flori
albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete,
căci
lutul tău slab
mi-e
prea strâmt pentru strașnicul suflet
ce-l
port.”
LUCIAN BLAGA
Credit foto: jenița naidin
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, România, a
publicat, de curând, cartea de
poezii: SUFLET DE
UNICĂ FOLOSINȚĂ, scrisă de Poetul David Dorian.
Cred
că unii oameni vor citi cartea aceasta din curiozitatea descifrării titlului ciudat pe care îl poartă.
Personal,
am parcurs cele 41 poezii cuprinse în 99 pagini de carte pentru a găsi percepția
scriitorului David Dorian atunci
când conștiința sa descoperă
inconștientul și, am observat cum are
preocuparea de a-și înțelege propria
natură și că dorește o înțelegere a absolutului,
dar nici față de titlu și nici în cuprinsul poeziei Suflet
de unică folosință, (paginile 88,
89) autorul nu clarifică nimic în legătură cu Sufletul omenesc, ci, mai degrabă
se înțelege că trăirile inimii, ale trupului dorește să le scoată în evidență.
Cumva, în dialogul de la pag. 35, din poezia Dialog într-o iarnă veche, versurile
următoare ne lămuresc:
„poetul
e un animal ciudat; își construiește
hardughii de cuvinte. Un rătăcit pe aici.
(…)
Avem
nevoie de poeți să ne învețe visarea…”
Vedem, totuși, că, Poetul, prin afirmația „sufletul unui poet are
adâncimi nepermise” din poezia: Suflet de unică folosință, nu neagă existența Sufletului.
Pentru cei care spun că nu există
suflet, J. C. Chatterji afirmă:
„E ciudat să auzi atâția inși afirmând
că nu există suflet. Ce știu ei, în definitiv?
Au ei vreo autoritate în această chestiune? Numai aceia care au autoritate
pot să fie categorici în afirmațiile lor.
(…)
Dimpotrivă, nimeni nu se miră auzind
negarea a priori a existenței sufletului de către inși care nu au consacrat
studiilor psihice nici a mia parte din timpul și energia întrebuințate pentru afacerile
lor! (…) Iertați prieteni, dar înainte de a nega
sufletul, consacrați pentru căutarea lui cel puțin a zecea parte din energia pe
care o risipiți aiurea.”
Citind
cuvintele: „(lapis lazuli pe străzi dușmănoase).” din poezia „Stampă” (paginile 8,9), David
Dorian pare să se fi inspirat din textul „NOUA NAȘTERE” dintr-o lucrare celebră a lui C.G.
JUNG, din care citez un mic fragment:
„Lapis-ul
ca om primordial este, așa cum se spune în
Rozarium, radix ipsius
(propria rădăcină). Din acesta, unul, și prin acesta s-a născut totul. El este Ouroboros, cel care se autofecundează și se naște pe sine
însuși, un increatum per definitionem
există totuși un pasaj în Rozarium în care Mercurius nostre nobilissimus a fost creat de către Dumnezeu
ca un res nobilis.
Acest
creatum increatum nu poate fi înregistrat decât ca un al doilea paradox. Este
inutil să ne batem capul încercând să înțelegem această stranie
stare de spirit. Acest lucru poate fi făcut atât timp cât se presupune
că paradoxalitatea nu este în cazul alchimistului o intenționalitate conștientă. Cred că aceștia aveau în mod firesc
convingerea că incognoscibilul poate fi descris cel mai bine cu ajutorul
contradicțiilor. ”
Într-un
mod personal, David Dorian, și în
această carte, încearcă să ne arate că în viața terestră
omul se poate studia temeinic doar pe el însuși, dar are și posibilitatea de a se ocupa de
realtățile transcendente.
Și,
poate, ca și Goethe, prin aceste 41 poeme, cumva, dar mai încifrat, ne-a spus David Dorian ideea pe care a exprimat-o
Mefisto:
„Ascultă tu de vechiul sfat,
și-urmează șarpelui, străbunul meu,
Și
sigur ai să te-ngrozești
de-asemănarea ta cu Dumnezeu!”
(„Faust”,
traducere: Ștefan Aug. Doinaș, 1982)
Jung,
explică versurile de mai sus:
„Această
asemănare cu Dumnezeu se referă, după cum se vede , la cunoașterea binelui și a răului.
Analiza și conștientizarea conținuturilor inconștiente aduc cu sine o tolerantă
superioară prin intermediul căreia vor
fi acceptate chiar și fragmente destul de greu digerabile ale
caracterologiei inconștiente.
(…)
Cel
care se închipuie un supraom nu va putea ține în mod necesar în mîinile sale
balanța binelui și a răului, ci ar putea
să se simtă dezorientat, prins între ciocan și nicovală. El nu va fi deci un Hercule aflat la
răspântie de drum, ci asemenea unei corăbii navigând lipsită de cârmă
între Scilla și Caribda. Și cum
acesta se situează, fără să o știe, în mijlocul străvechiului conflict al umanității, victimă a corelației principiilor eterne,
se va simți prin urmare crucificat,
sau asemenea lui Prometeu înlănțuit de
stâncile Caucazului.
Aceasta este
asemănarea cu Dumnezeu în
pătimire. Asemănarea cu Dumnezeu nu este
ce-i drept un concept științific. Totuși, expresia circumscrie perfect această
situație psihologică. Nu cred că nici toți cititorii ar înțelege fără
dificultate starea de spirit specifică asemănării cu Dumnezeu. Expresia este
mult prea poetică.
Așa cum poetică este expresia folosită de David
Dorian: „Suflet de unică folosință”.
Felicitări Domnului David Dorian, iar cititorilor cărții: SUFLET
DE UNICĂ FOLOSINȚĂ, le doresc lectură cu răbdare și, să aibă gândul ce m-a însoțit pe mine, respectiv,
preocuparea de a descifra acest atribut dat Sufletului, anume că este unic
pentru fiecare om, iar toate
Sufletele sunt împreună UNUL în UNIVERS.
