16 Iulie 2022 – TĂCERE

Tristețea de astăzi, care a cuprins Sufletul meu, mi-a înghețat gândurile.

De astăzi, gândurile mele au născut Tăcerea.

Gândurile mele nu mai devin cuvinte, nu mai devin acțiuni.

Acest BLOG, de astăzi, rămâne în TĂCERE.

Jenița Naidin

Cu mintea la DUMNEZEU.

Bistrița, 16 Iulie 2022


Constantin Daniel – SCRIPTA ARAMAICA

credit foto: jenita naidin

Celebra carte a lui Constantin Daniel, SCRIPTA  ARAMAICA, mă ajută astăzi, 12 Iulie 2022, la 108 ani de când a venit în Lumea manifestată Tatăl meu, Jănică Dodiță, să public  câteva versuri din Poemul: ”ACORDAREA  UNUI  NUME”.

Publicată la Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, opera SCRIPTA  ARAMAICA -1 -,  ne oferă prilejul să citim despre civilizația siriană (arameeană),  aflată între cele douăzeci și una de civilizații din cadrul Istoriei lumii, după cum ne arată Arnold J. Toynbee, citat de Constantin Daniel.

Iată, astăzi mi-am amintit cum de  port numele Tatălui meu, care își dorea un băiat, la această a șasea naștere de copii ai lui, și, până să ies la Lumină din uterul Mamei, o tot întreba pe Moașă: ”o să fie băiet, nu?”, iar la vederea fetiței, Moașa Lucreția i-a oferit compensatoriu îndemnul să mă boteze: Jănița. ”Fiindcă seamănă  cu tine, Jănică”.  Și așa mi-a rămas numele, din ziua nașterii, 28 Noiembrie 1951, și până azi.

Să citim câteva versuri din acest amplu Poem: ACORDAREA  UNUI NUME (Qolașta XXX)

”În numele Vieții

Tatăl tău ce-a făcut din tine, suflete

În ziua cea mare în care ai fost statornicit?

El m-a călăuzit la Iordan și m-a sădit.

Mă sui pe mal și mă înălță,

Frământă pâine și mă pofti să mănânc,

Grăi rugile sale pe potir și-mi dădu să beau din  el,

Mă așeză între genunchii săi

Și rosti asupra mea numele Vieții celei Mari.

(…)

Ridicai ochii către înălțime,

Sufletul meu își puse nădejde în Casa Vieții,

Intrai în mare și nu mă înecai,

Ci ajunsei și găsii viața mea însăși.

O, Viață!  O, Viață! Viața a biruit lumea,

Viața este izbânditoare.”.

Cunoaşterea de Sine a noastră  ne ajută să  trăim în Iubire spirituală, sufletească, fată de tot ce ne înconjoară, dar și față de cei Plecați în Eternitate.

În numele celor care ne-au dat Viața,  simţim  nevoia de a  ne dezvolta calităţi pozitive pentru ca să ajungem la o spiritualizare cât mai înaltă.

Din Iubire autentică pentru Dumnezeu, reușim să Îl simțim aproape.

El chiar vine la noi, și atunci  când vine vedem adevărul celor spuse demult:

 „Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

Sunt fericită că pot spune azi: 

Am Liniștea lui Dumnezeu.  Vă doresc tuturor să aveți  Pace și Liniște.

Cu  Iubire și  Recunoștință,

Jeniţa  Dodiță Naidin

Marți, 12 Iulie 2022 

Cu fața spre Lumina Divină

***  Fotografie-tablou  cu Părinții mei, 

Părinții mei: Jănică și Catinca Dodiță

 Tablou pentru care,

mulțumesc din suflet Familiei Dorina și Dorian DAVID:


7 Iulie 2022 – Să ne unim cu Spiritul Universului

Activitatea de a medita asupra frumuseții stelelor, a florilor, a întregii Creații, a Divinității ne ajută să ne simțim eliberați și,  să fim cuprinși de Pace, de Liniște în toată Ființa noastră.

O Inteligență și o Înțelepciune cosmică a conceput Universul. Când Sufletul nostru   își deschide  antenele fine ne ajută să comunicăm cu Lumea din Înalt și să trăim momente pline de măreție ale vieții noastre spirituale.

