VIRGINIA BRĂNESCU – DILEMA VIEŢII

 

VIRGINIA  BRĂNESCU – DILEMA  VIEŢII

 

Doamna Virginia Brănescu este un fenomen în oraşul nostru.

La vârsta de 83 ani este un exemplu viu pentru tineret pentru că pictează, scrie poezii, dar şi citeşte cărţi despre care apoi publică adevărate cronici literare.

Reproduc aici un text din scrierile Doamnei Virginia Brănescu despre  poeziile şi viaţa poetului Gheorghe Mizgan.

Din cuvintele Doamnei Virginia Brănescu reiese faptul că a analizat creaţiile poetului prin prisma vieţii pe care acesta o duce şi pe care scriitoarea o cunoaşte dintr-un interes sufletesc caracteristic creştinilor lui Iisus Hristos.

*

«În curgerea nisipului din clepsidră, Gheorghe Mizgan încearcă să oprească câte puţin timpul în loc uzând de armonia versului clasic la care adaugă omeneştile trăiri vremelnice, răstignindu-le pe ecranul eternităţii, ca motive de aducere aminte:

‚, Se-ntoarce-n van clepsidra măsurând/ Cu firul de nisip al clipei treacăt,/ Prezentul care zboară-n trecut transformând/ Via existenţă-n amintiri sub lacăt/’’ (Dilema clepsidrei)
Diversitatea preocupărilor zilnice nu-l împiedică să se oprească o clipă cu inima odihnindu-se pe un vers care-i împlineşte aura cu energii nostalgice sau pline de nădejdi pentru viitor: ‚,/ Pe raze de lumină-n trepte/ Se urcă gândul spre visare/’’ (Pe raze de lumină), sau:

 ,,/ Între întuneric şi lumină,/ Se zbat imagini zămislite,

/ În visul meu, trăirea-i plină/ Cu stele-n gânduri, făurite/’’ (Vis stelar)
Poetul îşi încarcă bateriile şi la frumuseţile naturii pe care şi-a adus-o şi acasă, înconjurându-şi locuinţa cu o grădină, din care viziunea zărilor albastre nu este împiedicată de casele vecine. Afirmaţia că …’’M-am născut un romantic’’… se adevereşte prin existenţa în grădină a unei bălţi cu peşti, cu nuferi galbeni şi violeţi şi în care curgerea apei în cascade este simbolizată de un sistem de aducţie din fântână, printr-un tub special, apa împrospătând permanent viaţa bălţii. Aici se poate simţi liber ca-n natura pe care o adoră:

 ‚,/ Natură, tu, iubita mea,/ Acum când te dezvălui,/ Te simt cu mine-alăturea,/ Privirea mea mi-o-nvălui/’’ (Pact cu natura)
Un microunivers eminescian îi aduce o oază de linişte după o zi grea în care cu trudnică dăruire petrece în zona industrială, muncind în medii, adesea, poluate.
Această dualitate realizată între munca ştiinţifică şi artă se vede şi din unele preocupări din domeniul picturii, sau al sculpturii, temporar optând pentru una sau alta.

Printre atâtea zbateri, Gheorghe Mizgan se dovedeşte a fi un bărbat tânăr încă prin spiritualitate, care, deşi întâmpinând în viaţă greutăţi, renaşte când prin una, când prin alta.
Dar toate aceste frumuseţi spirituale sau fizice s-au realizat printr-o luptă acerbă dusă încrâncenat cu sănătatea şi cu viaţa, din ale cărei capcane a scăpat doar prin voinţă:

 ,,/ Când te-adânceşti în faldurile nopţii,/ Iar liniştea e piatră de mormânt,/ Stând pironit, chiar în arena morţii,/ Doar sufletul se zbate prin cuvânt!/ Când trupul greu vrea să devină lut,/ Secunda se propagă cam acronic’’…/ (Moartea)
Urmele luptei i-au pricinuit adesea gânduri rebele:

,,/ Ţi-ascult mamă, îndemnul tău curat/ Din visele ce-n zori se tot destramă,/ Când chipul tău spre mine e-ndreptat,/ Senina ta privire, blândă mamă!/ (…)/

Atâtea gânduri aş avea să-ţi spun/ Despre copii, soţie, despre viaţă…/

Poate-ntr-o zi când n-am să mă opun/ S-opresc al vieţii depănat de aţă./’’ (Ţi-ascult, mamă)
Gheorghe Mizgan este un poet liric, fixând pe pânza vremii clipe de fericire sau durere:

 ,,/ Pe sub corola diafană a lumii,/ Înălţătoare imnuri se-mpletesc/ Purtând în slavă clipele genunii,/ Potirul fericirii-l străjuiesc./ Din el se-adapă mrejele iubirii,/ Prin creştet, tainic, inundând fiinţa,/ Zvâcniri de lavă-n culmea împlinirii,/ În trupuri se coboară biruinţa!/’’ (Ultima clipă).

Sau: ‚,/ S-au scuturat petalele iubirii/ Purtând reflexii de pastel cernit/ Prin tainicele umbre ale fericirii/ Strivind secunda gândului ivit!/’’ (Efectul petalelor)
Cu una, cu alta, Gheorghe Mizgan este un luptător cu viaţa, care va lăsa urme materiale şi spirituale, deşi nu râvneşte la nemurire:

,,/ Nu sunt un geniu literar,/ Nu scriu gândind spre nemurire,/ Dau lumii ce-am primit în dar/ Comunicând cu-a ei trăire./’’ (Nu)
Recent editorul Ştefan Doru Dăncuş l-a adoptat, prin selecţie,  pe poetul Gheorghe Mizgan în Proiectul ,,Întoarcerea poetului risipitor’’, iar în prefaţă, Ştefan Doru Dăncuş  a scris:

,,Dacă cititorii vor pătrunde mai adânc în sensurile versificate ale ideilor, vor avea senzaţia că nu trăiesc în zadar; şi mai ales, vor percepe versul ca pe o aventură vitală, ca pe o necesară şi periodică retragere din vălmăşagul comun în care trăim cu toţii’’».

Este minunat să citim scrierile semenilor noştri ce au sensibilitatea de a pătrunde spre sufletul omului.

15 iunie 2012  Jeniţa Naidin