Vasile Hatos – Să ne iertăm
Fotografiile aparțin lui Florin Naidin Helios Design
*
Am primit, pe e-mail, acest poem scris de Vasile Hatos şi îl public aici, azi, 25 februarie 2013, pentru ca să fie un prilej de lectură-balsam pentru toţi cei care, ieri, 24 februarie 2013, când în România a fost Dragobetele, am fost singuri, indiferent de motiv.
Pentru că autorul poemului trăieşte în Italia şi ceea ce postez eu pe blog va fi citit şi de oameni de acolo, am să fac câteva precizări legate de sărbătoarea de ieri din ţara noastră.
Spre deosebire de Sfântul Valentin, sărbătoare la americani, preluată în ziua de 14 februarie şi de europeni, Dragobetele este o sărbătoare tradiţională a românilor, originară de pe vremea dacilor.
Dragobetele este sărbătorit în data de 24 februarie şi a fost fiul Babei Dochia, personajul principal al mitului păgân asociat cu venirea primăverii, când ia sfărşit iarna.
Din vechime, această zi este cunoscută ca fiind şi ziua în care porumbeii se logodesc.
În jurul acestei zile păsările îşi contruiesc cuiburile şi se împerechează.
24 februarie este considerată oficial prima zi de primăvară, fetele şi băieţii culeg flori de sezon şi cântă împreună.
Sunt cărţi cu splendide texte ce vorbesc despre semnificaţia aceste zile, iar pe teritoriul României obiceiurile sunt diferite de la o regiune la alta.
*
Iar acum, vă invit să citim din creaţia unui român care trăieşte departe de ţara natală:
Să ne iertăm
Să ne iertăm greşelile făcute
Prin timp să devenim mai buni
Iar dacă Tatăl Nostru ne învaţă
Să fim tari în slăbiciuni.
Să urcăm pe scara conştiinţei
În lumi visate de idei,
Pe treptele sufletului nostru
Noi ne întâlnim cu Dumnezeu.
E Simplu, Sincer şi Curat
Crezul ce vine din uitare
Să dăm al nemuririi glas
Adânc înfipt în cugetare,
Iar dacă Timpul ne grăbeşte
Urcând cu gândurile în infinit
Să dăm iubirii absolute
Al nemuririi vis.
Căci viaţa este o clipă trecătoare
Trecem prin ea fără să ştim
Doar de ea ne aducem aminte
Când suferim.
Să ne iertăm greşelile făcute
Căci Dumnezeu ne aşteaptă în infinit,
Ne aşteaptă acolo în Fiinţă,
Să fim mai buni,mai liniştiţi.
Vasile Hatos
Castiglione di Ravenna 10. 04. 2012
Astăzi, 8 aprilie 2013,
publicăm aici și alte poeme scrise de Domnul Vasile Hatos
Poezii scrise de Vasile Hatos
Motto:
Numai cu Dumnezeu viaţa are sens!
Îmi place să hoinăresc prin păduri
Îmi place să hoinăresc prin păduri
Căutând Absolutul în mine,
Îmi place să dăinuesc în frontiere
De timpuri şi vremuri apuse.
Îmi place să calc pe veşmântul molatic
De frunze şi visuri pierdute.
Îmi place să hoinăresc prin păduri
Să caut universuri uitate.
Îmi place să simt cum timpul dispare
Că extazul în mine nu moare,
Că totul tresaltă în creier,
Îmi place de tot al undelor treier.
Îmi place s-ascult glasul naturii,
Imberb şi plin de mistere,
E glasul ce sună cu jele:
E glasul misterelor mele.
Căci calea spre Absolut e grea
E-o cale de orori şi de taine
E-o cale ce n-o ştie nimenea
Decât enoriaşii din basme.
Îmi place să hoinăresc prin păduri
Să caut o lume perfectă,
Îmi place să caut noi perfecţiuni
Renăscând în mine metafizici perfecte.
Îmi place să rătăcesc prin păduri
Cu iubita alături de mine,
Să simt cum Paradisul Pierdut
Se renaşte în mine.
Să învăţăm să fim mai buni
Să învaţăm să iubim cu puritate
Să înălţăm iubirea în infinit
Ca să cunoaştem liniştea uitată
De adoratul nostru vis.
