Tunelul timpului

 

 

Motto:

Frate, nimic nu e veşnic,

nimic nu durează.

Frate, păstrează acest adevăr

în inima ta şi bucură-te.

*

Nu înţelegem

pentru că nu iubim.

RABINDRANATH TAGORE

 

 

Trăim în anul 2010 după Iisus Hristos şi suntem contemporani cu o avalanşă de scrieri în domeniul spiritualităţii, fie cărţi în proză, fie cărţi de poezie.

Unii semeni ai noştri îşi folosesc Creativitatea pentru a servi sensul înălţător al Vieţii, şi, acest sentiment îl încercăm citind cartea Tunelul timpului, autor Gheorghe Mizgan.

Harul poetic este o nemărginită putere interioară a omului. Când oamenii îşi folosesc şi devin conştienţi de puterile lor interioare sunt iubiţi de Viaţă şi ajutaţi de Univers.

Pentru început, vă invit să citim din cartea, în curs de apariţie, Tunelul timpului, ultima strofă a poeziei „Doar azi”, ce are un îndemn util dat nouă de poetul-inginer:

„Pe mâine lasă-l în mister,

Iar graba leag-o de secundă…

Din azi fă splendid giuvaer –

Cadou ce sufletu-l inundă!”

Fiecare eveniment care se întâmplă, cum este şi apariţia acestei cărţi, reprezintă, după cum ştim, un scop pentru dezvoltarea Omenirii. Fiecare dintre noi ajută prin ceva, oricât de mic, sau oricât de mare ar fi acel ceva, ca să fiinţeze acest Tot care este Omenirea.

Omenirea este îndumnezeită de pasul înainte al fiecăruia dintre noi.

Cu această a treia carte a sa, Gheorghe Mizgan face un pas înainte în lumea poeţilor, iar scrierile, cuprinse în ea, reflectă întrebările asupra cauzelor ce au produs anumite evenimente întâmplate în viaţa sa, impactul cu realitatea ce îl înconjoară şi repercursiunile asupra interiorului său a acestei realităţi, de multe ori tulburătoare pentru poet.

Cu privire la primele două volume de poezii scrise de Gheorghe Mizgan, vom spune câteva cuvinte:

Primul volum de versuri intitulat: Cameleonul cu aripi, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008, ne aduce în atenţie, după mine, însăşi viaţa domnului Gheorghe Mizgan transpusă în meditaţii filozofice, poveşti în versuri, poezii, poeme, iar temele ating mai multe momente din trăirile omului: iubirea de părinţi, de educatori, de soţie; viaţa sufletească în complexitatea ei, cugetări despre credinţă şi cosmos. Când un om scrie o asemenea carte de poezii timp de 30 de ani, gândul ne duce că a fost ajutat de o credinţă reală în Dumnezeu şi de puterea minţii pentru a depăşi clipe mai delicate din viaţa sa. A transpus visele în poezii ştiind faptul că fenomenul spirit se bazează pe existenţa unei imagini originare autonome, prezentă preconştient, în mod universal, în zestrea psihică a omului.

Despre Cameleonul cu aripi, Alexandru Misiuga a scris în Predoslovia sa: „La începutul mileniului trei, pe cerul poeziei româneşti a apărut – din senin – ca un trăsnet, o nouă stea, pe care zeiţa POEZIEI a botezat-o cu fastul cuvenit, GHEORGHE… MIZGAN!”.

În anul 2010, Gheorghe Mizgan a publicat cartea Aripi astrale la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, lucrare prefaţată de profesorul emerit Vasile Găurean.

Prin comparaţie cu primul volum de versuri, în cartea Aripi astrale poeziile sunt datate şi, astfel, observăm fresca splendidă a sufletului unui om care a reuşit să exprime artistic ce a trăit şi, care, a avut deschiderea să publice un crâmpei din viaţa sa şi să ne facă un dar. Opera formează un ansamblu armonios din trăirile artistului, exprimate în poezie, din perioada 30 ianuarie 2009 – 16 ianuarie 2010, având forma unei statui modelată de Nevăzut.

Dar, după cum ştim, Nevăzutul există şi, încă, cu ce forţă de creaţie!

La Rabindranath Tagore întâlnim o statuie creată doar de Bucurie:

Bucuria a alergat din toate colţurile lumii

Pentru a-i modela statuia.”

E drept, filozoful Tagore făcea referire la statuia soţiei sale, aici vorbim de o carte-statuie modelată de toată gama de emoţii ale poetului.

