Mănăstirea BOGDĂNEȘTI județul SUCEAVA

De curând, în ziua de 6 Mai 2025, am fost pentru prima dată la Mănăstirea  Bogdănești situată   în cadrul  comunei Bogdănești județul Suceava.

În locul în care acum este  această mănăstire,

care are, în  cuprinsul său,  și un Centru Social pentru persoane vârstnice,

 a fost un așezământ monahal pe timpul domniei lui Bogdan I al Moldovei.

( Bogdan I,  1307-1367  decedat la Rădăuți, 

 Voievod al Maramureșului  și domn al Moldovei).

Las, mai departe, să vorbească fotografiile pe care vi le dăruiesc: 

Cu  Iubire  și Recunoștință

Jenița  Naidin

Vineri, 9 Mai 2025

Bistrița

Cu fața  spre  LUMINA  DIVINĂ    


”Liniștea din mănăstiri” aducătoare de concordie

Cea mai recentă carte a Jeniței Naidin este o culegere de meditații la relația credinciosului cu lăcașurile de cult și viața monahală, purtând numele În liniștea mănăstirilor. Este al zecelea volum pe care scriitoarea îl publică respectând un ritm propriu și standardul respectabil de calitate pe care și l-a impus, nefiind nici grăbită, nici întârziată în propria-i activitate literară.

Ca profil spiritual, autoarea este credincioasă ortodoxă, practicantă, iar ca intelectual se situează în conținutul conceptului de intelectual îmbisericit așa cum a numit prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta categoria de intelectuali care sunt consecvenți credinței tradiționale a poporului român. Dacă mai amintim că scriitoarea Naidin este originară din Moldova, ținut binecuvântat și păstrător al credinței noastre ortodoxe, datele definitorii, ca profil spiritualale autoarei sunt cvasicomplete.

Așa cum se cunoaște, autoarea este absolventă a Academiei de Studii Economice București, unde și a desfășurat cariera, lucrând în domeniul legislației muncii la Parlamentul României,  preocupările de literatură, filozofia religiei, psihologie, cultură-în general, fiind o dimensiune constantă a preocupărilor de fiecare zi și de toată viața.

Textele din culegere de meditații, și nu numai, În liniștea mănăstirilor, publicate inițial în cotidianul Răsunetul sau pe blogul personal se găsesc în zona de interferență a evocării, descrierii, prezentării unui eveniment istoric cu meditația, Jenița Naidin prelungind existența din text în viața interioară a lectorului îndemnându-l la evaluări cognitive personale sau comunitare.

O componentă cuprinzătoare a volumului se ocupă de prezentarea istoricului unor mănăstiri pe care le-a vizitat, și care, nu numai că au impresionat-o pe autoare, dar au marcat-o sufletește, îmbogățind-o, și, sugerează textul, constituindu-se în sprijin duhovnicesc pentru pașii zilnici pe pământ. Sunt evocate vizite la mănăstirile Cernica, Prislop, Dobric, Viforâta, Dealul – unde este îngropat capul lui Mihai Viteazul sau mănăstirea Bistrița din județul Neamț, Pietricica. Șirul memoriei cuprinde, mănăstirile Salva, Nușeni, Parva-Rebra din județul Bistrița-Năsăud, apoi Nicula, din învecinatul județ Cluj. Trece apoi la salba de minunății din județele Moldovei, un veritabil Athos românesc: Voroneț, Dragomirna, Petru-Vodă și altele. Fiecare text prezintă și darul sufletesc primit ca urmare a dragostei și ostenelii pentru fiecare pelerinaj. La Mănăstirea Nicula, revelația lui Ioan Alexandru, un poet uriaș despre care din nefericire se vorbește puțin azi, depășirea suferinței cu Sfântul Calinic de la Cernica, ,,La Mănăstirea Prislop am primit Lumină în suflet”- este mănăstirea tutelată de Sfântul Arsenie Boca, Mănăstirea Ciolani este prezentată în conexiune cu sculpturile de la Măgura, uriașa expoziție în aer. O bucurie sufletească aparte sugerează autoarea prin descrierea picturii interioare a spațiului sacru, prin prezentarea unor icoane remarcabile cum, de pildă, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul de la Nicula, icoana Maicii Domnului de la Mănăstira Bucium care s-a pictat singură, la rugăciunea către Sfânta Fecioară a pictorului bătrân Iordache Nicolau, slăbit în puteri pentru a duce la sfârșit reproducerea unei icoane făcătoarede minuni de la Muntele Athos.

Deși iubește toate locașurile de închinare, totuși, reiese că, autoarea are un atașament special pentru Mănăstirea ,,Izvorul Tămăduirii” de la Salva, căreia îi consacră mai multe texte.

Așa cum scriitoarea Laura Munteanu, în cuvântul de prezentare, scrie că Jenița Naidin ,,propune o cunoaștere aprofundată a unei lumi cu totul aparte”, socotim că autoarea aduce, în mijlocul zbuciumatei noastre vremi, mănăstirea ca o comunitate vie, dătătoare de viață, de speranță, de bucurie sufletească. ,,Liniștea din mănăstiri” vorbește despre o lume calmă, împăcată, cum ne-am dori să fie, și spre care ne îndeamnă, în subsidiar.

Victor ȘTIR  

 ***   

Mulțumesc, Domnule  Victor  Știr! 

Am preluat  textul   scris de Domnul  Victor  Știr 

din   

Ziarul  ”Răsunetul” Bistrița,

din data de Marți,   29 aprilie 2025


Liniștea din mănăstiri, cum poate fi regăsit Raiul pierdut

Am primit de la scriitoarea Melania Cuc  o Cronică impregnată cu Suflet despre cartea pe care am publicat-o de curând.