Să intrăm în sfera nostalgiei
Plutind cu gândurile în infinit
Să fim ce-am fost odată
Copii iubiţi de taţi şi de mămici,
Să avem rabdarea conştiinţei
Să fim copii cu sufletul curat
Să avem iubirea dăruinţei
Să dăm din noi tot ce-i mai bun şi mai curat.
Să fim copiii nostalgiei,
Şi să urcăm pe culmi, pe fericiri,
Ca să gasim şi clipa veşniciei,
Ce-n suflet zace şi-n şimţiri.
Şi să urcăm pe culmile iubirii
Şi să simţim tot ce-i bun şi ce-i frumos
Şi să urcăm pe culmile fericirii
Urcând cu sufletul pios.
Să fim mai buni, mai puri, mai conştienti,
Că viaţa este o apă curgătoare,
Să ne întoarcem în trecut
Să căutăm adâncile izvoare,
Ce izvorăsc din clipa veşniciei,
Să căutăm, în noi, să fim mai buni
Să căutăm iubirea nostalgiei
Să avem aceleaşi sensuri, aceleaşi bucurii
Care se nasc în clipa voioşiei
Când ne visam să fim copii!
Ce-am fost? Ce noi vom fi?
Când moartea ne pândeşte în uitare!
Vom fi ce-am fost cândva, în trecut,
Căci ne îndreptăm spre veşnica visare,
Spre veşnicia clipei infinite,
Ne întoarcem toţi spre infinit,
Ne căutăm speranţe, chiar şi-n vise,
Visându-ne c-am fi în timp
Şi timpul ne omoară peste vise.
Să fii tu Cronos sfidătorul Timp?
Să ai puterea veşniciei?
Să ne trimiţi în vuietul de şimţ!
Ca să cunoaştem şi clipa veşniciei.
De ce tac cei ce cred că au
În suflet bogăţii neasemuite?
Ei tac pentru că nu au
O clipă era viselor tăcute.
Amintirile copilăriei
De când ne cunoşteam noi doi,
Eram copii micuţi si ne jucam seara de-ascunselea,
Şi te găseam ascunsă în podul cu fân
În şură erau paie şi-mi spuneai să mai rămân,
Să nu plec de lângă tine
Eram copii şi ne jucam cu bine.
De când eram mici aveam gânduri nebune
Să ajungem cineva in lume
Şi poate într-o zi aşa se va-ntâmpla
Chiar noi ne vom schimba,
Şi poate într-o zi ne vom schimba
Chiar aşa se va-ntâmpla.
*
Prin şanţ făceam castele de lut
Şi frunze le puneam la broaşte ca scut,
La broaştele ce păreau fricoase
Noi le prindeam şi le băgam în case;
Să steie acolo că vine o furtună
Ce aduce prin zăvoi numai voie buna.
În castelele cu apă era stăpân broscoiul
De la marginea şanţului le privea pisoiul.
Lăutarii părea a fi broşcutele mici
Ce erau parcă ca nişte pitici.
Pe la colţuri, oştenii, aşteptau câte-un bondar
Să-l prindă, să-l pună într-un par.
Şi îl săltau pe turnul cel mai înalt
Ş-apoi alţii prindeau cu asalt.
Prin mica împărăţie se plimba o lipitoare
O broască bătrână despre care se zice ca era vrăjitoare,
O-nchide într-un beci fără fund
Pe unde adesea stafiile se ascund.
*
La castelele cu apă se aude o toacă
Broaştele toate se adună pe apă,
Pe scări coboară broscoiul sfios,
Cu ochii lui negri cu trupul frumos
Şi le ţine la broaşte o cuvântare,
Cum că peste ei s-abate o veche supărare.
De partea cealaltă de drum e un şanţ
Care miroase foarte urât a hanţ.
Acolo există o mare împărăţie
Este a Spânului Negru ce ţine broaştele în colivie,
Şi trebuie să poarte război
Cu acest obraznic broscoi,
Ce prinde broscuţe şi le închide în turn
Pe altele le preface in scrum.
*
Şi tot aşa se înţeleseră
Şi în zorii zilei prinseseră,
Pe împăratul de dincolo de drum
Ce era prizonierul lor acum.