Vedem cum în viața obișnuită, oamenii se ceartă și se distrug pentru tot felul de nimicuri. Conștiința lor este îngustă și limitată doar:

– la griji inutile, adică pentru lucruri a cător rezolvare nu depinde de ei;

– la ambiții, pasiuni, certuri.

Din acest motiv, ei nu au cum să vadă măreția ce stă deasupra lor, Cerul, acest spațiu infinit spre care dacă și-ar ridica privirea, s-ar putea desprinde de limitele lor și ar face un salt în Conștiința  lor.

Încercați să vă gândiți la  Infinit și totul se va schimba în  Interiorul Dumneavoastră.

Gândiți-vă,  așa cum am scris de atâtea ori, că suntem temporar în acest trup fizic și pe Planeta Pământ. Viața nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată. 

Să încercăm să Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin a pătrunde în noi înșine, în Tăcerea din adâncul Sufletului nostru. Atunci, cu ajutorul centrilor subtili aflați în noi înșine vom intra în legătură cu Lumea Spiritului Universului.

Vom intra în Liniște, iar Liniștea este Dumnezeu Însuși. Să ne gândim cât putem de des la El, iar atunci în noi se instalează o Pace extraordinară și credem că suntem Ființe de Lumină pe care nici un întuneric nu le poate atinge!

Cât privește cum să primim și să trăim Suferința, personal am experimentat cât adevăr cuprind cuvintele unui Sfânt al României, și am trăit acest Adevăr:

„ ◙  Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe,

şi numai la atâtea daruri ajungem,

prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie.

◙  Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni,

câtă amărăciune putem bea

în locul celor ce vrem să îi mângâiem.

◙  Atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi,

câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi

pentru Dumnezeu şi pentru oameni.”

 ***

Drept urmare, vă îndemn să  aplicați în viață ca și mine, cuvintele de mai sus. Prin Smerenie autentică, să facem totul pentru Dumnezeu și pentru Oameni.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Joi, 7 Iulie 2022

Cu fața spre  Lumina Divină  

***Fotografiile aparțin Doamnei Mariana Ciubotaru Tătar


30 Iunie 2022 – INVITAȚIE

Credit foto: Carmen Paramon Nicula

Astăzi, vă invit să citiți un text pe care l-am scris demult, dar pe care l-am revăzut.

Vă propun cu Blândeţe,

ca atunci când veţi avea timp pentru o lectură despre sufletul omenesc,

să citiţi acest text considerat de mine util tuturor.  Am muncit pentru a-l scrie,

cu gândul la Dumneavoastră, cititorii mei de orice vârstă și vi-l dăruiesc cu Bucurie.

.

Terapia de responsabilizare

Motto:

La  Dumnezeu  totul este posibil.

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

Atunci când Viaţa ne arată mai multe posibilităţi de a ajuta sufletul omenesc Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu.

Unii dintre noi am reuşit să luăm cunoştinţă şi, astfel, avem idee despre mai multe terapii pentru a ne ajuta atât pe noi înşine cât şi pe alţii.

În cei peste 70 de ani trăiți pe Pământ,  am integrat multe cunoștințe utile despre funcționrea sufletului omenesc, fie studiind lucrări din domeniul psihologiei şi spiritualităţii scrise de oameni avizaţi, sau conversând cu oameni de diverse vârste şi profesii de la care am învăţat foarte mult, dar şi acordând atenţie  propriei mele vieți, printr-o introspecţie continuă şi sinceră în faţa lui Dumnezeu, în fața Minții Universale, primind îndrumări de la un duhovnic cu har, dar și om de cultură, şi prin practicarea Rugăciunii, pe cât posibil neîncetat.

Toate studiile mi s-au părut interesante şi utile şi sunt adepta creării unui orizont larg de cunoaştere, şi a dezvoltării unei Conştiinţe Universale care ne scapă de toate bolile.