Pe întreg parcursul ei, lucrarea ne conduce prin labirintul sufletului poetului ce îşi exprimă vindecător viaţa lăuntrică. Conform drumului vieţii, parcurs timp de un an, Gheorghe Mizgan ne înfăţişează stările sale: de visare, dorinţă, sărbătoare, iubirea soţiei, iubirea satului natal, relaţiile dintre oameni, simţăminte ivite după citirea unor cărţi sau în timpul unei excursii cu familia („Adriatica, chiar caldă!/ Ne-a îmbrăţişat maternă./ Cu cei cinci români la scaldă,/ Clipa deveni eternă.”).

Cartea Tunelul timpului, pe care am citit-o în manuscris, conţine la început un grupaj de versuri neobişnuite împărţite în 15 strofe distincte sub un titlu generic: Călătorind prin infern, datate 13 martie 2010. Aceste creaţii, cărora nu le-am găsit o încadrare literară, dar şi poezia Coşmarul, arată trăiri grele ale sufletului poetului exprimate artistic, eliberator. Iată că ziua de 13 a fost de bun augur pentru poet şi a reuşit să îşi descarce sufletul benefic.

După acest moment, în care ne dăm seama că şi-a eliberat, prin artă, chinul sufletesc, aripile de spirit luminate l-au ajutat să urce, şi, a creat următoarele 40 de poezii reuşite din această carte ce reflectă trăiri sufleteşti şi spirituale profunde, superioare, diverse.

În intervalul de timp, 13 martie 2010 – 5 septembrie 2010, poetul Gheorghe Mizgan ne dezvăluie, atât cât putem descifra, trăiri lăuntrice puternice, exprimate în creaţii de o frumuseţe unică. Citindu-le, gândul m-a dus la un mare poet englez, pe care l-am citit în tinereţe, John Milton.  Păstrând proporţiile, am asemănat unele creaţii ale celor doi artişti, unul contemporan nouă, Gheorghe Mizgan, celălalt plecat în ceruri la 8 noiembrie 1674.

Veţi vedea în anumite poezii din cartea Tunelul timpului (dau exemplu doar poezia „Ariditate”), cum din ele transpar trăiri asemănătoare cu cele exprimate în opera celui ce a spus în „Paradisul pierdut”:

„Unde iubire nu-i, nici bucurie,

Ci numai dorul aprig, printre chinuri

Nu cel din urmă, care mă împunge,

Sporit de suferinţa ne’mplinirii.”

Am observat cum unele poezii, din cele trei cărţi: Cameleonul cu aripi, Aripi astrale şi Tunelul timpului, se aseamănă cu cele ale lui John Milton scrise de acesta cu trei sute de ani în urmă. Să citim poezia „Cântecul dimineţii de mai” scrisă de J.M. în anul 1629:

„Luceafărul de zi, din răsărit,

Coboară-n pas cu Maiul înflorit,

Care azvârle-acum, din verdea-i poală,

Brânduşa galbenă, aglicea pală.

Salut, Mai blând, care trezeşti

Avânt şi doruri tinereşti,

Păduri şi crânguri înveşmânţi,

Vâlcea şi deal binecuvânţi.

Te-ntâmpinăm c-un cântec timpuriu,

Şi îţi dorim să pleci cât mai târziu.”

Pentru că, inginerul-poet, Gheorghe Mizgan, doar de trei ani încoace îşi publică scrierile, nu se ştie dacă nu are un plan măreţ, precum a avut John Milton care, spunea: „prin muncă şi studiu intens (pe care le socot temeiul vieţii mele), precum şi datorită puternicii înclinaţii a firii mele, să dau, poate, odată şi odată, o operă scrisă în aşa fel încât oamenii viitorului să n-o lase să moară”.

Izvoarele lui John Milton au fost pe măsura operei sale: Horaţiu, Ovidiu, Sfânta Scriptură. Reproduc câteva cuvinte ce s-au spus despre John Milton pentru a fi îndemn poeţilor, scriitorilor: „În primul rând, a citit, mai bine zis a studiat, literaturile clasice – greacă şi latină – istoria laică şi religioasă a omenirii, literatura modernă a câtorva ţări, inclusiv cea a ţării sale. S-au găsit o parte din însemnările lui, meticuloase şi sistematice, pe marginea lecturilor făcute […] ele învederează un efort titanic de asimilare a culturii milenare a omenirii, într-un spirit destul de raţional”.

Apreciez creaţia din cele trei cărţi de poezie ale domnului Gheorghe Mizgan ca fiind o urcare pe munte, în sensul lui Ioan Chrysostomul, pe care autorul a făcut-o mulţi ani pentru a realiza centrarea interioară şi pentru a avea acum îngăduit accesul la toate nivelurile Fiinţei. Ajuns la înălţimea unei creşteri spirituale reale, a dobândit şi o libertate interioară al cărei rezultat sunt o parte din poeziile sale. Oamenii valorifică creşterea lor interioară în comunicările lor cu familia, cu cei din jur şi, astfel, ne ajutăm unii pe alţii cu Iubire.