Vă invit și pe  Dumneavoastră, cititorii mei să  citiți:

Liniștea din mănăstiri,  cum poate fi regăsit Raiul pierdut

Volumul Liniștea din mănăstiri, apărut la Editura George Coșbuc în anul 2025, este o compoziție literar-spirituală  a Jeniței Naidin, autoarea care, nu doar că a găsit puncte de interferență cu divinitatea, atâta cât ni se permite nouă, oamenilor, să o descoperim, dar a reușit să ne developeze un film al trăirilor individuale, o stare de Bine pe care omul modern o poate exersa în spațiile de cult ortodox   de pe curprinsul României.

Psiholog antrenat să vadă și dincolo de realitatea imediată, Jenița Naidin reușește să ne ofere o mostră de normalitate simplă, firească, pusă de Dumnezeu la îndemâna fiecăruia dintre noi. Ne arată o cale, pe care dacă am purcede-o, am ajunge poate, la pacea interioră. Cartea de față nu este un simplu exercițiu religios, este o practică îndelung răbdătoare și a ajuns  să fie o stare care se confundă cu persoana, cu pelerinul ce  ajunge, zăbovește, se roagă; cugetă înlăntrul inimii-zidurilor de monăstire. Mai vechi sau mai noi ca întemeiere cronologică, toate aceste lăcașuri de rugăciune sunt pentru Jenița Naidin punți de legătură cu sideralul, cu Înaltul a ceea ce intuim cu greu, așezați fiind la locul nostru, pe genunchiul ierbii. Cartea se deschide cu Mărturisirea autoarei : 

,” … poartă titlul primelor cuvinte venite dintr-o dată în mintea mea într-o dimineață, moment în care le-am noat pe o foaie, după cum îmi purta mâna energia adevărului a ceea ce simțeam și vizualizam ca să scriu:

 În liniștea din mănăstiri/Mă poartă pașii deseori. / Cum stau cu fața la Altare/ Vă am pe toți în gând și-n stare  (…)”

Autoarea nu face aici literatură, este o spovedanie, o experiență extraordinară pe care ne-o împărtășește întru Credinta Iubirii Universale, cum frumos spune în chiar primele file ale cărții.    Geografia lăcașurilor mănăstirești, cuprinse în volum, este  chiar geografia în care autoarea a trăit în ultima perioadă de timp:  București – Bistrița -Târgoviște -Piatra Neamț -Bistrița. Asemenea unor galaxii de stele pe bolta nopților de vară, așa se înfipiripează și harta-mănăstirilor pe care Jenița Naidin le-a cercetat cu inima, cu mintea și mai ales cu sufletul; desăvârșindu-și Credința.

Inteligentă și pregătitiă să studieze sisific fenomenul  izbăvirii omului contemporan, Jenița Naidin  nu pregetă să facă adevărate confesiuni prin scrisul și observațiile sale, cele mai multe dintre ele fiind personale. Este un exemplu de regasire a Sinelui într-un spațiu în care zgomotul infernal al orașelor chiar dacă se aude, este estompat de sunetul clopotelor, bătăile de toacă ce anunță  intrarea în Sfânta Liturghie.

De o veritabilă monografie beneficiază Mănăstirea Salva din județul Bistrita-Năsăud.

Jenița Naidin nu ne vorbește doar despre ziduri, istorie și promovează cultura și viața monahală de azi, dar aduce în atenția noastră, a oamenilor mai mult sau mai puțin religioși, ne amintește de jertfa celor care , la vremuri de restriște au fost trași pe roată, pentru Biserica Neamului pentru Libertate. Este re adus în  prim-plan Martiriul Sfinților Năsăudeni, spre exemplu.  Din Transilvania monahală, pe drumuri de munte ajunge și la Mănăsttirea Sf. Spiridon de la Strâmba, în Munții Bârgăului, apoi , spre Cluj, atinge cu pasul și cu inima cea  celebra mănăstire din zonă, Mănănstirea de la Nicula,  așezămând recunoscut ca spiritualitate și pentru icoana Maicii Domnului,  relicvă străveche și care se crede că plânge cu mir la vremuri de restriște. Nicula este mănăstirea  în care călugării iconari au desăvârșit  arta picturii icoanelor pe sticlă.

Peste Munții Meridionali, la  Cozia, poposește autoarea, din nou pasiunea sa pentru istorie și harul de-a se contopi cu locurile sfinte,  o determină să scrie cu detalii și bucurie despre acest spațiu, zicem noi, unic în lume. Pelerin fără odihnă, Jenița Naidin  cutreieră Țara și caută liniștea în mănăstirile cele mai frumoase ale României.  Snagov, Nușeni, Prislop, Mănăstirea Sf. Mina -Cetatea pe Deal,  Rohia, Voroneț,  Tîrgoviște-Viforâta, Dobric,  Ciolanu, Dealu, Stelea, Boroaia, Neamț, Petru Vodă, Pietricica din orașul Piatra Neamț,   Bistrița de lângă Piatra Neamț…   Câte așezări monahale atâtea stele pe bolta cerească! Zic și citesc un fel de rugăciuni laice dar care își au puterea lor de tămăduire a sufletului,  netezesc calea omului spre Dumnezeu.

Citez de la pagina 190:  ”Prin Grație Divină am ajuns în Liniștea din această mănăstire ce este situaă în  comuna Vânători-Neamț.”.

 Prin Grație Divină, spune Jenița Naidin, că a ajuns în acest  așezământ, unde , un călugăr bătrân i-a ieșit în care, într-o horă de trandafiri roșii precum sângele lui Hristos. Nu doar Taina cea mare este de căutat în aceste locuri extraordinare. Semnatara acestei cărți  este și o blogheritză , modernă,  cu alonjă în lumea virtuală, și,  aproape tot acest material scris  a fost mai întâi făcut public în online. Pentru a completa descrierea sa, și pentru a transmite starea-i de liniște si rugăciune în spațiu ți timp, Jenița  Naidin a publicat, pe blogul personal: jenita.ro,  de fiecare dată și fotografii, detalii ale unor peisaje magnifice,  locuri generatoare de liniște sufletească si nu doar atât. A cunoscut și a vorbit cu slujitori monahi  izolați de lume, cu măicuțe aflate în rugăciuni, a legat un fir de comuniune între  mireni și monahii mereu-rugători.