Legat de psihanaliză,

(Cândva, spuneam  că am avut şansa să citesc mai  întâi Sfânta Scriptură şi apoi scrierile lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung sau ale altor psihanalişti şi, astfel, această „ştiinţă” nu m-a putut deruta, dimpotrivă, m-a ajutat, pentru că am înțeles-o),

pot spune că este o metodă de vindecare a sufletului uman reală şi aplicabilă multor situaţii.

Şi alte terapii sunt utile şi, cum sunt diverse tipuri de suferinţe sufleteşti este bine că sunt şi diverse tipuri de terapii.

Pentru mine, Revelaţia a venit atunci când am sesizat, din conversaţiile cu persoane care mi-au cerut sprijinul, cât de important este să discutăm, când se poate,  cu cel aflat în suferinţă şi despre responsabilitatea lui, şi nu numai despre suferinţă.  Există cazuri când, pentru a vorbi despre responsabilitățile ce îi revin unei ființe ce suferă sufletește, mai întâi trebuie ajutată să conștientizeze în ce situație se află.   Să vedem  ce anume se crede sau se presupune că a provocat această suferinţă.

În acest eseu, pe care l-am intitulat Terapia de responsabilizare (sintagma am preluat-o din scrierile lui Filothei Faros), vom vorbi despre posibilitatea ca fiinţele umane, care la un moment dat au o tulburare a sufletului, să cunoască modalităţi superioare de a se bucura de viaţă prin sporirea dispoziţiei de a trăi mai responsabil.

Să citim în DEX  ce înseamnă RESPONSABILITATE:

Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde , de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere.,

Să citim şi  ce înseamnă  RESPONSABIL:

(despre o persoană) Care poartă răspunderea  unui lucru, a unui fapt; răspunzător.

Filothei Faros spune:

Responsabilitatea constituie o preocupare fundamentală în psihoterapeutica orientată spre abordarea realităţii. Ea poate fi definită ca şi capacitate a omului de a-şi împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalţi în împlinirea propriilor nevoi. 

Un om responsabil este, de pildă, cel care poate oferi şi primi dragoste. […]

Un om responsabil se angajează de asemenea să facă doar ce-i dă sentimentul că are valoare pentru sine şi pentru alţii. Este dispus să suporte diverse privaţiuni pentru a simţi că reprezintă ceva ca om.

În contemporaneitate ne confruntăm cu unii oameni moderni care nu au fost învăţaţi să iasă în întâmpinarea nevoilor celorlalţi dimpotrivă, li s-au satisfăcut propriile nevoi de către ceilalţi.

Ei nu au grijă nici de ei, trăiesc într-un mod iresponsabil.

Aceşti oameni, pentru a fi schimbaţi, trebuie să aibă un alt model în faţă decât persoanele alături de care au căpătat această infirmitate sufletească.

Educaţia copilului este de o importanţă vitală, el trebuie învăţat de mic să ajute şi el la împlinirea nevoilor altora cât şi ale lui, pe măsura vârstei şi a posibilităţilor lui.  Acest lucru nu îl ştiu mulţi părinţi!

Când fiinţa umană nu a beneficiat din zorii vieţii de prezenţa unor persoane adecvate, prin mijlocirea cărora să poată dobândi puterea şi curajul de a se confrunta cu realitatea, mai târziu încearcă, dar fără sorţi de izbândă, să îşi împlinească nevoile prin diverse mijloace care mai de care mai nerealiste, mai greşite. Pentru aceste fiinţe soluţia este să ceară ajutor potrivit.

Dar aceste fiinţe cer ajutor  doar atunci când sunt conştiente de disfuncţiile lor!

Putem spune că oricine are o problemă psihologică serioasă nu a avut parte de o legătură sau o relaţie potrivită să-i împlinească nevoile umane cele mai profunde.

Suntem în martie 2011 când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cazul Mariei Cardinal a cărei vindecare prin psihanaliză a durat 7 ani, din anul 1961 până în anul 1968.

În anul 2008 am publicat un articol, despre acest caz, în care spuneam cum eroina îşi investise greşit energia urându-şi mama şi, cum numai după mulţi ani a reuşit să se vindece.

Din punctul de vedere al relaţiei mamă-fiică era prea târziu fiindcă mama murise între timp.