Să citim mici fragmente din cartea Tunelul timpului:

Iată versuri din poezia „Clipe toride”:

„Răcoarea dimineţilor de vară,

Din roua dulce-a paşilor desculţi,

E visul care tinde să-nvioară.

Tu, inimă încearcă să-l asculţi!”

Iată superba creaţie „Ţi-ascult, mamă”, poezie pe care am citit-o cu lacrimile şiroind pe faţă:

„Ţi-ascult mamă, îndemnul tău curat

Din visele ce-n zori se tot destramă,

Când chipul tău spre mine e-ndreptat,

Senina ta privire, blândă mamă!

 

Tu m-ai chemat acasă adeseori

Să vin să stau cu tine, dragă mamă,

Când tata era-n pajiştea cu flori,

La căpătâi cu crucea prinsă-n ramă.

 

Acum, când timpul mut v-a reunit

În dâmbul de la margine de codru,

În visul meu, cu câmpul înverzit,

Tu semne-mi faci să mai vorbim de-i modru.

 

Atâtea gânduri aş avea să-ţi spun

Despre copii, soţie, despre viaţă…

Poate-ntr-o zi când n-am să mă opun

S-opresc al vieţii depănat de aţă.

 

Ţi-ascult mamă, îndemnul tău matern,

S-accept ale vieţii strânse noduri

Ce-nghesuie grele dureri în stern

Cu suferinţe în atâtea moduri.”

Pentru poetul Gheorghe Mizgan, conversaţia onirică cu mama sa, plecată în Lumea de dincolo, este prilej de creaţie artistică şi descărcare a sufletului său sensibil ce se simte atât de singur! Doar gândul la mama sa, la părinţii aflaţi în Ceruri, îl mai susţine în clipele grele ale Vieţii!

Am spus mereu tinerilor să îşi iubească părinţii şi să îi viziteze cât sunt în viaţa terestră! Să medităm cu toţii la textul milenar din Sfânta Scriptură:

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da.”

Ultima poezie din carte, „Florile Anei”, se încheie cu o strofă admirabilă:

„Cu zâmbetul, acum, furat din flori,

Priveşte-l blând, cu fruntea ta senină,

Cu dragostea ce-o poţi lua din zori,

În suflet cultivând stropi de lumină!”

Eu sunt doar o cititoare care iubeşte literatura, cultura, şi scriu impresii, trăiri sufleteşti sau conexiuni ale minţii mele ivite în timpul lecturii.

Sper, însă, ca atunci când va vrea Destinul, un critic literar avizat să se aplece asupra cărţilor scrise de Gheorghe Mizgan, poetul înzestrat de Dumnezeu cu har şi cu aripi de spirit, şi, astfel, acel specialist va putea caracteriza cristalele create de el.

Eu ştiu doar că aceste cristale sunt de toate culorile, transparenţele şi caratele.

Pentru că în cartea Tunelul timpului sunt multe poezii despre Iubire, vă invit, cu blândeţe, să citim câteva cuvinte scrise de André Frossard în eseul său intitulat:

Cum poţi şti dacă iubeşti?”

„Totuşi, în dragoste, psihologia nu serveşte la nimic. Dragostea este un sentiment care nu vine din lumea pământeană, unde trăieşte cum poate, şi care nu poate fi analizat. […] Dacă aşa cum credem, sufletul are întâietate, atunci primul sentiment va fi admiraţia, care nu merge fără un adânc respect, respect ajungând uneori până la uluire şi nu admirăm ceva fără a resimţi, mai mult sau mai puţin clar, nevoia de a-i mulţumi, de a-l proslăvi. Iată de ce, deşi ştiu prea bine că în majoritatea cazurilor se procedează invers şi că ne aruncăm orbeşte unii în braţele altora fără a trece prin cea mai scurtă fază contemplativă, vă pot spune cu tot calmul că veţi recunoaşte dragostea după acest semn: că fiinţa din faţa voastră care vă cucereşte este, mai înainte de toate, o capodoperă a lui Dumnezeu.

Şi această evidenţă va dăinui, în ciuda urmelor lăsate de vârstă şi de viaţă: căci tot ce pierde omul în lupta sa împotriva timpului îl câştigă în eternitate. Dragostea adevărată este nepieritoare: cum v-am mai spus-o, acest sentiment nu vine din lumea pământeană.”.

Cartea Tunelul timpului este la editură şi, este posibil să iasă de sub tipar până pe data de 7 octombrie 2010 când autorul ei, Domnul Gheorghe Mizgan, împlineşte frumoasa vârstă de 51 de ani. Noi dorim cărţii să ajungă la cititori, iar autorului: LA MULŢI ANI!

Bistrița, sept. 2010      Jeniţa Naidin