”Liniștea din mănăstiri”  este un volum care se prezintă singur. Un manual de evadare din marasmul metropolitan, căutarea și găsirea liniștii într-un spațiu despre care Sfinții Părinți susțineau că ar fi păzit de îngeri. Căutarea și regăsirea pe Sine.

Jenita Naidin face paralelă  clară între cele două lumi, între bine și rău;  de pildă, consemnează tragedia de la Colectiv, din 30 Octombrie 2015, și spune:

  ”Sunt alături  cu rugăciunile și lacrimile mele, de toți părinții care și-au pierdut copiii.  (…)”.

  Astfel de mesaje nu au cum să nu ajungă la Dumnezeu și El să  nu se îndure de Lume.

Felicitări, Jenița Naidin!  

MELANIA  CUC 

*** 

Mulțumesc frumos Melania Cuc pentru atenția ta! 

Cu  Iubire și  Recunoștință

Jenița Naidin  

Bistrița,  28  Aprilie 2025 

Cu  fața  spre  LUMINA  DIVINĂ


MĂRTURISIRE

credit foto: Jenița Naidin

Am   publicat cartea  Liniștea din mănăstiri, iar la început am scris textul următor:

Cartea   pe  care o aveți în  mâinile  Dumneavoastră poartă  titlul  primelor cuvinte  venite dintr-o dată  în mintea mea  într-o dimineață,  moment în care le-am notat pe o foaie, după cum îmi purta mâna energia adevărului a ceea ce simțeam și vizualizam ca să scriu:

În Liniştea din mănăstiri

Mă poartă paşii deseori.

Cum stau cu faţa la Altare

Vă am pe toţi în gând şi-n stare             

şi vă încredinţez, senină,

Lui Dumnezeu cel Bun şi Blând.

Îmi sprijin fruntea pe Icoane,

 desfăşor harta suferinţei şi dintr-o dată-o văd întreagă!

Sunt,  după multe drumuri,  gata să văd fără  privirea memoriei,

şi,  simultan,   să fiu şi ceea ce observ, cât şi observatorul.

Este un punct  aflat în Calea pământeană,

prea grea pentru un suflet singur şi, care,  

prea târziu L-a aflat pe Dumnezeu înlăuntrul inimii sale.

Punctul de sprijin, când am devenit, în sfârşit, atât observatorul, cât şi ceea ce observ,

 l-am găsit privind picturile pe ziduri, catapetesme, cupole, cerul şi vitraliile!

Iar Cerul, cu generozitate, stă acolo veghind amănuntele suferinţelor noastre,

dizolvate în Credinţa Iubirii Universale.      

Vineri, 26 Februarie 2016,

Dis- de- Dimineaţă.

Timp de  un  sfert de secol, în călătoriile pe care le-am făcut din Ardeal spre Sudul României,   pe drumul de întoarcere, sau în jurul orașelor în care am locuit: 

București, Bistrița, Târgoviște și Piatra Neamț,  pe cât a fost posibil, am intrat în mănăstirile întâlnite în cale, unde am găsit hrană sufletească prin ceea ce am văzut și am citit  în documentele și monumentele privind Istoria, Educația, Cultura, Civilizația  României timp de secole. 

Din motive economice, în această carte nu sunt fotografiile prin care am imortalizat ceea ce am văzut și citit, dar  vă invit să le vedeţi  pe Blogul personal,  jenita.ro   unde sunt  imagini superbe ce însoțesc scrisul meu, care este  public pentru oricine accesează titlurile așa cum sunt  în acest volum.

Lucrarea cuprinde cuvinte prin care mi-am  exprimat  simțămintele în urma pelerinajelor pe care le-am făcut în mănăstiri de-a lungul  anilor, iar   după cum veți  observa, în unele mănăstiri  am pășit  de mai multe ori, și, de  aceea sunt mai multe consemnări pentru același  lăcaș de cult.     Și totuși, nu de fiecare dată  am scris și postat impresii, altfel încât sunt mai puține scrieri față  drumurile mele nenumărate  prin locuri sfinte în care Sufletul meu s-a odihnit.        

            Viața oamenilor în aceste  așezăminte  este una deosebită de  a celor care  trăiesc în Lume.

Însă, și traiul celor care suntem în Lume poate fi un stimul optim pentru creșterea lăuntrică, dar este bine să învățăm de la Lume  și  nicidecum să nu ne lăsăm seduși de  iluziile ei,  ci  să fim atenți  pentru a nu ne lăsa prinși în capcane prin atașamente și identificări.

Din moment ce în Lume suntem în mijlocul reflecției tuturor nivelurilor de conștiință umană, avem de a folosi acest trai pe Pământ ca fiind o veritabilă  școală în care învățăm  cum să avem discernământ, ocaziile fiind evenimentele ce ne ies în cale.

Doresc  să fie pentru Dumneavoastră lectura acestei cărți și  vederea fotografiilor  făcute   în acele momente când eu am pășit în acele locuri  un prilej prin care, fiind în Lume, să vă propuneți un moment de odihnă sufletească, un moment de  a realiza un act de cultură,  mergând pe unde am ajuns eu,  și nu numai,  iar popasul mi-a adus bucurie, odihnă a sufletului și  am urcat trepte spre spiritualizare.   Pășind  prin mănăstiri, ne îmbunătățim  relația  conștiinței noastre cu Dumnezeu, pe care, prin Rugăciune și Meditație Îl înțelegem mai bine, dorim să cunoaștem Voia Sa și Îl rugăm să  ne dea Înțelepciune și  Putere ca să o îndeplinim.