Ei nu i s-a spus că în acel prezent,

când mergea la pasihanalist şi plătea sume importante,

ducea o viaţă în care nu îşi putea asuma responsabilitatea.

Spun că era nevoie să îşi povestească traumele, să aducă în faţa psihanalistului visele şi coşmarurile, dar era nevoie şi de o prezentare a responsabilităţilor ce-i reveneau, deşi este de precizat faptul pozitiv că psihanaliştii le cer celor analizaţi să muncească.

Din cazuistica rezolvată prin psihanaliză, cum este şi cazul din cartea:  Cuvinte care eliberează, nu găsim că medicul este cu mintea la Dumnezeu şi nici că ar da îndrumări în acest sens celui suferind sufleteşte.

De aceea,  am spus şi susţin şi acum:

aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor:

consilieri, psihologi, psihiatri, psihanalişti, asistenţi sociali şi, cu un respect blând, le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome: pe Dumnezeu.

Continuăm să vorbim despre responsabilitate şi spunem că, un om responsabil când promite ceva cuiva îşi dă toată silinţa pentru a împlini acel lucru având în vedere că va avea valoare în faţa celuilalt, dar şi pentru a câştiga el însuşi sentimentul valorii de sine. Sănătatea sufletească înseamnă responsabilitate, tulburarea sufletească înseamnă iresponsabilitate.

Omul se naşte marcat, ştanţat de cel mai puternic lucru din lume: nevoia.

Pentru a-şi împlini nevoile sale omul înfruntă cele mai mari pericole, dar pe drumul de la naştere până la moarte vedem că împlinirea nevoilor se dobândeşte, nu se realizează automat.

Deşi este dificil, mulţi oameni reuşesc să fie responsabili şi să îşi împlinească nevoile şi chiar să transmită principiul asumării răspunderii celorlalţi.

Suntem de părere ca să existe o preocupare şi un interes mai mare pentru a promova, a face publicitate mai mult celor care duc o viaţă responsabilă, nicidecum să fie arătaţi doar iresponsabilii. Acest lucru bun pentru sufletul omului o poate face Media.

Ştim cu toţii că oamenii care se comportă iresponsabil, de fapt nu sunt nişte iresponsabili nevindecabili, ci, prin comportamentul lor, încearcă nerealist să îşi împlinească nevoile lor fundamentale ca fiinţe ce se află aici, pe Pământ.

Ştim că toţi oamenii sunt divini. Vin de la Dumnezeu şi pleacă la Dumnezeu.

Aici, pe Pământ, toţi oamenii învaţă, greşesc, caută să dobândească şi să folosească Înţelepciunea pentru a trăi onorabil, în Iubire.

Iubire nu înseamnă încuviinţarea fără discernământ a comportamentului celui pe care îl iubim. Nu poate fi contestat faptul că multe din dorinţele copiilor, precum şi a celor maturi, sunt de-a dreptul dezastruoase, conducând la autodistrugere sau distrugere. Plecând de la aceste consecinţe, ar trebui să fie clar pentru toată lumea că satisfacerea acestor dorinţe nu poate fi expresia iubirii.

Vom vorbi mai departe despre nevoile fundamentale ale oamenilor,

dar nu înainte de a preciza faptul că Terapia de responsabilizare nu porneşte de la ideea că oamenii sunt bolnavi sufleteşte, psihic, nu îi cataloghează aşa, ci,  ia în considerare faptul că, această terapie ajută oamenii care au o suferinţă sufletească, sunt tulburaţi, deranjaţi sufleteşte, psihic.

Să dăm cuvântul medicului Filothei Faros să vedem ce spune despre principalele nevoi fundamentale ale fiinţei umane:

Prima nevoie fundamentală a omului este nevoia de a iubi şi de a fi iubit.

Această nevoie, în toate formele ei de manifestare – ca prietenie, dragoste părintească şi familială sau dragoste erotică – ne conduce prin diversele ei tipuri de acţiune, la împlinirea ei. De la naştere până la moarte simţim nevoia să iubim şi să fim iubiţi. Sănătatea şi fericirea noastră, de-a lungul întregii noastre vieţi, depind de capacitatea noastră de a împlini această nevoie.