Cu Bucurie
simțim cum IUBIREA UNIVERSALĂ ține la un loc această
diversitate infinită de Suflete de unică folosință.
Mută
mintea de la „veacul acesta” și mintea
se va schimba.
Atunci
când suntem într-o stare de
sănătate precară, să folosim prilejul
pentru introspecție, pentru a sta în liniște și pentru a întrerupe șirul
gândurilor spunând mental Rugăciuni.
Ne
putem aminti faptul că reușim să oprim gândurile prin a ne opri să cunoaștem că
există un Creator a tot ce este în Univers, a tot ce este în Cosmos.
În
versetul 10 al Psalmului 45 citim cuvintele:
„Opriți-vă
și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu.”
Dacă
mergem la Psalmul 55, versetele, 3, 4,
Primim
o încurajare pentru ca să nu ne mai fie
frică:
„Ziua când mă voi teme, voi nădăjdui în Tine.
În
Dumnezeu voi lăuda toate cuvintele mele toată ziua; în Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme:
Ce-mi va face mie omul?”.
Reformulăm,
după nevoia noastră de a simți
susținerea Dumnezeiească, și spunem cu credință:
Nu
mă voi teme ce îmi va face mie omul, căci
Tu, Doamne, cu mine ești.
De
asemeni, când suntem în suferință, este
bine să ne amintim că dorința omului de
a se însănătoși este cel mai bun medicament.
Am
observat că, având mintea la
Creator cât mai des cu putință, reușim
să nu mai greșim sau să îndreptăm erori.
Ca și în alte comunicări ale mele
către Dumneavoastră, Dragii mei cititori,
Vă
invit să citiți Rugăciunea zilnică:
RUGĂCIUNE
Doamne,
dă-mi să
întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.
Învredniceşte-mă
să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.
În tot ceasul
acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.
Toate câte le
voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi,
învaţă-mă să le
primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,
că pentru toate
este Sfânta voia Ta.
În toate
cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.
În toate întâmplările
neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.
Doamne,
învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii, să nu tulbur
şi să nu supăr pe nimeni.
Doamne, dă-mi
putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu
PACE în suflet.
Cartea „Lucian Blaga
și ultima lui muză”, publicată la
Techno Media, Sibiu, 2015, scrisă
de profesoara Anca Sîrghie este
prefațată de Marele Om de
Cultură Ovidiu Drimba.
Foto credit: jenița naidin
În data de 5 Iulie 2024, am primit
această carte, în dar, la Bistrița, de la Familia Dorina și Dorian-Mircea David, însă cum atunci eram
o peregrină fără aripi, am păstrat-o, iar munca de a o citi am depus-o mai târziu,
în septembrie 2025, iar acum, având însemnările direct pe carte, încerc să scriu câteva rânduri pentru
cititorii mei.
Încep cu a cita din „Cuvânt înainte”,
intitulat de Ovidiu Drimba:
„Cum am cunoscut-o eu pe Elena Daniello”:
„Elena Daniello era o Pușcariu din naștere.
Apropierea ei de Lucian Blaga stă sub semnul Destinului, dacă avem în vedere faptul că debutul
poetului de la Lancrăm, (…)
a
fost marcat de personalitatea lui Sextil Pușcariu, academicianul înrudit cu
Elena.
Eu însumi am intrat în această ecuație a
soartei prin faptul că m-am născut în 1919, ca fiu de învățător în satul
Marginea din județul Bihor exact în anul când Lucian Blaga publicase volumul lui de debut, POEMELE LUMINII, pe care Sextil Pușcariu l-a salutat
cu mare entuziasm. Când ne aminteam cu
plăcere de această coincidență, pe care
a sesizat-o profesorul Blaga, al cărui asistent eram la catedra de Filozofia
culturii de la Universitatea
„Regele Ferdinand” din Cluj, eu am
replicat că, nu întâmplător, propriul
meu debut editorial a fost legat de
numele lui.
Într-adevăr,
la finele studenției dedicasem
eseul FILOZOFIA LUI
BLAGA, publicat în 1944, tocmai creației sale. În fapt, era primul studiu
fundamental menit să popularizeze ideile gânditorului, dar să și sancționeze
„interpretările de rea credință sau
concluziile grăbite și superficiale…”.
Eseul
meu îndemna în sens didactic la lectura textului blagian și înțelegerea lui
corectă.”
Acum,
când reproduc ce a scris Ovidiu
Drimba, îmi amintesc cu câtă atenție am citit, cu ani în urmă, ediția din 1944 a cărții FILOZOFIA LUI
BLAGA, iar apoi, împreună cu alte opere,
am donat-o la Muzeul Lucian Blaga
din satul Lancrăm.
Las în urmă mai multe pagini
deosebit de interesante, chiar picante din
care nu doresc să citez,
și, merg la paginile 11 și 12 de
unde reproduc finalul Cuvântului Înainte scris de Ovidiu Drimba:
„Eu
nu am cunoscut în acel timp povestea
iubirii dintre Lucian Blaga și Elena
Daniello, pentru că a fost o relație
discretă, nu una de notorietate publică. Am fost chiar mirat să aflu cu
mai mulți ani în urmă, de o asemenea istorie de la doamna Anca Sîrghie, întrucât ea dialogase în mod
repetat cu Elena pe această temă. Lucian Blaga fusese nașul nostru de căsătorie
și vedeam că în jurul lui roiau femei foarte frumoase
(…).
În
cartea „Solstițiul Sânzienelor” Zenovie Cârlugea, prietenul meu de la Tg.
Jiu, a dezvoltat tema aceasta
a muzelor poetului Blaga.
Cert
este că la bărbații cu educație și cu aleasă cultură nu se face deosebirea
între relațiile sexuale și cele senzoriale. Poveștile celor cinci muze ale lui
Lucian Blaga, de la Cornelia și Domnița,
până la Eugenia, Coca și Elena Daniello au fost bazate pe o dragoste completă,
în care iubirea s-a îmbinat cu inspirația.”