            Uneori, pentru Adevăr,  dar și pentru binele  celorlalți, încerc să las modestia la o parte și să  vorbesc despre bucuriile dobândite din viața spirituală trăită de mine, cât și despre devenirea mea pe calea vieții întrupate de peste 73 de ani calendaristici, devenire prin muncă, rugăciune, introspecție sinceră cu credința reală că fac parte din Conștiința Universală, adică din Dumnezeu. Sunt conștientă de Sinele meu  Superior, sunt nezeflemitoare, sunt serioasă și profundă, astfel încât, știu că Mintea Universală îmi arată cunoașterea cea mai tainică și Înțelegerea, și mă eliberează de nefericire. 

Când  Sufletul meu  nu mai poate să facă față exteriorului, decid, prin Sfânta Voie a lui Dumnezeu, să intru în tăcere, izolare, muncă, rugăciune, detașare iubitoare, fără să uit nici o clipă că sunt temporară  aici pe Pământ.

            Maturizarea mea s-a făcut prin multă  suferință, dar sunt conștientă de faptul că altă cale nu era.   Timpul petrecut În  LINIȘTEA  din mănăstiri m-a ajutat să uit de suferințe prin conștientizarea faptului  că,  de  fapt,  omul este un Spirit venit de la Dumnezeu care și-a creat un trup, iar dorințele sale îi aduc o stare de bine permanentă, numai dacă sunt dorințe spirituale.

Cu  Iubire și  Recunoștință

Jenița  Naidin

Bistrița,  22 Martie 2025

Cu fața  spre  LUMINA  DIVINĂ


PSALMUL 54

”PSALMUL  54

Pentru  sfârșit:  printre cântările de  învățătură ale lui David  

Auzi,  Dumnezeule, rugăciunea mea,

 ruga mea n-o trece cu vederea;

ia aminte la mine și mă  ascultă.

Mâhnitu-m-am întru  tânguirea mea și m-am tulburat de glasul vrăjmașului și de apăsarea păcătosului, căci ei au abătut fărădelege asupra mea și cu mânie au  dușmănit.     

Inima mea s-a tulburat  întru mine  și frica morții a căzut asupra mea, teamă și cutremur au venit peste mine  și întuneric m-a acoperit

(Sfântul  Atanasie cel Mare tâlcuiește: Înainte de Întruparea Domnului, moartea era înspăimântătoare chiar pentru sfinți, care-și  plângeau moartea ca pe o nimicire. Acum însă, de vreme ce Domnul a înviat cu trupul, moartea nu mai înspăimântă:  toți  cei ce cred în Hristos o  tratează ca pe o nimica toată, și  preferă să moară decât să-și  tăgăduiască credința în El. (La noi,  poetul  Daniel  Turcea  exclamă:  ”Știu, vom muri: dar  câtă  splendoare”). 

  Și am zis:  

”Cine-mi va da  aripi ca de porumbel ca să zbor și să mă odihnesc?” 

Iată, am fugit  departe  și  m-am  sălășluit în pustie.

L-am  așteptat pe  Cel ce mă  mântuiește  de nevolnicie și vifor. 

Aruncă-i, Doamne, în adâncul mării  și împarte  limbile  lor,  că am văzut  fărădelege și  dezbinare în cetate.

Ziua și noaptea se rotesc pe  zidurile ei;  în mijlocul ei: fărădelege și trudă și nedreptate;  din ulițele  ei n-au plecat camăta și vicleșugul.

Că,  dacă  vrăjmașul  m-ar fi ocărât, aș fi  răbdat;  și  dacă cel ce mă urăște  s-ar   fi năpustit  asupra mea cu gură mare, m-aș fi ascuns de el.

Dar tu,  omule cu sufletul întocmai ca al meu, tu, cel ce împreună cu mine te-ai îndulcit din bucatele mele, cu tine în același  gând am umblat eu  în  casa lui Dumnezeu;  moarte să vină peste unii ca aceștia  și de vii să se pogoare ei în iad, că vicleșug  se  află în  sălașele lor, în  mijlocul lor.

Dar eu  către Dumnezeu am strigat și Domnul m-a auzit.

Seara și dimineața  și-n amiazăzi  voi  povesti,  voi vesti și El  va asculta  glasul meu. Cu pace îmi va mântui El  sufletul de cei ce se apropie de mine,  că  în  multe  lucruri  erau cu mine (E vorba vechii prieteni ai psalmistului, care l-au trădat.).

   Dumnezeu  îi va auzi și îi  va smeri,  El, Cel ce este mai înainte de veci.

 Că-n ei nu se află îndreptare,   fiindcă nu s-au temut de  Dumnezeu.

El  Și-a întins mâna să plătească,  ei  I-au pângărit   făgăduința;  risipiți au fost de mânia feței  Sale  și  inimile lor mi  s-au  apropiat (Adică:   După ce și-au dat seama că  au  greșit (în urma pedepsei lui Dumnezeu),   prieteni mei de ieri și  dușmanii de acum  încearcă să mi  se înfățișeze  din nou ca prieteni.)  buzele li s-au  făcut  mai  moi  decât  untdelemnul, dar ele  sunt lănci.

Aruncă-ți   grija  spre  Domnul, și  El te va hrăni(Sf. Ioan Damaschin  ilustrează  acest  vers cu  exemplul  Mariei, sora Martei, care asculta  cuvintele lui Iisus(Lc 10, 41-42).;

El în veac nu va îngădui  ca  dreptul să se clatine. 

Dar Tu,  Dumnezeule,  îi vei pogorî în groapa stricăciunii;

Oamenii  sângeroși  și  vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor, dar eu, Doamne, voi nădăjdui în Tine.”. 

Am cules   textul  Psalmului  54

din BIBLIA  sau  SFÂNTA  SCRIPTURĂ, 

Ediție  Jubiliară a Sfântului  Sinod, 

Editura  Institutului  Biblic  și de Misiune al  Bisericii  Ortodoxe  Române,  BUCUREȘTI – 2001.