Se înţeleseră cum să-l omoare,
Dar vrăjitoarea rupse învoiala spunând că are o lipitoare.
*
Dar deodată se aude un strigăt în mulţime
Se aude cum apa pe şanţ în fuga ei nebună vine,
Castele cu apă încet se dărâmă
Casele mici apoi se fărâmă.
Şi ce a mai rămas din castele cu apă?
Doar vechile ziduri pustii ca o mapă,
Doar vechile ziduri pustii ca o lupă
Cum adeseori pe mare se vede o şalupă!
*
Broaştele fug care încotro,
Parcă ar fi ceva de vidro.
Mi-aduc aminte. Eram plin de noroi
De pe gard ne privea sfios un pisoi
Şi constuiam din nou castelele cu apă
Pe vechile ziduri cum erau altădată.
Umblam dupa broaşte pe unde nimeream
Şi apoi în case din nou le-nchideam.
Dar soarele de-abia se vedea
Şi bunica acasă mă striga.
Noi ne spunem încet: „Noapte bună”
Şi apoi ne culcam cu voie bună,
Cum eram obosiţi pe loc adormeam,
Dar nu-mi duc aminte ce visuri visam
Dar cred că visam castele cu apă
Cu unde ce veneau şi ne aduceau câte-o şoaptă.
*
Încet la noi se cobora îngerul blând
Tot căutând fiinţe, ai firii umblând.
În zorii zilei ne trezeam noi iarăşi
Şi începeam joaca aşa cum eram,
Dar adeseori noi oboseam.
Mergeam să ne culcăm pe dealul cu flori
În văzduh erau mii de culori.
*
Şi încet, încet, timpul trecea
Dar noi nici că-l observa,
Crescurăm mari şi eram copii voinici
Ne jucam cu mingea, a nişte pitici,
Porţile ni se păreau înalte
Parcă urcau în sus spre astre!
Hatos Vasile
Gostila, 1986
Suflet de copil
Mi-e dor de tine Natură,
Mi-e dor de tot, de fagi şi stejari,
Mi-e dor de lacul din vale,
Mi-e dor de foşnetul frunzelor uscate,
Mi-e dor să mă culc pe-nserate,
Când luciul apei din lac sclipeşte prin timp,
Mi-e dor de voi vise,
Mi-e dor să mă plimb prin tufiş,
Cu gândurile duse aiurea,
Mi-e dor de vânt, de păduri,
De teii din poartă, dar care s-au uscat.
Mi-e dor de nimbul pădurii,
Mi-e dor să mă plimb pe-nserat.
Golesc din mine simţuri şi corzi se încordoară
Când mă simt ca un copil umblând pe ulicioare.
Mi-e dor de satul natal
Unde copiii se joacă în voie,
Mi-e dor de voi ape, de foşnetul
Frunzelor ce tresaltă în vânt,
Mi-e dor de clipele pădurii
Ce uşor tresaltă prin timp.
Mi-e dor să rătăcesc prin pădurea de fagi,
S-ascult ce zice vântul foşnind printre brazi,
Mi-e dor să rătăcesc prin păduri
Cu al meu suflet uitat în simţiri.
Mi-e dor de-a mele sensuri, de visuri, de iubiri,
Mi-e dor să cobor, la vale,
Prin păduri, rupând crengi uscate.
Aşa este adesea când colind pe-nserate,
Căci sufletul meu e una cu Natura,
Aşa mi-e de dor să colind prin păduri, aiurea.
Acolo în vale e-un tău cu apă liniştită,
M-opresc şi-l privesc, o clipă.
Să văd cum luciul apei tresară,
Cum gânguritul greierilor mă înălţară,
Al meu suflet voios de copil,
Căci una-i natura şi una-i
Clipa ce-o trăieşti fericit,
Când nimbul Naturii tresaltă prin timp.
Ce sunt eu? Ce-am fost? Şi ce voi fi?
Când timpul tresaltă printre morţi şi vii.