Cartea doamnei profesoare Anca Sîrghie, despre care vorbim astăzi, mi-a prilejuit o mare Bucurie.
Așa cum am scris în cartea: Lucian Blaga la Bistrița (1938-1940), pe
care am publicat-o în anul 2018, îl iubesc pe Lucian Blaga din timpul liceului, astfel încât, apreciez
scrierile sale, dar și ce s-a scris despre creația sa.
După cum știm energia se întemeiază pe
Iubire, dar Iubirii nu-i poți porunci, așa încât Iubirea și-a arătat roadele și
la doamna Anca Sîrghie, iar cele 200 de pagini ale acestei opere ne dau ocazia
să citim și să vedem fotografii, în principal despre Elena Daniello, ultima
muză a lui Lucian Blaga, despre
importante evenimente culturale, descrise/povestite cu talent de autoare, dar
și despre multe alte personalități în legătură cu Poetul, inclusiv despre fiica
sa, Dorli.
În
primulDialog în trepte, pag. 13,
observăm sincronicitatea cosmică care
a condus ca, într-un mod minunat,
Anca Sîrghie și Elena Daniello să se întâlnească personal și să înceapă o
prietenie din care s-a născut acest volum.
Din Dialogul
I „Greierușa” versurilor lui Lucian Blaga, citez de la pagina 37:
„A.
S.:
Care a fost cea mai frumoasă declarație
de dragoste pe care ți-a făcut-o Lucian Blaga?
E.
D.:
El îmi mărturisise crezul lui, pus sub
semnul revelației, ce explica statutul prieteniei noastre, care rodea artistic:
„Pentru a iubi cu adevărat, trebuie să
ai în urmă aproape o viață întreagă.
Anume alesături de melancolie ale
„vârstei” dau iubirii o violență și o luciditate fără de care ea rămâne ușor în penumbră… Că și vârsta
poate fi o calitate încep s-o învăț acum, dureros câteodată, dar și
îmbucurător. Aceasta e-nu bătrânețea, ci adolescența triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii
pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea”
Numai un bărbat de profunzimea trăirilor
lui Blaga putea să sintetizeze fiorul de iubire matură în asemenea cuvinte
alese. Lucian îmi spunea adesea că sunt „Greierușa” lui, pentru că am timbrul
vocal al unui greier. Era o formă de alint.
El credea că există un fluid bioelectric care apropie oamenii, tradus de
Platon prin mitul androginului.
De câte ori veneam enervată de vreo problemă, Lucian mă
liniștea povestindu-mi ceva. El spunea că frumusețea mea „se alege din suflet”
și poezia „Portret” este cea mai
fidelă transpunere în versuri a felului cum mă vedea Blaga, închipuindu-se
pictor portretist:
„Culori am pentru ce se vede/ și pentru
ce mai e veșmânt. / Culorile le iau din apă,/ din dulci otrăvuri și din vânt.
// Doar pentru cele ce-s adaos/ venind
din sfânta ta planetă, culori eu n-am în graiul lumii, / și nici uleiuri pe
paletă.”
După mine nu a mai urmat o altă femeie,
care să fie iubită de Lucian și să-l inspire, cel puțin din câte știu eu.”
În Dialog
în trepte II, care privește o
întâlnire a Doamnei Anca Sîrghie cu Doamna Elena Daniello din data de 12
august 2000, la pagina 51, citim:
„A.
S.:
Dacă îmi amintesc bine, eu prezentasem
atunci tema „Lucian Blaga și destinul universitar al lui Constantin
Noica”, după o cercetare asiduă în
Arhivele de Stat ale României, de lângă Mărțișorul lui Tudor Arghezi, a
dosarului unui concurs falsificat. Corelasem acele date cu cele aflate de la
Noica însuși, care avea o obsesie,
inexplicabilă pentru mine în cei șapte ani de prietenie păltinișană, anume cea
legată de satisfacțiile carierei universitare.
Atitudinea profesorului Lucian Blaga, ca membru al comisiei de concurs,
rămâne una exemplară ca verticalitate”
În timpul lecturii
acestei cărți m-au copleșit amintirile și găsesc acum foarte multe însemnări ale mele dar nu le transcriu
ci, doar spun că mi-am amintit vizita
mea, în anul 2018, la Dorli Blaga acasă, în București, când i-am înmânat cartea: Lucian
Blaga la Bistrița (1938-1940), și am
vorbit despre mai multe subiecte, dar
și despre travaliul, timp de peste patru ani, în care m-am documentat și am realizat
lucrarea, iar despre acest eveniment am scris atuci pe Blogul meu personal jenita.ro.
În ceea ce privește capitolul Dialog în trepte III, în
care citim un valoros Dialog imaginar între autoare și Lucian Blaga, (paginile 87 – 156) se citește fără a lăsa cartea din mână, iar numeroarele mele însemnări sunt adevărate
descărcări ale sufletului meu și rămân scrise pe carte.
Recomand cu căldură această operă: „Lucian
Blaga și ultima lui muză” a
Doamnei profesoare Anca Sîrghie pentru bogăția de informații despre cultură,
personalități ale culturii, evenimente
culturale importante din România
și din alte țări, cât și despre Iubirea transpusă în Poezie.
Doi autori, Tată și Fiu,
pe numele lor: Georgică
CIRA și Călin Emilian
CIRA, au realizat o carte-album
la inițiativa managerului spitalului, juristul Daniel Marcu.
Foto credit: jenița naidin
Deosebit de Frumos prezintă,
în CUVÂNT-ÎNAINTE, Daniel
Marcu, managerul Spitalului Orășenesc
„George Trifon” Năsăud această importantă
lucrare-document.