Versiune  diortosită  după Septuaginta, redactată și adnotată de

Bartolomeu  Valeriu  Anania

Arhiepiscopul  Clujului 

Sprijinit  pe  numeroase alte  osteneli,

De la  paginile,675, 676.

*** 

*** 

 Am citit cu multă atenție Psalmul 54,  după  ce am   fost astăzi, 26  Februarie 2025,   la Biserica  Sfânta Ana din  Bistrița,  și am primit ajutor  sufletesc în fața  Sfântului Altar.

Vă invit și pe  Dumneavoastră, Dragii mei cititori, să îl citiți când aveți timp, și doresc să vă ajute  să  vă dea Mintea  Universală, Bunul  Dumnezeu,

”aripi ca de porumbel”  pentru un zbor lin prin viață, liniște și pace sufletească. 

Cu  Iubire și  Recunoștință

Jenița  Dodiță  Naidin

Miercuri,  26  Februarie 2025 

Cu fața  spre  LUMINA  DIVINĂ  


Să citim cu credință Psalmi

PSALMUL 26 

Al lui David;  înainte de a fi fost uns.

Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? 

Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?

Când făcătorii de rele se vor  apropia de mine să mă sfâșie,

((e) Literal: ”să-mi mănânce carnea”: metaforă probabilă pentru  ”a calomnia”).

ei,  cei ce mă necăjesc și-mi  sunt  dușmani, ei au slăbit și au căzut.

Chiar dacă o oaste s ar  rândui împotrivă-mi, inima mea nu se va înfricoșa;

chiar dacă război s ar  ridica împotrivă-mi, eu  întru  El nădăjduiesc.

Un lucru am cerut de la Domnul, și pe  acesta-l voi căuta: 

să locuiesc în  casa  Domnului în toate  zilele vieții mele,

văzul  să  mi-l desfăt în  frumusețea  Domnului și să cercetez  locașul Său.

Sf. Ioan Hrisostom: Dacă  cheltuim o avere spre a ne  construi o casă  trecătoare aici, pe pământ, cu mult mai puțină  cheltuială  putem  dobândi  casa  cea luminoasă și  netrecătoare sus, în ceruri.) 

Că El m a  ascuns în cortul Său  în ziua  necazurilor mele, 

în   ascunzișul  cortului Său m a  adăpostit, 

pe stâncă m a  înălțat, 

iar acum,  iată, capul mi l-a înălțat  deasupra  vrăjmașilor mei; 

cortul Său l-am înconjurat și n el  am jertfit  jertfă de laudă; 

laude  voi  glăsui,  Domnului  Îi  voi cânta.

Auzi, Doamne, glasul meu cu care  am  strigat;  miluiește-mă și  ascultă-mă.

Ție Ți-a zis inima mea: Fața mea  ai căutat-o, 

fața Ta, Doamne, o voi  căuta.

((b)Verbul  zeteo  are înțelesul  special  de ”a căuta spre  a întâlni”,  ”a căuta spre a cunoaște”.  Dumnezeu  și omul  se  caută  reciproc,  ca doi  îndrăgostiți, și se  întâlnec în  sfânta  îmbrățișase a bucuriilor  inefabile.  Ebr.:  ”Caută-I  fața;  fața  Ta, Doamne, o   voi  căuta”.  Aici,  după  ediția  Rahlfs.   De reținut  și  faptul că ”față”  înseamnă  și  ”persoană”.). 

Fața  Ta să  nu  Ți-o întorci de la mine 

și să nu Te abați  în  mânie de la  robul  Tău.

Fii ajutorul meu;  să nu mă lepezi

și să nu mă lași,  Dumnezeule,  Mântuitorul meu. 

Dar Domnul  m  a  adus la  Sine.

În  calea Ta, Doamne, pune-mi lege,  

pe cărarea cea dreaptă  călăuzește-mă, din pricina vrăjmașilor mei.

Nu mă da pe mâna celor ce mă necăjesc, 

că împotriva mea s-au  ridicat  martori nedrepți  

și nedreptatea  și-a  mințit  sieși. 

Cred  că voi vedea bunătățile Domnului în  pământul  celor  vii. 

Așteaptă-L  pe Domnul, 

îmbărbătează-te, 

inima să ți se ntărească și așteaptă-L pe Domnul.

**********************************************************   

Am cules, în zorii zilei de astăzi,  11 Aprilie 2024,

   textul  Psalmului  26 

din BIBLIA  sau  SFÂNTA  SCRIPTURĂ, 

Ediție  Jubiliară a Sfântului  Sinod, 

Editura  Institutului  Biblic  și de Misiune al  Bisericii  Ortodoxe  Române,  BUCUREȘTI – 2001.

Versiune  diortosită  după Septuaginta, redactată și adnotată de

Bartolomeu  Valeriu  Anania

Arhiepiscopul  Clujului 

Sprijinit  pe  numeroase alte  osteneli

*** 

Fiți  binecuvântați,  Dragii mei cititori! 

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Sâmbătă,  22  Februarie 2025

Spre  o LUMINĂ  CALDĂ  


Lucian Blaga – CEREASCĂ ATINGERE

Luna Februarie a anului 2025.

Sunt însoțită de prietenii mei tăcuți, cărțile, în  Solitudinea scrisă în Destinul implacabil.

Deschid la întâmplare o  carte de poezii   scrise de  Lucian Blaga.  Pagina 72.

Citesc Poezia:

”CEREASCĂ  ATINGERE 

Ce arătare!  Ah ce lumină! 

Stea alb-a căzut în grădină, 

necăutată,  neașteptată: noroc, 

săgeată, floare și foc.    

În iarbă înaltă, în mare mătasă 

căzu din a veacului casă.

S-a-ntors ah în lume o stea, 

Mi-s mâinile  arse de ea.”

***   

Această Poezie, publicată în Vol.I,  Antologie, prefață și  bibliografie de George Gană,  Editura  Albatros, 1972, colecția Lyceum, 

mi-a amintit un moment infailibil din viața mea spirituală  petrecut în anul 2002.