Nu este de ajuns doar ca alţii să ne iubească, nutrim şi noi nevoia de a iubi. Atunci când suntem incapabili de a satisface această nevoie fundamentală, suferim inevitabil, reacţionând în diverse chipuri, de la un uşor disconfort, nelinişte, deprimare, până la o abstragere, distanţare totală de lumea ce ne înconjoară.

Egală ca importanţă cu nevoia de iubire este şi cea de a simţi că avem valoare, atât pentru noi înşine, cât şi pentru ceilalţi. 

Deşi cele două nevoi sunt diferite, omul care iubeşte şi este iubit simte de obicei că are şi valoare; iar acela care simte că are valoare este de obicei un om care este iubit şi care poate să răspundă la dragoste.”

Împlinirea nevoilor noastre fundamentale se poate realiza prin stabilirea de legături consistente cu ceilalţi oameni.

Fiinţa umană trebuie să aparţină într-un fel sau altul unei anumite comunităţi care să constituie un punct de sprijin important.

Este vital să avem în viaţa noastră oameni cărora să le pese de noi, dar şi nouă să ne pese de ei. Fiecare dintre noi avem nevoie să avem sentimentul puternic al existenţei acestor fiinţe în viaţa noastră, dar şi sentimentul că noi avem grijă de fiinţe ce  ne sunt apropiate.

Omul are nevoie să trăiască în realitate şi, de aceea, când ceva nu e bine în viaţa sa şi conştientizează acest lucru, cei din jurul lui, familia, rudele, colegii sau consilierul, psihologul îl vor pune în contact nemijlocit cu realitatea şi îl vor ajuta să îşi împlinească nevoile în această lume reală.

În mod adecvat, cu blândeţe şi fermitate, să i se spună şi care sunt responsabilităţile acestei persoane tulburate sufleteşte, dar şi să fie felicitată că a cerut ajutor pentru a scăpa de tulburarea sa.

Se ştie însă, că, pentru ca în viaţa unui om să poată exista fiinţe care să contribuie la împlinirea nevoilor lui, este necesar ca şi el să poată şi să vrea să îşi aducă contribuţia la satisfacerea propriilor nevoi.

Să luăm exemplu din creşterea unui copil:

Pentru ca un copil să dobândească sentimentul valorii de sine, nu este suficient doar ajutorul dat de părinţi şi dragostea lor, ci este nevoie ca şi el să se bucure de anumite reuşite. Ca el să poată câştiga sentimentul valorii de sine este necesar să nu aibă parte numai de oferte din partea părinţilor, a adulţilor ci să fie în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele.

Este bine să ştim următoarele:

„Părinţii care oferă permanent ceva propriilor copii şi care nu aşteaptă o contraofertă din partea lor subminează în felul acesta preţuirea lor de sine. Copiii aflaţi permanent în aşteptarea de a primi se simt, poate fără să-şi dea seama, ca nişte cerşetori, iar acela care are sentimentul de cerşetor nu poate avea prea mult respect faţă de sine. Atunci când ajung să primească mereu oferte din jur, le este cultivat sentimentul nefiresc – cinic – că atât părinţii lor cât şi, prin extensie, lumea întreagă este datoare să le ofere ceva, situaţie în care se poate vorbi deja de statornicirea unei infirmităţi cronice la nivel sufletesc.  

De acum încolo vor aştepta mereu ca toţi să le dea ceva, fie de natură economică, sentimentală sau orice altceva, fiind condamnaţi astfel la o lipsă majoră şi tragică în acelaşi timp. 

Marea absenţă din viaţa lor va fi tocmai prezenţa umană, întrucât va fi imposibil pentru oricine să vieţuiască alături de ei – indiferent că este vorba de prieten, iubit, soţ , părinţi, rude – atât timp cât vor continua să nutrească aceleaşi aşteptări de la ceilalţi, toate fiind centrate pe persoana lor.