Citez numai câteva rânduri:
„Împlinirea
a patru decenii de la inaugurarea clădirii monobloc a
spitalului orășenesc năsăudean reprezintă un moment de bilanț, dar și de
celebrare a unei istorii scrise cu
devotament, cu sacrificiu și cu speranță.
(…)
Această scriere își
propune să fie mai mult decât
o simplă
cronologie a faptelor și a realizărilor.
Ea este un omagiu adus celor care au transformat zidurile reci într-un
loc al alinării și al speranței, un spațiu unde profesionalismul se împletește cu
empatia, iar știința, cu omenia.
Totodată,
este o mărturie a unui drum parcurs cu
dăruire, un drum care ne arată că medicina
nu este doar o profesie, ci și
o vocație, un act de slujire a vieții.
(…)
Această
carte este, în egală măsură, un omagiu adus trecutului, o mărturie a
prezentului și o promisiune pentru viitor.
Adresez
recunoștință personală autorilor, Călin Emilian Cira, doctor în istorie, și
Părintelui Georgică Cira, cei care, prin inspirație, dăruire și grijă față de
oameni, au conceput această carte
aniversară. Sub îndrumarea și
viziunea lor, volumul de față a prins contur, devenind nu doar o lucrare documentară, ci și o mărturie de suflet despre istoria și
misiunea spitalului nostru.”
Numele spitalului, despre care ne
vorbește această Operă, ce cuprinde în 265 pagini, în cuprinsul cărora
întâlnim: texte, documente, fotografii,
vine de la medicul George Trifon
(1915-1987) care a fost numit director în 15 octombrie 1959.
Acesta,
ne spun autorii, a primit această
funcție cu dorința de a îmbunătăți „condițiile de spitalizare, acordând
sprijinul necesar construirii și dotării spitalului”.
„Drumul
spre construirea unor clădiri noi pentru
spital și pentru policlinică începe în
anul 1976”.
„Se
apropia momentul retragerii la pensie a dr. George Trifon, cel care a inițiat
și care s-a implicat moral și material în realizarea acestui proiect, reușind
să-și vadă visul împlinit.
(…)
Astfel,
în ziua de joi, 14 februarie 1985, „investiția Spital cu 430 paturi cuplat cu policlinică din orașul Năsăud a
intrat în funcțiune”, directorul George Trifon inaugurând noua construcție cu
termen de recepție finală 14 februarie
1986.
Miercuri,
20 februarie, dr. Trifon George, ieșind la pensie, va preda conducerea instituției medicului Nicolae Țârlescu.”
Mai departe
autorii ne arată cronologic mersul lucrurilor, cât și biografii ale unor medici,
dar și a unor oameni din personalul care au slujit și slujesc în acest spital.
Fotografiile
color, hârtia de bună calitate dau o
notă de eleganță acestei Opere.
Am
să mă refer acum la faptul că, în prezent Spitalul Orășenesc Năsăud are, în
incinta sa, construită și o Biserică la care s-a început pictura.
Vă
invit să vedeți câteva fotografii pe care le-am realizat în ziua de Joi, 25 Iunie 2026, când am trăit Bucuria de
a mă afla în Biserica ortodoxă a Spitalului Orășenesc „George Trifon” Năsăud, cu
Hramul Sf. Doctori Chir și Ioan, unde slujește Preotul Georgică Cira.
Recomand cu
căldură această carte,
alcătuită din „MOMENTE ȘI
DOCUMENTE”, după cum este menționat pe Coperta I, tuturor oamenilor de
orice vârstă sau preocupare.
Am vizitat MUZEUL GRĂNICERESC
NĂSĂUDEAN, unde am trăit Bucuria să văd minunate comori ale sufletului
omenesc păstrate și îngrijite de-a lungul timpului.
Fotografiile pe care le-am făcut, le voi pregăti și posta pe Blog mai târziu.
Acum mă voi referi la cartea: ARHIVA
SOMEȘANĂ
REVISTĂ
DE ISTORIE ȘI CULTURĂ Seria A III-A
XXIV, NĂSĂUD, 2025,
Operă
pe care am primit-o, în dar, în timp ce
mă aflam la MUZEU, în data de 21.04.2026.
Foto credit: Jenița Naidin
În această Lucrare-DOCUMENT, 16 autori
de marcă își publică studii de o importanță deosebită, grupate în patru Capitole:
ARHEOLOGIE
ȚARA
NĂSĂUDULUI – ISTORIE ȘI CULTURĂ
VARIA
RECENZII
Observăm, din lectura celor 286 de
pagini, cum autorii au tratat cu respect
amănunte, dar în final au realizat, în ansamblu, texte valoroase, construite pe
fundamentul adevărului.
Am ales să fac referire la studiul
publicat de Dr. Dan Lucian VAIDA,
intitulat:
EMIL
PRECUP (1886-1966) – ÎNSEMNĂRI
AUTOBIOGRAFICE, studiu care începe așa:
„Întâlnirea cu o scriere autobiografică
în manuscris, inedită, mai ales când aceasta
aparține unei personalități istorice și culturale marcante, este menită
întotdeauna să atragă atenția cercetătorilor
avizați. Afirmația se dovedește valabilă și în cazul Autobiografiei profesorului Emil Precup
(1886-1966), intrată recent în colecția Muzeului Grăniceresc Năsăudean, în urma
unei întâmplări fericite*,”
Din lectura celor 54 de pagini(174-228)
care au titlul:
„Autobiografia profesorului Emil Precup”,
pagini care m-au impresionat
profund, voi cita câteva cuvinte, pe
care le-am selectat cu greu, fiindcă totul este de esență în această Autobiografie lăsată urmașilor ca o jertfă a
sa, realizată cu 5 ani înainte de a Pleca din viața trăită eroic, spun, pe
Pământ.
Profesorul Emil Precup a trăit conștient și atent la viața sa
și a familiei sale, dar la fel de vigilent a înregistrat, în memoria sa, prefacerile sociale ce au avut loc în timpul
acestui interval de timp de când s-a născut, anul 1886 și până a realizat
acest manuscris, în anul 1961, când avea
vârsta de 75 de ani.