Este misterios  modul cum funcționează mintea umană!

Este adevărat că,  din ceea ce conștientizăm atunci când luăm cunoștință de un element care  ne amintește de ceva petrecut în viața noastră, 

– acum, în cazul meu, 

în anul 1972 este publicată această carte, și, în anul 1972 m-am căsătorit -,

acea conștientizare ajută mintea să facă mai departe alte conexiuni.

Minunea din anul 2002, trăită în Spirit,  care mi-a fost  dată de Mintea Universală, pentru a compensa  trauma invalidantă, trăită cu  30 de ani în urmă,  mi-am reamintit-o puternic,  citind cuvintele: ”Cerească  atingere”. 

   Dragii mei,  cititul,  vizualizarea paginii de carte tipărită, este deosebit de benefică minții umane.

  Lectura cărților potrivite, Rugăciunea, Munca, Gândul la Mintea Universală, adică, la Dumnezeu, Respirația inimii ajută la vindecarea depresiei.

Cu  Iubire și Recunoștință

Jenița  Dodiță Naidin

Duminică,  16  Februarie  2025

CU  FAȚA  SPRE  LUMINA  DIVINĂ


Minunate fapte împlinim, când dorim sincer să ajutăm

Laureata Premiului Nobel pentru Literatură,  scriitoarea  Selma Lagerlof,  în cartea  sa: ”Legende despre Iisus”, Editura  Universalia, Craiova, 1990,

are un capitol  intitulat: ”În templu”.

Conținutul acestei legende mi-a arătat cum, copilul Iisus a reușit să  realizeze fapte minunate  numai din dorința  sinceră de a-i ajuta pe acei oameni.

Citez fragmente  semnificative din care vedem minunile copilului Iisus la Templu:

         ”Doamne, sunt un om bogat. M-aș osteni eu oare să cer banii de la această văduvă, dacă n-aș avea dreptul la aceasta? Jur că așa cum nimeni nu poate trece prin poarta   dreptății, tot așa de adevărat e că femeia aceasta îmi este datoare.

Când judecătorii auziseră acest jurământ, îl crezură și  hotărâră ca văduva  să-și dea fiica sclavă.

Copilul, fiind aproape, auzi totul și se gândi;    ”Ce bine ar fi dacă cineva s-ar putea  strecura prin poarta dreptății”. Sări  cu grabă  spre cele două coloane.

Era așa de mâhnit  pentru acea femeie… Acum nici nu se mai gândea că acela care va putea trece e drept și fără păcate, el voia să treacă numai pentru femeia  aceea  sărmană. 

Își propti  umerii între coloane, ca și cum și-ar face loc.

În clipa aceea, toți oamenii din templu văzură că  poarta dreptății se mișcă.”  

”Bătrânul se ruga să-i  primească jertfa, pentru că avea un fiu bolnav și nu avea ceva mai bun pentru a fi jertfit lui  Dumnezeu.

Trebuie să mi-l luați, se ruga acesta; altfel nu va ajunge rugăciunea mea până la Dumnezeu și copilul va muri.

Crede-mă că mi-e milă  de tine, dar legea mă oprește să jertfesc animale rănite. După cum e cu neputință să treacă cineva puntea  paradisului, tot așa e imposibil să-ți  îndeplinesc rugămintea.

Copilul, fiind aproape, auzi totul. El se gândea  că e păcat că nu poate trece nimeni puntea.

Pe când  bătrânu  se îndepărta  mâhnit, băiatul se ridică, atinse puntea  tremurătoare și puse piciorul pe ea. Gândurile sale erau numai la bătrânul pe care  voia să-l  ajute. Atunci băgă de seamă că puntea nu mai tremură. Ea devenise lată și sigură sub picior.

Făcu și celălalt pas,  simțea că jur împrejur îl sprijină cineva să nu cadă. Aerul îl purta ca pe o pasăre dusă de aripile ei.

Din sabie se auzi un sunet divin când o atinse copilul, așa că unul din cei ce stăteau pe colină întoarse capul și privi într-acolo. La strigătul său  de uimire cei din curte văzură copilul care  trecea puntea  raiului.”.

(…)

Dumnezeu a făcut o minune ca să ne arate că vrea să-ți primească jertfa. Dă mielul încoace să-l sacrificăm. După jertfă, preoții întrebară de copil. Însă el nu știa că trecuse vremea și că era la amiază. Când își dădu seama, vru să plece.

Acum trebuie să mă grăbesc ca să nu mă  aștepte acasă. Vreau însă să mă uit în grabă și la ”glasul stăpânitorului lumii”. Așa se strecură prin mulțime și se furișă cu ușurință spre colțul unde  sta sprijinit cornul.

Când îl văzu, se gândi că acela care îl va  ridica și sufla îl el, va putea strânge  toate popoarele la un loc. Se vede însă că  lucrul  acesta este cu  neputință, și gândul lui era numai la ce trebuie să simtă un om care ar putea strânge pe toți oamenii pământului.

         În sala rece,  cu  coloane multe, era un sfânt învățat  care propovăduia ucenicilor săi. El se întoarse  acum spre un tânăr care-i sta la picioare și-l numi înșelător. Spiritul îi  arătase că acel tânăr era un străin, nu un israelit și acum îl  întreabă bătrânul de ce s-a strecurat sub un nume neadevărat printre  ucenicii săi.

Tânărul se ridică și spuse  că a pribegit prin pustie și a venit  străbătând mari depărtări, pentru ca să audă  adevărul cel mare și învățătura  unicului Dumnezeu.

Sufletul mi se stingea de dor, dar știam că nu mă vei primi dacă nu aș fi spus că sunt israelit. De aceea te-am înșelat ca să-mi potolesc dorul de a auzi învățătura ta și te rog  fierbinte să mă lași lângă tine ca să ascult învățătura unicului Dumnezeu.

Învățatul  ridică mâinile  spre  cer.