Situaţia acestor oameni va fi deosebit de tragică, fapt datorat dificultăţii sau chiar imposibilităţii apariţiei vreunei schimbări în viaţa lor, având o existenţă marcată de infirmităţile sufleteşti dobândite încă din copilărie, perioadă în care pentru orice om se pune fundamentul neclintit al personalităţii sale.”

Personal, am ajuns târziu la următoarea concluzie:

Când ajutăm în mod exagerat, atât copiii cât şi alte persoane adulte, uneori fără să ni se ceară, rezultatul este că le luăm din putere, iar noi obosim încât, apoi, nu mai putem ajuta aproape deloc. Ştiu, din păcate, că, atunci când copilul primeşte mereu oferte şi nu e în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele, atât părintele cât şi copilul ca adult trăiesc o adevărată tragedie. Părintele e acela care nu i-a cerut la timpul potrivit o contraofertă.

Şi eu, ca părinte, am greşit în acest sens, chiar dacă din neştiinţă!

Scriu cu dorinţa din suflet ca alţi părinţi sau adulţi care se ocupă de copii să nu mai greşească!

Pentru unii dintre noi, când ne-am crescut copiii, s-a întâmplat să nu avem în vedere, din neştiinţă, nici Lecţiile Naturii, dar nici nu au fost condiţii să citim ce ne-ar fi ajutat, pentru că nu erau, ca acum, la îndemâna noastră lucrări îndrumătoare, ba nici nu auzisem (cel puţin eu, în anii 1974, 1977 când am născut copiii, nu auzisem) de:

autori, precum:

François Dolto,  C.G. Jung,  Wilhelm Stekel,  D.W. Winnicott sau părintele-psiholog Filothei Faros.

Ştim acum, cum păsările ajută puii în primele zile de viaţă, cum le aduc în cioc mâncare iar apoi îi învaţă să zboare şi să trăiască independenţi.

Nu îi hrănesc toată viaţa!

De remarcat că atunci când omul, de altfel prin gesturi de bunătate, prin intenţii bune, îl ajută pe celălalt acolo unde nu este cazul, de fapt,

nu înţelege că acea fiinţă doar prin efort propriu se poate dezvolta. Un om a învăţat din Lecţiile Naturii şi despre această teribilă inteligenţă a Naturii a povestit următoarele:

„Mergeam întâmplător pe un drum de ţară şi am văzut un cocon la care am observat cum fluturele se chinuia să iasă printr-o gaură mică ce apăruse, în mod natural, în acel cocon. Am considerat că fluturele, oricât s-ar chinui, nu ar putea să iasă de acolo şi am decis să îl ajut. Am deschis coconul, iar fluturele a ieşit şi a căzut pe pământ. Era foarte slăbit şi aripile lui nu erau suficient de puternice pentru a zbura. Timpul, care era necesar să mai rămână în cocon şi prin efort propriu să îşi dezvolte aripile, a fost scurtat de mine„,

a povestit omul.  Lăsat să treacă singur încet, încet, un lichid din corpul fluturelui i-ar fi întărit aripile.

Acest om a înţeles că Natura, prin Iteligenţa ei infailibilă, ştie cum să facă lucrurile, iar intervenţia sa nesăbuită a luat din puterea fluturelui exact cum fac părinţii care nu îi învaţă pe copii să îşi dezvolte calităţile,  ci, în mod greşit,

fac lucrurile în locul lor, nu îi lasă deloc să sufere când sunt mici, iar apoi observă, cu mare durere, că aceşti copii devin nişte adulţi neajutoraţi, nişte dependenţi, nişte iresponsabili.

Fluturele avea de trăit chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a putea creşte şi pentru a se dezvolta încât să poată zbura.

De multe ori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă.

Am fi limitaţi dacă am trăi fără greutăţi. Fără obstacole de tot felul, nu am fi puternici, nu am putea „zbura”.

Dobândirea Înţelepciunii se face prin problemele ce ni se dau pentru a fi rezolvate.

Uneori Dumnezeu ne dă posibilitatea să iubim scoţându-ne în cale oameni pe care să îi ajutăm în rezolvarea problemelor lor, deci El ne învaţă,  astfel,

ce înseamnă a iubi.