Punctăm doar:
-momentul Unirii din anul 1918, când
avea vârsta de 32 ani, consemnând aspecte din învățământul și cultura vremii de
după acest moment istoric al României,
-apoi perioada de după momentul anului
1940,
-și, din viața sa, a familiei sale și a societății după anul 1944.
Voi cita fragmente
din „Autobiografia profesorului Emil
Precup” :
„Studiile secundare le-am terminat la Liceul
Fundațional din Năsăud în anul 1906,
umblând la școală în fiecare zi pe jos, de la Rebrișoara
la Nădăud.
(…)
Uneori făceam excursie cu părinții la Mititei sau la Piatra, unde locuiau
bunicii mei. Îmi aduc cu drag aminte de bunicul Isai Precup, care mă lua pe
genunchi și îmi cânta cântece vechi: „Colo-n Plevna și-n redută”, „Măi tătare,
măi române”, „Peneș curcanul”, Mama lui Ștefan cel Mare”. Duminica asistam la „jocul tineretului
țărănesc (hora), unde vedeam manifestat senzualul idilic,
dăunător sentimentului meu moral, la etatea mea de atunci. În vacanța
mare luam parte cu mare drag la lucrul
câmpului, unde muncitorii cu sapa, cu secera sau cu coasa erau veseli și mă
distram plăcut. Baia în Someș încă era plăcută pentru noi, copiii. (pag. 175)
(…)
Studiile
cu jutorul cărora se cultiva mândria națională și grija pentru viitorul strălucit al neamului erau istoria limbii, a literaturii și a poporului
român. (pag. 176)
(…)
Elevii lui eram mândri de personalitatea
profesorului Pecurariu, care conducea cu multă pricepere societatea lor de
lectură „Virtus Romana Rediviva”.
Simțindu-și înalta chemare de mare învățător la lecțiile de limba
română, el ne purta prin toate fazele de dezvoltare a limbii și ne arăta frumusețile literaturii noastre. pag. 176)
(…)
Îndeosebi se ocupa de influențele
străine și de ideile școalei latiniste și de teoriile lui B. P. Hașdeu, pe care
ni-l înfățișa ca pe un savant de renume mondial. (Pag. 176)
(…)
La istoria literaturii insista asupra scriitorilor și
operelor prin care se arăta trecutul glorios al românilor. (pag. 176)
(…)
Ni se spunea că poporul român de la
Traian încoace n-a făcut altceva decât
paza civilizației apusene în fața barbarilor cotropitori. Grănicerii năsăudeni
trebuie să se simtă mândri că prin militarizarea ținutului s-au regăsit în rolul istoric al strămoșilor
lor, de a sta cu arma la picior la granița de răsărit a Ardealului.” (pag. 176)
În
această Autobiografie (pag. 177) găsim descrierea frumoasei personalități
a profesorului Virgil
Șotropa, apoi a profesorului Gavrilă
Scridon, a profesorului de matematici Dr. Paul Tanco (pag. 178), a profesorului
Emil Ștefănuț (pag. 180) „era singurul profesor la liceul din Năsăud care întrebuința în școală
și în societate graiul Bucureștean” și, mai departe sunt amintiți alți mulți oameni din viața sa.
Emil Precup descrie în Autobiografia sa
(pag. 181), într-un mod exemplar, cum l-a ajutat, în maturizarea sa, faptul că a satisfăcut stagiul militar.
„După
trecerea examenului de maturitate, în 1906, la sfatul unchiului Gavril Precup, profesor la Blaj, mi-am făcut
stagiul militar la regimentul
(…)
din Viena, care era regimentul de casă al
capitalei Austriei. Fiind mare numărul
elevilor cu termen redus la acest regiment, m-au repartizat pentru instruire și
școlarizare la Regimentul No. 32 din
Budapesta, care-și avea sediul și garnizoana în Viena. Între colegii mei de la această școală de
ofițeri, majoritatea erau oameni cu
studii universitare terminate. În
societatea acestor camarazi maturi, eu copil de 19 ani, am prins multe
învățături bune pentru viitorul meu. Conversația și preocupările lor serioase, cultura lor
formată, mi-au dat un bun exemplu și un stimulent pentru viață. Orașul cu
vederile lui, societatea, teatrul, opera, muzeele, grădinile publice (…)
După terminarea stagiului militar m-am
întors acasă cu totul schimbat
(…)
Acum m-am înscris la Universitatea
Ungară din Cluj, la Facultatea de litere și filozofie, urmând la limba română
și germană ca specialități principale”.
Merg mai departe,
și voi cita fragmente din ce a
scris Emil Precup, cu privire la organizarea învățământului în
perioada de după Primul Război mondial.
„Pentru a propaga dragostea de om, buna educație socială și patriotică
și pentru îndrumarea elevilor spre o viață serioasă, morală, încă în
anul 1919/20 s-a înființat la liceu
cohorta de cercetași „Congri”
(…)
În același scop s-a mai înființat
1921/22 Societatea de lectură „Ion Creangă” a elevilor din clasele V-VIII, iar
pentru elevii interni, asemenea s-a înființat în 1923/24 Societatea de lectură
„Gheorghe Lazăr”, cu scopul de a-i deprinde pe elevii din internat, fără
deosbire de clasă, la preocupări intelectuale, culturale și la distracții
inteligente și superioare. Pentru intensificarea educației religioase, s-a înființat în ziua de 2
decemvrie 1926 Societatea religioasă „Sfântul Apostol Pavel”
(…)
În cursul primului an școlar preotul din Bunești, Paul
Boca, ca profesor auxiliar, înflăcărat de înalte sentimente patriotice, a
compus „Imnul liceului Petru Maior”
dedicat patronului școlii.