După cum nimeni nu poate ridica și suna din cornul de aramă pe care noi îl numim Glasul stăpânitorului lumii,  tot așa de puțin vei rămâne lângă mine. Ție nici măcar nu ți-e îngăduit măcar să intri în acest templu, fiindcă ești un păgân.  Grăbește-te să pleci de nu vrei ca discipolii mei să te rupă în bucăți, tu ne pângărești templul. 

Tânărul rămase liniștit și zise:

Nu vreau să mă duc acolo unde sufletul meu nu-și are hrană; mai bucuros vreau să mor la picioarele tale.

Cum isprăvi de zis aceste vorbe, discipolii se repeziră asupra lui, îl  aruncară la pământ și voiau să-l omoare.

”Ce mare  neîndurare!  Gândea copilul care auzise totul. Ah!  Dacă aș putea suna din cornul de  aramă, l-ași putea ajuta.”

Se ridică și puse mâna pe corn. Nu mai dorea să-l  ridice la buzele sale pentru   a stăpâni lumea, ci numai pentru a-l ajuta pe acela  a cărui viață era în primejdie. Deodată  simți cum cornul se ridică parcă singur la buzele sale și când el oftă numai,   se auzi un sunet tare și pătrunzător care  răsună în întreg  templul.

Tot poporul se îndreptă într-acolo și văzură că un băiețaș ridicase cornul la gură și scotea din el sunete ce făceau să vibreze cupolele și coloanele.

Discipolii lăsară jos mâinile  ridicate să izbească pe tânărul străin și sfântul  învățat zise:

Vino și rămâi la picioarele mele, Dumnezeu a făcut o minune ca să-mi  arate că dorința sa este să înveți să-L cunoști.

(…)

Când ziua  înclina spre seară, un bărbat și o femeie se îndreptau cu pas grăbit  spre Ierusalim. Ei arătau speriați și  neliniștiți,  și  strigau celor din jur:

Ne-am pierdut fiul!

(…)  Pe fiul vostru nu l-am văzut, dar în templu am văzut un copil de o frumusețe rară. Era ca un înger și a trecut prin ”poarta  dreptății”.

(…)

Mergeți  înainte până acolo unde  învățații vorbesc ucenicilor. Acolo este și copilul. Bărbații și cărturarii l-au luat în mijlocul lor, el întreabă și ei răspund, minunându-se de înțelepciunea lui. Tot poporu stă în curtea templului să vadă măcar o umbră a aceluia care a dus la buzele  sale ”Glasul stăpânitorului lumii”.

(…)

Femeia, când zări copilul, începu să plângă; îl recunoscuse pe fiul său.

 Copilul, care stătea printre  cărturari, auzi că cineva plânge și atunci  recunoscu  glasul mamei sale.

(…)

Toată noaptea pribegiră și maică-sa nu se opri din plâns.  Când se lumină de ziuă, copilul îi zise iar:

Mamă, oare de ce plângi? Eu nu am căutat mărire, Dumnezeu a făcut prin mine o minune, fiindcă voia să ajute celor trei sărmani.

O, fiul meu!  Răspunse maică-sa.  Plâng fiindcă tu ești totuși pierdut pentru mine. Al meu nu vei mai fi  niciodată. Din ceasul acesta  stăruința  vieții tale va fi după dreptate, dorul tău va fi  paradisul, iar iubirea ta va cuprinde pe toți oamenii sărmani care umplu pământul.”.  

         Și, astfel,  Mama lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a intuit  ceea ce Omenirea simte  de peste 2000 de ani!

  Am citit de mai multe ori cartea: ”Legende despre Iisus”, și, de fiecare dată au șiroit lacrimile pe obrajii mei, dar pe paginile Legendei: ”În templu”, am scris pe loc, din Inima și Mintea mea următoarele cuvinte,  ce reflectă trăirile mele în viață  și pe care le datorez lui Dumnezeu:    

    Cele mai minunate lucruri le săvârșim, le împlinim atunci când dorim să ajutăm sincer pe cineva. Doamne, Te iubesc!.

Drept urmare, din aceste cuvinte ale Inimii mele am decis cum să intitulez  acest articol scris azi  dis de dimineață pentru Dumneavoastră  cititorii mei. 

Cu  Iubire și  Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  01  Februarie 2025

Bistrița

CU  FAȚA  SPRE  LUMINA  DIVINĂ  


Năframa Sfintei VERONICA

credit foto: jenița dodiță naidin

Cartea:  LEGENDE  DESPRE  IISUS, scrisă de  Selma Lagerlof, și publicată de Editura  UNIVERSALIA, Craiova, 1990, este deopotrivă importantă atât pentru oameni mari, cât și pentru copii. 

         Povestirile:

În noaptea sfântă;

Vedenia Cezarului;

Fântâna celor trei magi;

Copilul din Betleem;

Fuga în Egipt

În Nazaret;

În  templu;

și Năframa Sfintei Veronica,

sunt de o frumusețe copleșitoare.  

Chiar și oamenii care cunosc bine textele biblice, sau filme despre aceste evenimente sunt impresionați de modul în care sunt prezentate de   scriitoarea Selma  Langerlof.

Astăzi,  după ce  timp de câteva zile    sufletul și mintea mea au parcurs cu atenție cartea   LEGENDE  DESPRE  IISUS, am selectat și citat cuvinte din  Legenda:  Năframa Sfintei Veronica, în amintirea Poetei Vernica Micle, Sfânta Iubire  a lui Mihai Eminescu.

         Această Legendă începe așa:

”Spre sfârșitul domniei lui Tiberius, un cultivator de vie, cu soția sa, veniră să locuiască într-o  colibă de pe dealurile Sabine.  Erau străini și trăiau singuri.

         Într-o  dimineață, când omul vroia să plece la lucru, văzu  cu mirare, la ușa casei, o bătrână ce se așezase pe prag. Părea foarte săracă; era îmbrăcată cu o manta cenușie, dar când se ridică avea o înfățișare așa de măreață, încât omul se gândi la mitul ce spunea despre zeii care vin pe pământ cu înfățișarea unor oameni de rând.

