Vasile Hatos – Să ne iertăm


Fotografiile aparțin lui Florin Naidin   Helios Design

*

Am primit, pe e-mail, acest poem  scris de  Vasile Hatos  şi îl public aici, azi, 25 februarie 2013, pentru ca să fie  un prilej de lectură-balsam pentru toţi cei care, ieri, 24 februarie 2013, când în România a fost  Dragobetele, am fost singuri, indiferent de motiv.

Pentru că autorul poemului trăieşte în Italia şi ceea ce postez eu pe blog va fi citit şi de oameni de acolo, am să fac câteva precizări legate de sărbătoarea de ieri din ţara noastră.

Spre deosebire de Sfântul Valentin, sărbătoare la americani, preluată în ziua de 14 februarie şi de europeni, Dragobetele este o sărbătoare tradiţională  a românilor,  originară de pe vremea dacilor.

Dragobetele este sărbătorit în data de 24 februarie şi a fost fiul Babei Dochia, personajul principal al mitului păgân asociat cu venirea primăverii, când ia  sfărşit iarna.

Din vechime,  această zi  este cunoscută ca fiind şi ziua în care  porumbeii se logodesc.

În jurul acestei zile păsările îşi contruiesc cuiburile şi se împerechează.

24 februarie este considerată oficial prima zi de primăvară, fetele şi băieţii culeg flori de sezon şi cântă împreună.

Sunt cărţi cu splendide texte ce vorbesc despre semnificaţia aceste zile, iar pe teritoriul României obiceiurile sunt diferite de la o regiune la alta.

*

Iar acum, vă invit să citim din creaţia unui român care trăieşte departe de ţara natală:

 

 

Să ne iertăm

 

Să ne iertăm greşelile făcute

Prin timp să devenim mai buni

Iar dacă Tatăl Nostru ne învaţă

Să fim tari în slăbiciuni.

Să urcăm pe scara conştiinţei

În lumi visate de idei,

Pe treptele sufletului nostru

Noi ne întâlnim cu Dumnezeu.

E Simplu, Sincer şi Curat

Crezul ce vine din uitare

Să dăm al nemuririi glas

Adânc înfipt în cugetare,

Iar dacă Timpul ne grăbeşte

Urcând cu gândurile în infinit

Să dăm iubirii absolute

Al nemuririi vis.

Căci viaţa este o clipă trecătoare

Trecem prin ea fără să ştim

Doar de ea ne aducem aminte

Când suferim.

Să ne iertăm greşelile făcute

Căci Dumnezeu ne aşteaptă în infinit,

Ne aşteaptă acolo în Fiinţă,

Să fim mai buni,mai liniştiţi.

 

    Vasile Hatos

Castiglione di Ravenna  10. 04. 2012

Astăzi, 8  aprilie 2013,

publicăm aici și alte poeme  scrise  de  Domnul  Vasile Hatos

 

Poezii scrise de  Vasile Hatos

 

                                     Motto:

Numai cu Dumnezeu viaţa are sens!

 

 

 

Îmi place să hoinăresc prin păduri

 

 

Îmi place să hoinăresc prin păduri

Căutând Absolutul în mine,

 

Îmi place să dăinuesc în frontiere

De timpuri şi vremuri apuse.

Îmi place să calc pe veşmântul molatic

De frunze şi visuri pierdute.

Îmi place să hoinăresc prin păduri

Să caut universuri uitate.

Îmi place să simt cum timpul dispare

Că extazul în mine nu moare,

Că totul tresaltă în creier,

Îmi place de tot al undelor treier.

Îmi place s-ascult glasul naturii,

Imberb şi plin de mistere,

E glasul ce sună cu jele:

E glasul misterelor mele.

Căci calea spre Absolut e grea

E-o cale de orori şi de taine

E-o cale ce n-o ştie nimenea

Decât enoriaşii din basme.

Îmi place să hoinăresc prin păduri

Să caut o lume perfectă,

Îmi place să caut noi perfecţiuni

Renăscând în mine metafizici perfecte.

Îmi place să rătăcesc prin păduri

Cu iubita alături de mine,

Să simt cum Paradisul Pierdut

Se renaşte în mine.