(…)
O, Doamne Sfinte-al nemuririi
Prea bun și milostiv stăpân,
Aprinde
flacăra iubirii
În pieptul nostru de român”
Imnul are 6 strofe, din care
am citat-o pe prima, și este foarte
frumos ca și conținut, în întregul său.
„Acest imn în fiecare an era luat în
programul serbării patronului liceului, cântat de corul elevilor. Fiecare
elev trebuie să știe pe de rost imnul
liceului.
Insuflețirea cu care s-au încadrat
primii profesori ai școlii în serviciul învățământului românesc trebuie scrisă
cu litere de aur în istoria învățământului din Transilvania de după unire, ca o
pildă de patriotism și iubire de patrie și de poporul român.”(pag.187)
Dragi cititori, să știți că nu am căderea să scriu comentarii, opinii
la cuvintele minunate din Autobiografia lui Emil Precup,
de altfel, la mai multe pagini, din care nu doresc să citez, opiniile mele au
fost Lacrimile care mi-au curs șiroaie în timpul lecturii.
Dar, mai
departe vă supun atenției încă, doar câteva cuvinte, din
această adevărată operă lăsată nouă de Emil Precup:
„Iubirea de
muncă, de ordine, de jertfă pentru progresul obștei românești nu atârnă de
felul cum o concepe omul singuratic, ci de concepția de viață a poporului
întreg, singur suveran.
(…)
Acest crez unitar am dorit să se infiltreze în
sufletul poporului român prin școală, prin tineret, unde să se
introducă, spre binele poporului întreg, ordinea, disciplina, mândria de om, de
cetățean, de patriot, respectul legii, ascultarea de conducătorii Statului. Respectul legii este temelia
Statelor și popoarelor.
(…)
„Din inițiativa
mea comitetul școlar al liceului a hotărât ridicarea în fața liceului a unui
bust de bronz în memoria patronului
liceului, Petru Maior. Bustul a fost executat de sculptorul Ion Pantazi din București. Dezvelirea bustului a avut loc în ziua de 3 mai 1936, în cadre
solemne.
(…)
A urmat
cuvântarea ținută de Preasfințitul
Episcop Dr. Iuliu Hossu, în numele bisericii
greco-catolice; cuvântarea ținută
de Dr. Benedict Socaciu, în numele
Societății scriitorilor români;
cuvântarea ținută de dl. Ion
Agârbiceanu, în numele „Astrei” din
Sibiu; cuvântarea d-lui Sever Pop, în numele universității din
Cluj; cuvântarea d-lui Teodor Morar, în numele primăriei
orașului Gherla; cuvântarea d-lui Izidor
Horgoș, în numele absolvenților liceului; cuvântarea d-lui Nicolae Betea, în numele teologilor din Blaj.
(…)
„După verdictul de la Viena din 1940, (pag. 205)
(…)
În locuința
din București ne-am simțit bine
și am trăit liniștiți și fericiți, până la retragerea nemților și venirea rușilor în 1945, când,
lăsându-mă ademenit de invitația repetată a surorii mele și cuprins de nostalgie și nădejdea în mai bine
între ardeleni, am cerut Ministerului mutarea mea la Cluj, în postul vacant de
inspector general administrativ la Inspectoratul școlar regional Cluj, ceea ce a mers ușor, căci Ministrul mă
cunoștea din activitatea mea de la Gherla și din activitatea desfășurată în
Minister, după refugiu la București,
unde am fost angajat ca expert în Direcția învățământului secundar, secția pentru activitatea extrașcolară, post plătit cu 4000
lei lunar, sub conducerea directorului
general I. Bratu.”(pag. 211)
Iarăși
am citit pagini ce cuprind grele suferințe ale profesorului Emil Precup,
încât Lacrimile mele au înlocuit orice
citat.
Închei aici
referirea mea la studiul,
intitulat:
EMIL PRECUP (1886-1966) – ÎNSEMNĂRI AUTOBIOGRAFICE,
publicat de
Dr. Dan Lucian VAIDA, director Direcția Muzee Memoriale – Complexul
Muzeal Bistrița-Năsăud,
cu următorul
citat din „Autobiografia profesorului Emil Precup”:
„Începând cu
luna noemvrie 1958, Filiala Academiei RPR din Cluj m-a numit bibliotecar la Biblioteca din Năsăud,
înființată în 1931 de academicienii
Virgil Șotropa, Iuliu Moisil și Iulian Marțian,”.
Recomand cu căldură cartea:
ARHIVA SOMEȘANĂ
REVISTĂ
DE ISTORIE ȘI CULTURĂ Seria A III-A
XXIV, NĂSĂUD, 2025, pentru
cunoașterea unor aspecte esențiale din Istoria și Cultura
Transilvaniei.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jenița Naidin
Luni, 15 Iunie 2026
CU FAȚA SPRE O LUMINĂ CALDĂ
Trandafiti pentru EMINESCU Foto credit: Jenița Naidin
MARII
INIȚIAȚI AI INDIEI ȘI
PĂRINTELE PAISIE, publicată la
Editura Cartea Ortodoxă și Editura Egumenița, după originalul din Limba greacă din anul 2000, este tradusă
de Ieromonah Evoglie Munteanu, în prezent, Ieroschimonahul Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii NERA,
cel care spunea:
„Fiecare întâlnire cu Domnul trebuie să ne fie
PAȘTI.
Uitându-ne la MOARTEA din viața noastră, așa poate
deveni ÎNVIEREA o realitate mai pregnantă, mai deplină, mai dorită, mai
tânjită”.
Autorul cărții, Dionysios
Farasiotis, onorează cititorii cărții sale cu a spune că a făcut în
această scriere:
„o dezgolire, o dezvelire de sine; sunt bucăți foarte scumpe din sufletul meu”, cuvinte care
au reprezentat pentru mine o
invitație puternică la lectură.
În ceea ce mă privește, ca cititoare veche ce sunt, la data de 5 Iulie 2024, când am primit, în dar, acest volum de la Familia Adriana și Alexandru DAVID, am parcurs CUPRINSUL celor 466 pagini, mi-am dat seama că este o lucrare importantă care cere timp și condiții de a o înțelege.