După ce am spus povestea omului care a vrut să ajute fluturele să iasă mai repede din cocon şi gândurile ivite în mintea noastră, să trecem la o altă parte a eseului nostru şi anume:

vom face o comparaţie succintă între psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

Pentru a arăta diferenţele dintre psihoterapia de responsabilizare şi psihoterapia convenţională am selectat câteva idei scrise de Filothei Faros:

„Psihoterapia convenţională, fundamentată în totalitate sau doar în parte pe concepţiile psihanalitice şi pe învăţătura lui Freud, se predă aproape în toate universităţile din lumea apuseană; şi, indiferent că ea este aplicată ca psihanaliză «ortodoxă» (clasică) sau de consiliere, se bazează pe următoarele convingeri:

Psihiatria convenţională crede fără nici un dubiu că boala psihică este o realitate; că oamenii ce suferă din cauza ei pot fi catalogaţi şi că trebuie abordaţi terapeutic în conformitate cu tipul de diagnostic ce le-a fost aplicat.

De asemenea, psihiatria convenţională este convinsă că motivele bolii psihice ar fi în principal organice şi că, prin urmare, vindecarea celor ce suferă din pricina ei depinde doar de medicamente. Această concepţie a dominat, aproape la modul absolut, zeci de ani din două motive: în primul rând, pentru că ea este promovată şi impusă de companiile farmaceutice de aşa manieră încât greu mai lasă loc şi pentru altceva; în al doilea rând, pentru că ea răspunde psihologiei omului apusean modern, care urmăreşte un rezultat satisfăcător imediat, fără a-şi asuma vreo răspundere pentru propria lui situaţie. Totuşi, în ultima vreme, a ieşit în evidenţă mai mult ca niciodată eşecul evident al acestui tip de abordare a tulburării psihice, ce se bazează în mod exclusiv pe substanţe chimice, ale căror efecte colaterale sunt dezastruoase, neducând la nici un rezultat de fond.”

Continuăm să citim câteva cuvinte selectate din scrierile preotului-psiholog Filothei Faros cu privire la diferenţele dintre psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

„Aceste medicamente acţionează în general doar ca nişte chingi cu rolul de a-l imobiliza psihic pe cel în cauză, în aşa fel încât să fie incapabil de a mai protesta în vreun fel la situaţia în care se află (sau a fost adus). La congresele psihiatrice care au loc în ultima vreme prin sponsorizările firmelor de medicamente a început să se discute despre necesitatea îmbinării acţiunii farmaceutice cu cea a psihoterapiei. […] Psihoterapia convenţională susţine că fundamentul terapiei îl constituie examinarea în amănunt a vieţii trecute a pacientului, cercetarea cauzelor psihologice ale problemei lui, existând convingerea că, de îndată ce persoana tratată va înţelege pe deplin aceste cauze, va fi în stare să valorifice noua situaţie schimbându-şi atitudinea faţă de viaţă; şi că numai plecând de la această schimbare se pot dezvolta şi aplica mai eficient acele metode de viaţă care vor dezlega dificultăţile lui psihologice.  […] Pacientul dobândeşte astfel cunoaşterea propriului trecut prin interpretările pe care psihoterapeutul le dă comportamentului său, fapt care îl ajută să renunţe, la anumite atitudini statornicite în trecut şi să reînveţe să stabilească relaţii cu oameni, cu obiceiuri sau purtări mai bune, ceea ce va duce în final la dezlegarea problemelor sale. Psihoterapia convenţională insistă ca pacientul să aibă în vedere înţelegerea şi cunoaşterea propriului subconştient chiar şi atunci când e vorba de o consiliere simplă.”

Filothei Faros spune despre terapia convenţională că ar considera conflictele subconştiente ca fiind mai importante decât conflictele conştiente.  În total, enumeră, detaliat, şapte postulate în baza cărora se practică terapiile convenţionale, în cadrul cărora, pe lângă textele de mai sus, arată că prin faptul că terapeuţii şi psihiatrii convenţionali au convingerea că boala psihică este o realitate şi nu consideră acea persoană ca fiind responsabilă, nu consideră important ca omul să înveţe cum să trăiască în realitate (în afara unor cadre artificiale sau iluzorii) şi să încerce să se împlinească cu adevărat în viaţă, ci au convingerea că cel aflat sub tratament poate deprinde un comportament mai bun când va înţelege care sunt atât cauzele concrete cât şi cele subconştiente ale problemelor lui.