 

 

 

Să învăţăm să fim mai buni

 

 

Să învaţăm să iubim cu puritate

Să înălţăm iubirea în infinit

Ca să cunoaştem liniştea uitată

De adoratul nostru vis.

Să intrăm în sfera nostalgiei

Plutind cu gândurile în infinit

Să fim ce-am fost odată

Copii iubiţi de taţi şi de mămici,

Să avem rabdarea conştiinţei

Să fim copii cu sufletul curat

Să avem iubirea dăruinţei

Să dăm din noi tot ce-i mai bun şi mai curat.

Să fim copiii nostalgiei,

Şi să urcăm pe culmi, pe fericiri,

Ca să gasim şi clipa veşniciei,

Ce-n suflet zace şi-n şimţiri.

Şi să urcăm pe culmile iubirii

Şi să simţim tot ce-i bun şi ce-i frumos

Şi să urcăm pe culmile fericirii

Urcând cu sufletul pios.

Să fim mai buni, mai puri, mai conştienti,

Că viaţa este o apă curgătoare,

Să ne întoarcem în trecut

Să căutăm adâncile izvoare,

Ce izvorăsc din clipa veşniciei,

Să căutăm, în noi, să fim mai buni

Să căutăm iubirea nostalgiei

Să avem aceleaşi sensuri, aceleaşi bucurii

Care se nasc în clipa voioşiei

Când ne visam să fim copii!

Ce-am fost? Ce noi vom fi?

Când moartea ne pândeşte în uitare!

Vom fi ce-am fost cândva, în trecut,

Căci ne îndreptăm spre veşnica visare,

Spre veşnicia clipei infinite,

Ne întoarcem toţi spre infinit,

Ne căutăm speranţe, chiar şi-n vise,

Visându-ne c-am fi în timp

Şi timpul ne omoară peste vise.

Să fii tu Cronos sfidătorul Timp?

Să ai puterea veşniciei?

Să ne trimiţi în vuietul de şimţ!

Ca să cunoaştem şi clipa veşniciei.

De ce tac cei ce cred că au

În suflet bogăţii neasemuite?

Ei tac pentru că nu au

O clipă era viselor tăcute.

 

 

 

Amintirile copilăriei

 

 

De când ne cunoşteam noi doi,

Eram copii micuţi si ne jucam seara de-ascunselea,

Şi te găseam ascunsă în podul cu fân

În şură erau paie şi-mi spuneai să mai rămân,

Să nu plec de lângă tine

Eram copii şi ne jucam cu bine.

De când eram mici aveam gânduri nebune

Să ajungem cineva in lume

Şi poate într-o zi aşa se va-ntâmpla

Chiar noi ne vom schimba,

Şi poate într-o zi ne vom schimba

Chiar aşa se va-ntâmpla.

*

Prin şanţ făceam castele de lut

Şi frunze le puneam la broaşte ca scut,

La broaştele ce păreau fricoase

Noi le prindeam şi le băgam în case;

Să steie acolo că vine o furtună

Ce aduce prin zăvoi numai voie buna.

În castelele cu apă era stăpân broscoiul

De la marginea şanţului le privea pisoiul.

Lăutarii părea a fi broşcutele mici

Ce erau parcă ca nişte pitici.

Pe la colţuri, oştenii, aşteptau câte-un bondar

Să-l prindă, să-l pună într-un par.

Şi îl săltau pe turnul cel mai înalt

Ş-apoi alţii prindeau cu asalt.

Prin mica împărăţie se plimba o lipitoare

O broască bătrână despre care se zice ca era vrăjitoare,

O-nchide într-un beci fără fund

Pe unde adesea stafiile se ascund.

*

La castelele cu apă se aude o toacă

Broaştele toate se adună pe apă,

Pe scări coboară broscoiul sfios,

Cu ochii lui negri cu trupul frumos

Şi le ţine la broaşte o cuvântare,

Cum că peste ei s-abate o veche supărare.

De partea cealaltă de drum e un şanţ

Care miroase foarte urât a hanţ.

Acolo există o mare împărăţie

Este a Spânului Negru ce ţine broaştele în colivie,

Şi trebuie să poarte război

Cu acest obraznic broscoi,

Ce prinde broscuţe şi le închide în turn

Pe altele le preface in scrum.