De altfel, timpul și condițiile nu erau de partea mea, deoarece peste zece zile plecam din Bistrița spre orașul Piatra Neamț, unde am locuit numai 82 de zile, timp în care, practic, am muncit permanent la renovarea apartamentului cumpărat pentru a fi aproape de locurile natale. Apartamentul era situat în centrul orașului, criteriu important pentru mine.
Și totuși, în acel puțin răgaz, conform
nevoii mele de a-mi scrie gândurile pe marginea cărților, observ că am făcut
multe însemnări în acele 82 de zile, am deschis mereu (conform datelor
calendaristice scrise de mine, dintr-un obicei vechi ce îl am) la diferite capitole cartea primită la plecare, și am citit o parte din opera:
MARII INIȚIAȚI
AI INDIEI ȘI PĂRINTELE
PAISIE, chiar dacă zilnic lucrau zugravi, instalatori, oameni care
reparau centrala termică, revizuiau instalația de gaz metan și alte multe
lucrări.
Comunicarea, de la sfârșitul zilei, cu cartea primită la Bistrița, a fost pentru mine
o însoțire în singurătatea mea, o mai
mare apropiere de Dumnezeu, de Rugăciune și un gând pios transmis dăruitorilor.
La întoarcerea de pe Locurile Moldave,
când i-a venit timpul, vorba Ecclesiastului, am parcurs cartea în întregul
ei, fără să o mai las din mână, și am notat, pe loc, la pagina de final, 466:
Mulțumesc,
Doamne, pentru că am citit-studiat în 12 zile această carte! O carte care arată
diferența între cei care cred în IISUS
HRISTOS și care nu cred, ci, cred încă în zei.
2
XII 2025 – 14 XII 2025.
Acum voi cita din: „CUVÂNT
CĂTRE CITITOR”, scris de Dionysios
Farasiotis, autorul cărții:
„Există
însă cu adevărat oameni care își pot elibera mintea și sufletul din atracția
hipnotică a modului contemporan –materialist –de viață, care pot comunica și
primi mesaje duhovnicești, care au
puterea și tăria de a schimba tot ceea ce
trebuie schimbat spre mai bine,
care au îndrăzneala de a
face marele salt, care au smerita
năzuință de a ajunge la izvorul duhovnicesc al lumii, la izvorul vieții, la Duhul Cel Sfânt, la Dumnezeu.
Aceștia salvează măreția omului în epoca noastră – a
trivialității și ignoranței.
Mă
plec în fața lor ca un umil slujitor, și le cer dintru început iertare pentru
lipsurile și neajunsurile mele.
Cartea este autobiografică.
Întâmplările care sunt descrise s-au petrecut pe durata a aproximativ zece ani
și sunt expuse condensat.”.
Mereu, în acțiunile noastre, suntem ajutați de motivații binevenite și
energizante.
După cuvintele de început ale
autorului, citim despre Bătrînul Paisie, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, care la vîrsta de 30 de ani a ajuns monah, iar până la Plecarea în Lumea de
dincolo (12 iulie 1994) a ajutat multe
suflete, „ a făcut bine în felurite chipuri
oamenilor timpului nostru”.
Menționez
una din motivațiile de a munci și de a
citi mai departe, pentru mine, anume:
Tatăl meu, Jănică Dodiță, s-a născut pe 12 iulie și a Plecat de pe Pământ în anul 1994. Sincronicitate cosmică!
Opera: MARII INIȚIAȚI
AI INDIEI ȘI PĂRINTELE
PAISIE, este structurată în 6
Părți care cuprind 58 de Capitole.
Am citit cu pixul în mână și cu atenție, am foarte multe însemnări pe paginile cărții, cuvinte care s-au ivit din mintea și din sufletul meu în timpul lecturii, atât atunci, în anul 2024, când doar am răsfoit cartea, însemnări pe care nu le public aici.
Mă voi referi, însă, la momente din viața autorului, menționate în Partea a cincea intitulată:
„După India, înapoi în Grecia”.
Deoarece știm că suntem: Energie, Frecvență, Vibrație, observăm în Partea a cincea cum autorul,
la întoarcerea din India, era
receptat de familie, prieteni și, mai ales Părintele Paisie în mod diferit față
de cum îl percepeau înainte de a pleca în acele ținuturi îndepărtate.
Deci,
mediul în care a trăit și modul său de gândire, de viață, îi schimbaseră
Energia, Frecvența Vibrației.
Citez fragmente din Capitolul: „Revenirea în Sfântul
Munte”:
„Prietenii mei nu puteau înțelege nimic din
ceea ce le spuneam. Parcă descinsesem dintr-un alt tărâm.
(…)
Mama
a fost foarte supărată din pricina noului meu aspect exterior.
(…)
După
câteva zile petrecute împreună cu familia și prietenii, am plecat în Sfântul
Munte.
(…)
Ciudată
a fost și întâlnirea mea cu călugării pe care îi cunoșteam
(…)
Am
încercat totuși să nu mă frământ prea
mult, căci în definitiv venisem pentru Bătrânul Paisie.
Când am ajuns la coliba sa, bătrânul
era singur în curte. M-am apropiat de
gardul de sârmă și l-am strigat. S-a
întors și m-a privit foarte aspru.
Ce
cauți tu aici? M-a întrebat, cerându-mi socoteală.
Mi s-au tăiat picioarele. M-am gândit:
dacă și de aici mă izgonesc, unde voi merge? Nu aveam nici un alt loc în care să mă
duc, nu exista om care să mă iubească mai mult decât părintele Paisie.
(…)
N-am
spus nimic. Am plecat capul și am așteptat încremenit să mă alunge sau să mă
oprească.
I s-a făcut milă de mine.
-Bine, intră un pic; să vedem ce o să
facem acum, a zis.