Eu sunt copilul uitat în copilărie
Cu simţuri uitate în al meu
Suflet închis într-o colivie,
Unde puritatea răzbate prin timp,
Mă simt copil dar cu adevărul încins,
Ce caută neîncetat setea de absolut,
Eu sunt copilul ivit de nu-ştiu-unde,
Eu sunt copilul ce-ncheagă noi unde,
Căci Adevărul se naşte în suflet de copil,
Eu sunt acel ce nu minte.
Sunt atât de viril, încât pădurea
Mă-ntâmpină voioasă,
Când vântul mi-aduce noi şoapte,
Cum apa din lac, când mă vede, tresaltă voioasă,
O simt, o iubesc, şi tresalt la foşnetul crengilor,
Ce-ncet îşi lasă umbra în apă.
Le privesc şi ceva se rupe în mine,
E simţul libertăţii şi-al undelor divine.
Veniţi la mine voi purităţi,
Căci apa şi vântul îmi spun să iubesc,
Că pădurea e una cu sufletul meu,
Că apa din tău mă-nlătură de rău,
Că visul meu uitat în suferinţă,
E una în iubire, e unul în voinţe.
Căci sufletul curat se simte uşurat
De-al libertăţii nimb, ivit pe-nserat,
Căci noapte încet se trezeşte
Şi-al meu suflet în poezie izbucneşte.
Că tot ce vine în mine din natură,
Înlătură din mine tot ce înseamnă ură,
Şi spiritul îmi urcă neîncetat
Spre cerul înstelat,
În timpul din abisuri se bat şi absorb puteri,
Căci zeul lumii este un Adevăr
Uitat în fiecare om, în spiritul său,
Fiecare crede în Absolut,
Fiecare se crede avut,
Dar Adevărul se naşte din suferinţă,
Când omul îşi caută calea pe dibuite
Şi mulţi cred că reuseşc
S-aducă în suflete purităţi,
Dar ca să ai suflet de copil
Trebuie să dai totul din simţiri
Şi din sensibilitate, să înlături
Tot ce înseamnă impuritate.
Numai aşa se va naşte
Acel spirit liber în propria-i libertate,
Căci Absolutul atins, este spiritul împins
Spre fericire, spre Absolut, spre nemurire.
Şi nu uitaţi:
Adevărul se naşte în suflet de copil
Când umbli prin păduri, voios şi viril,
Când timpul nu-l mai simţi şi eşti liber ca cerul,
Când cugetu sfânt îi mai tare ca fierul!
Când poţi să sfărâmi cu gândurile cerul!
Când simţi că totul în tine creşte,
Cum Adevărul în zări se zăreşte,
Cum visul din vis visează alt vis
Că totul în tine e ca-n Paradis,
Că visul din cuget e drept şi împlinit,
Căci Adevărul încet a venit
Şi intră în umbra din intelect,
Un Adevăr drept şi înţelept.
Mi-e dor s-ascult cum ciripesc păsărele
Cum totul în mine sună a jele,
Cum sensuri se bat şi aleg
Căi mai înalte,
Străpung a mea minte
Ce încet se îndreaptă,
Spre intelectul pur ivit pe neştiute,
Căci Absolutul se naşte în minţi avute
Unde puritatea este puritate
Şi dreptatea e cea mai înaltă,
Unde Adevărul îi mai tare ca fierul,
Aşa se naşte în suflet de copil, Adevărul.
Simţirea
Câteodată simt foşnetul frunzelor
Ce-mi inundă ideea
Şi alerg după lumini colorate
Venite din căi lactee,
Alerg după vis
Şi visul trăieşte în mine,
Simt suflul ideii
Ce izvorăşte din necunoscut,
Mă opresc şi ascult glasul naturii
Un glas ce vine din adânc,
Apoi păşesc alene
Printr-un univers paralel
Al gândirii
Ce vine prin unde
Şi ascult tăcut
Glasul sufletului meu,
Mă opreşte o floare
Cu mirosul ei fin,
Şi-un vultur ce zboară
Alene pe cerul senin
Îl simt că-i aproape
De sufletul meu,
Că toate-s săpate-n
Adâncul gândirii,
Că totu-i idee
Apărută peste coardele firii.
Vasile Hatos
Castiglione di Ravenna, 4.03.2013
*
Sper că aţi avut o lectură plăcută! Jeniţa Naidin