*

Şi tot aşa se înţeleseră

Şi în zorii zilei prinseseră,

Pe împăratul de dincolo de drum

Ce era prizonierul lor acum.

Se înţeleseră cum să-l omoare,

Dar vrăjitoarea rupse învoiala spunând că are o lipitoare.

*

Dar deodată se aude un strigăt în mulţime

Se aude cum apa pe şanţ în fuga ei nebună vine,

Castele cu apă încet se dărâmă

Casele mici apoi se fărâmă.

Şi ce a mai rămas din castele cu apă?

Doar vechile ziduri pustii ca o mapă,

Doar vechile ziduri pustii ca o lupă

Cum adeseori pe mare se vede o şalupă!

*

Broaştele fug care încotro,

Parcă ar fi ceva de vidro.

Mi-aduc aminte. Eram plin de noroi

De pe gard ne privea sfios un pisoi

Şi constuiam din nou castelele cu apă

Pe vechile ziduri cum erau altădată.

Umblam dupa broaşte pe unde nimeream

Şi apoi în case din nou le-nchideam.

Dar soarele de-abia se vedea

Şi bunica acasă mă striga.

Noi ne spunem încet: „Noapte bună”

Şi apoi ne culcam cu voie bună,

Cum eram obosiţi pe loc adormeam,

Dar nu-mi duc aminte ce visuri visam

Dar cred că visam castele cu apă

Cu unde ce veneau şi ne aduceau câte-o şoaptă.

*

Încet la noi se cobora îngerul blând

Tot căutând fiinţe, ai firii umblând.

În zorii zilei ne trezeam noi iarăşi

Şi începeam joaca aşa cum eram,

Dar adeseori noi oboseam.

Mergeam să ne culcăm pe dealul cu flori

În văzduh erau mii de culori.

*

Şi încet, încet, timpul trecea

Dar noi nici că-l observa,

Crescurăm mari şi eram copii voinici

Ne jucam cu mingea, a nişte pitici,

Porţile ni se păreau înalte

Parcă urcau în sus spre astre!

 

Hatos Vasile

Gostila, 1986

 

 

Suflet de copil

 

Mi-e dor de tine Natură,

Mi-e dor de tot, de fagi şi stejari,

Mi-e dor de lacul din vale,

Mi-e dor de foşnetul frunzelor uscate,

Mi-e dor să mă culc pe-nserate,

Când luciul apei din lac sclipeşte prin timp,

Mi-e dor de voi vise,

Mi-e dor să mă plimb prin tufiş,

Cu gândurile duse aiurea,

Mi-e dor de vânt, de păduri,

De teii din poartă, dar care s-au uscat.

Mi-e dor de nimbul pădurii,

Mi-e dor să mă plimb pe-nserat.

Golesc din mine simţuri şi corzi se încordoară

Când mă simt ca un copil umblând pe ulicioare.

Mi-e dor de satul natal

Unde copiii se joacă în voie,

Mi-e dor de voi ape, de foşnetul

Frunzelor ce tresaltă în vânt,

Mi-e dor de clipele pădurii

Ce uşor tresaltă prin timp.

Mi-e dor să rătăcesc prin pădurea de fagi,

S-ascult ce zice vântul foşnind printre brazi,

Mi-e dor să rătăcesc prin păduri

Cu al meu suflet uitat în simţiri.

Mi-e dor de-a mele sensuri, de visuri, de iubiri,

Mi-e dor să cobor, la vale,

Prin păduri, rupând crengi uscate.

Aşa este adesea când colind pe-nserate,

Căci sufletul meu e una cu Natura,

Aşa mi-e de dor să colind prin păduri, aiurea.

Acolo în vale e-un tău cu apă liniştită,

M-opresc şi-l privesc, o clipă.

Să văd cum luciul apei tresară,

Cum gânguritul greierilor mă înălţară,

Al meu suflet voios de copil,

Căci una-i natura şi una-i

Clipa ce-o trăieşti fericit,

Când nimbul Naturii tresaltă prin timp.

Ce sunt eu? Ce-am fost? Şi ce voi fi?

Când timpul tresaltă printre morţi şi vii.