Am intrat bucuros și ușurat în curte. A
încput să râdă de mine:
-De ce te-ai tuns? Te-au luat în armată?
Am zâmbit.
-Nu, părinte, știți… am fost în India…
-Bre nătângule, cum să nu știu?
-V-am scris o scrisoare, am vrut să v-o
trimit, dar am pierdut-o.
-Nu contează, eu am primit-o.
Am șezut și am discutat. Bătrânul îmi
deschisese iarăși brațele sale.
După o jumătate de oră m-am pregătit să plec.
-Unde vei sta acum? A întrebat.
-Am să merg la părintele H.
-Bine..
peste trei zile vino din
nou. S-a
ridicat.
-Stai să-ți aduc un pistol!
S-a întors zâmbind și mi-a adus un șirag
de mătănii mic, cu 33 de boabe.
-Acesta
trage cu gloanțe duhovnicești,
iar Diavolul se teme și nu se apropie, a
spus el vesel. Păstrează-l, să nu cumva
să-ți trebuiască.
Când am ieșit pe poartă mi-a smuls
căciulița, i-a făcut cruce și mi-a pus-o la loc.
-Să ai și coif, mi-a spus râzând, să nu
te ispitească vicleanul cu gânduri… și mi-a tras o scatoalcă de alint pe
cap.”.
Mai
departe, Dionysios Farasiotis scrie despre darurile duhovnicești pe
care le primea de la Bătrânul Paisie și despre faptul că simțea liniște,
pace adâncă și siguranță dumnezeiască:
„Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” (Rom. 8, 31).
Părintele H. ascetul la care plănuia să rămână ca ucenic
nu l-a primit pentru că a văzut că are mulți
demoni asupra sa.
A
rămas la părintele Paisie despre care spune:
„El mă iubea cu adevărat, indiferent
dacă eram sănătos sau bolnav, frumos sau urât,
puternic sau slăbănog, inteligent sau prost… El mă iubea întotdeauna, în orice condiții…
Ce ușurare! Ce mângâiere!
Ce bucurie! Ce altceva mi-aș fi
putut dori?”
Mă gândesc să mai caut locuri din această valoroasă carte, (desigur, valoroasă, zic, din moment ce am auzit oameni spunând că le este recomandată spre lectură de către preoți), locuri din care să mai citez, dar închei cu doar câteva cuvinte din Capitolul :
SĂ NU-L
ISPITEȘTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU:
„În
Vechiul Testament, prin gura sfinților
Săi proroci, Dumnezeu interzice omului să-L pună la încercare pe Făcătorul
său. O asemenea ispitire i-ar fi
pricinuit omului însuși multe rele, de
care Dumnezeu Se străduiește să-l
păzească prin poruncă.”.
Recomand
cu căldură cartea pentru mult
folos duhovnicesc și cultural.
Foto credit: Jenița Naidin Pe copertă: Miri din Salva-1936 (Fotografie din colecțiaMuzeului Grăniceresc Năsăudean).
MUZEUL GRĂNICERESC NĂSĂUDEAN
în colaborare cu Universitatea
„Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
și Inspectoratul Școlar Județean Bistrița-Năsăud au organizat
pentru ziua de Marți, 12
Mai 2026, ora 14 , LANSARE DE
CARTE.
Mai
precis, vor fi lansate trei opere
deosebit de importante:
Paul Tanco (1843-1916) Contribuții documentare, editori : Adrian Onofreiu, Dan Lucian Vaida;
Arhiva
Someșană Seria III, nr. XXIV;
Din
memorialistica românilor ardeleni
în secolul al XIX-lea
Petru
Mureșanu Șireganul și Cărarea
vieții lui.
Moderator:
Dr. Dan Lucian Vaida
Voi spune câteva cuvinte despre
cartea pe care am început să o citesc:
„ARHIVA SOMEȘANĂ
Revistă de istorie și cultură, Seria
A III-A,
Editată la Năsăud, 2025,
de
MUZEUL
GRĂNICERESC NĂSĂUDEAN
INSTITUTUL
DE ISTORIE GEORGE
BARIȚIU
CLUJ-NAPOCA”,
Carte
scrisă de 16 autori.
Aceasta fiind o carte de știință, am
decis, evident notându-mi, să o citesc, nu ca pe un roman, ci, începând cu un capitol al unui autor căruia, într-un timp nu
prea îndepărtat, i-am citit câteva cărți.
Astfel, am parcurs paginile 39-80, care conțin studiul:
„Perenitatea
unei mentalități: „Granița Năsăudeană” în legate „Pentru cultivarea poporului”. Contribuții documentare”, scris de Prof. Dr. Adrian ONOFREIU.
La început găsim explicația cuvântului: „LEGATE”, care înseamnă:
Dispoziție
testamentară prin care se lasă cuiva o moștenire; bun lăsat cuiva
printr-o dispoziție testamentară.
Iată câteva cuvinte ale autorului, care arată
orientarea testatorilor și înspre
scopuri culturale.
Citez,
de la pag. 40, 41/: „Dacă în principal testamentele, aici ca și oriunde, cuprindeau în esență
dispoziții refritoare la cantitatea averii rămasă și modul ei de administrare –
fie ea alcătuită din bunuri imobile sau
diverse înscrisuri de valare – ca și calitatea celor cărora le revenea moștenirea, o dată cu accederea la un grad mai înalt de instrucție
și a unor experiențe îndelungate de
viață, devine sesizabilă orientarea testatorilor și înspre
scopuri culturale.
(…)
Deși analizate la modul generic, acest gen de
documente oferă satisfacții intelectuale
nebănuite. Acesta este motivul pentru care publicăm în continuare o parte a
lor, inedite, la care se adaugă unele edite.
(…)
Mult mai
elaborat – adevărat act de elocvență juridică – a fost testamentul
întocmit (și asumat în nume propriu) de Grigore
Hangea, ajuns la gradul de căpitan, în localitatea Maieru”.