-Nu te supăra prietene că noaptea asta am dormit pe pragul  acestei colibe. Aici au locuit  părinții mei și cu 90 de ani în urmă aici m-am născut eu.” 

         Mai departe, citim despre venirea la coliba din deal a unui  bărbat străin, care, de fapt o cunoștea pe bătrâna ce locuia cu familia cultivatorului de vie.

Străinul povestea despre Faustina, bătrâna doică a împăratului Tiberius, dar și despre comportamentele  inumane ale împăratului, iar cei doi soți, cultivatori de vie, nu știau că Faustina era chiar de față, era bătrîna ce locuia cu ei. 

După  plecarea  acelui bărbat străin, care le spusese că doica împăratului plecase  curajoasă în munți de la Curte, dar că numai ea l-ar putea ajuta pe Tiberius, bolnav fiind acum.  Să   citim:

”De la întâmplarea aceasta, viticultorul și soția nu mai vorbiră de împărat. Se mirau, totuși, că ea avusese atâta putere ca la adânci bătrînețe să se lipsească de atâtea bunuri și mărire. Se întrebau dacă se va mai întoarce la Tiberius, căci ea îl iubește încă. Dacă l-a părăsit a făcut-o numai  spre binele lui, crezând că se va întoarce de pe drumul  ce apucase. 

(…)

Cine oare îl va învăța acum să-i iubească.

(…)

 Faustina nu se ducea niciodată mai departe decât până la templul unde se ruga  pentru Tiberius.”.

Dragii mei cititori, păstrând  proporțiile și făcând analogii echilibrate,  mulți dintre noi regăsim situații asemănătoare în viețile noastre.

         Acum  să mai parcurgem pagini din Legendă și să ajungem la cuvintele despre Iisus, din care citez:

”Așa e, după cum spui. Se răspândise prin pustie un zvon că în Nazaretul  Galileii trăiește un profet, care are puterea lui Dumnezeu și poate vindeca, numai punându-și mâna pe fruntea lor.

(…)

Bătrâna  Faustina se îndrepta către Ierusalim. Ea nu  trimisese pe altcineva după profet.

(…) 

Cred că tot poporul a venit la Ierusalim.

(…)

Când ajunseră în acea stradă, care se întindea de la porțile  palatului până la muntele Golgota, văzură un convoi trist ce urma un condamnat la moarte pe cruce.

(…)

Faustina privea înfiorată călătoria grea a osânditului la moarte. Cu mare mirare văzu că el purta o mantie de purpură și pe cap o cunună de spini.

(…)

O, sărman de tine, cum te-au chinuit!  Zise ea și se apropie cu ochii plini de lacrimi.

Sărmanul văzu că femeia  vrea să se apropie de el și se târî până la ea, ….   Femeia se aplecă spre el; era totuși fericită că el venise să caute  mângâierea la ea. Îl apucă de după gât cu o mână,  iar cu cealaltă îi  șterse cu năframa ei de in lacrimile și sângele de pe obraz.

 (…)

Îți voi arăta totuși  un semn al puterii sale. Ți-am spus mai înainte că eu i-am șters fața cu năframa mea, acum o am în mână, vrei să vezi?

Ea desfăcu năframa  în fața Cezarului și acesta văzu pe ea urmele unei  fețe omenești.   …  Acest om a văzut că eu îl iubeam și nu știu prin ce minune mi-a lăsat chipul său. De câte ori îl văd, ochii mi se umplu de lacrimi. 

Cezarul se plecă să vadă chipul născut din lacrimi, din sânge și urmele înnegrite ale durerii.   

(…)

 Să fie oare om? șoptea el.

(…)

Tu ești Omul, zise el.   (…)   În clipa în care a simțit iubirea și mila, boala l-a părăsit.   Trei  soli trimise Tiberius în ziua următoare.

(…)

Al  treilea sol se duse în Palestina și aduse de acolo câțiva  discipoli ai lui Iisus, pentru a vesti în Cappreea, învățătura ce le predicase Răstignitul.  Când ajunseră în Cappreea, Faustina zăcea pe patul morții, și în ultima  clipă  a vieții, se converti și a fost  botezată cu numele de Veronica,   fiindcă îi fusese dat să dea  omenirii adevărata  icoană a Mântuitorului.”.

***  

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  25 Ianuarie 2025

Cu fața  spre  Lumina  Divină  

credit foto: jenița naidin

***  


Mihai Eminescu – CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

Pentru că  mâine,  15 Ianuarie  este   ziua de naștere a  Poetului Mihai Eminescu, dar și  Ziua Culturii   Naționale, sărbătoare   ce are  semnificația: 

Promovează cultura, arta și efortul academic,

 Vă invit să citim o poezie frumoasă, pe care am dactilografiat-o  dintr-o carte veche:

CE-ȚI DORESC  EU  ȚIE,  DULCE  ROMÂNIE

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele  nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe,  spumege pocalul,

Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;

Căci rămâne  stânca, deși moare valul,

Dulce  Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge dușman fumegând.

Și deasupra  idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii  large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare românesc,

Când  s-aprinde  sacru  candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,

 Când  cu  lampa-i zboară lumea   luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl  strânge-n   brațe, tu îi fă  altare,

Dulce Românie, asta ți-o  doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăție

Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală și mândrie,

Dulce Românie, asta ți-o doresc!

     MIHAI  EMINESCU

(1867, 2/14  aprilie)

***

Dragii mei  cititori,

Poetul avea, deci, 17 ani și 3 luni, când a scris  această poezie,  

dar vedem câtă  Iubire de România era în inima și sufletul lui!

Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Marți,   14 Ianuarie 2025 

credit foto: jenița dodiță naidin

 Cu fața  spre LUMINA  DIVINĂ

*******   


Next page »