Eu sunt copilul uitat în copilărie

Cu simţuri uitate în al meu

Suflet închis într-o colivie,

Unde puritatea răzbate prin timp,

Mă simt copil dar cu adevărul încins,

Ce caută neîncetat setea de absolut,

Eu sunt copilul ivit de nu-ştiu-unde,

Eu sunt copilul ce-ncheagă noi unde,

Căci Adevărul se naşte în suflet de copil,

Eu sunt acel ce nu minte.

Sunt atât de viril, încât pădurea

Mă-ntâmpină voioasă,

Când vântul mi-aduce noi şoapte,

Cum apa din lac, când mă vede, tresaltă voioasă,

O simt, o iubesc, şi tresalt la foşnetul crengilor,

Ce-ncet îşi lasă umbra în apă.

Le privesc şi ceva se rupe în mine,

E simţul libertăţii şi-al undelor divine.

Veniţi la mine voi purităţi,

Căci apa şi vântul îmi spun să iubesc,

Că pădurea e una cu sufletul meu,

Că apa din tău mă-nlătură de rău,

Că visul meu uitat în suferinţă,

E una în iubire, e unul în voinţe.

Căci sufletul curat se simte uşurat

De-al libertăţii nimb, ivit pe-nserat,

Căci noapte încet se trezeşte

Şi-al meu suflet în poezie izbucneşte.

Că tot ce vine în mine din natură,

Înlătură din mine tot ce înseamnă ură,

Şi spiritul îmi urcă neîncetat

Spre cerul înstelat,

În timpul din abisuri se bat şi absorb puteri,

Căci zeul lumii este un Adevăr

Uitat în fiecare om, în spiritul său,

Fiecare crede în Absolut,

Fiecare se crede avut,

Dar Adevărul se naşte din suferinţă,

Când omul îşi caută calea pe dibuite

Şi mulţi cred că reuseşc

S-aducă în suflete purităţi,

Dar ca să ai suflet de copil

Trebuie să dai totul din simţiri

Şi din sensibilitate, să înlături

Tot ce înseamnă impuritate.

Numai aşa se va naşte

Acel spirit liber în propria-i libertate,

Căci Absolutul atins, este spiritul împins

Spre fericire, spre Absolut, spre nemurire.

Şi nu uitaţi:

Adevărul se naşte în suflet de copil

Când umbli prin păduri, voios şi viril,

Când timpul nu-l mai simţi şi eşti liber ca cerul,

Când cugetu sfânt îi mai tare ca fierul!

Când poţi să sfărâmi cu gândurile cerul!

Când simţi că totul în tine creşte,

Cum Adevărul în zări se zăreşte,

Cum visul din vis visează alt vis

Că totul în tine e ca-n Paradis,

Că visul din cuget e drept şi împlinit,

Căci Adevărul încet a venit

Şi intră în umbra din intelect,

Un Adevăr drept şi înţelept.

Mi-e dor s-ascult cum ciripesc păsărele

Cum totul în mine sună a jele,

Cum sensuri se bat şi aleg

Căi mai înalte,

Străpung a mea minte

Ce încet se îndreaptă,

Spre intelectul pur ivit pe neştiute,

Căci Absolutul se naşte în minţi avute

Unde puritatea este puritate

Şi dreptatea e cea mai înaltă,

Unde Adevărul îi mai tare ca fierul,

Aşa se naşte în suflet de copil, Adevărul.

 

 

 

Simţirea

 

Câteodată simt foşnetul frunzelor

Ce-mi inundă ideea

Şi alerg după lumini colorate

Venite din căi lactee,

Alerg după vis

Şi visul trăieşte în mine,

Simt suflul ideii

Ce izvorăşte din necunoscut,

Mă opresc şi ascult glasul naturii

Un glas ce vine din adânc,

Apoi păşesc alene

Printr-un univers paralel

Al gândirii

Ce vine prin unde

Şi ascult tăcut

Glasul sufletului meu,

Mă opreşte o floare

Cu mirosul ei fin,

Şi-un vultur ce zboară

Alene pe cerul senin

Îl simt că-i aproape

De sufletul meu,

Că toate-s săpate-n

Adâncul gândirii,

Că totu-i idee

Apărută peste coardele firii.

 

 

Vasile Hatos

Castiglione di Ravenna,           4.03.2013

*

Sper că aţi avut o lectură plăcută!  Jeniţa Naidin