Suntem parţial de acord cu felul cum este prezentată terapia convenţională, de către Filotehei Faros, noi având convingerea că, a ajuta un suflet tulburat este o responsabilitate în cadrul căreia terapeutul trebuie să fie, pe cât posibil,

cunoscător a tuturor terapiilor, dar să aplice, personalizat, ceea ce se potriveşte acelui suflet unic,

îmbinând ceea ce ajută, nicidecum criticând vreo metodă.

Să lucreze cu gândul la Dumnezeu pentru a-l ajuta pe cel suferind.

Dar să mergem mai departe şi să vedem, selectiv, opinia lui Filothei Faros despre terapia de responsabilizare:

„Încă de la început trebuie accentuată diferenţa de ansamblu între psihoterapia de responsabilizare şi cea convenţională. Este vorba de tipul relaţiei stabilite între terapeut şi pacient care ţine atât de psihoterapia de responsabilizare, cât şi de cea convenţională. În psihoterapia de responsabilizare, urmărirea stabilirii unei relaţii potrivite între psihoterapeut şi cel tratat este absolut necesară. Psihoterapeutul convenţional a fost învăţat să rămână pe cât se poate de impersonal şi obiectiv, evitând legarea sufletească de pacient ca o persoană deosebită şi importantă pentru viaţa sa, fiind interesat mai ales de realizarea acelei legături care să ducă la un transfer de dispoziţie. […] Întrucât terapia de responsabilizare nu acceptă ideea de boală psihică, cel tratat nu stabileşte cu psihoterapeutul o legătură de pe poziţia unui bolnav ce nu este responsabil pentru comportamentul său. Având în vedere că psihoterapia de responsabilizare nu acceptă ideea că tulburarea psihică ar fi fost determinată de ceva organic, nu crede că cel chemat s-o vindece o poate face prin întocmirea şi administrarea unor reţete de medicamente. […] O implicare directă şi dedicată în vindecarea unei persoane deranjate psihic, mai ales prin legătura sufletească ce trebuie edificată cu ea, presupune riscarea confortului personal din partea tuturor implicaţi în acest proces.”

Înainte să continuăm a mai vorbi despre terapia de responsabilizare, să amintim aici părerea noastră şi anume că, un om tulburat sufleteşte poate fi ajutat de terapeuţi avizaţi, dar considerăm că şi unii  duhovnicii, cei  cu har de la Dumnezeu, dar şi cu pregătire în ştiinţa psihologiei,  sunt cei mai buni terapeuţi. Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul:

„Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.”

Vă invit blând: mergeţi la spovedit la duhovnici iscuţiţi, dar și la medici!  De asemeni, citiți cărți folositoare minții și sufletului!

*

În demersul meu de a arăta o succintă comparaţie între terapiile clasice şi terapia de responsbilizare mai spun câteva din cuvintele preotului-psiholog Filothei Faros:

„În psihoterapia de responsabilizare, psihoterapeutul este preocupat de prezent şi are privirea aţintită spre viitor, nelăsându-se prins de acea istorie plină de evenimente a celui tratat, fiind convins că oricum nu se mai poate schimba din cele petrecute în trecut. Nu poate accepta însă nici faptul că cel aflat sub tratament este incapabil să mai facă ceva din cauza trecutului său întunecat.”

Suntem cu totul de acord cu cele de mai sus. Chiar dacă un om are un trecut plin de suferinţe şi traume ce au lăsat urme în sufletul lui, el se poate vindeca. Este adevărat că evenimentele trecute le determină sau influenţează pe cele viitoare, dar tocmai a face în prezent ceva bun, a şti şi a crede că acel trecut a fost aşa cum a fost şi că numai o gândire şi o acţiune prezentă corectă poate duce la un viitor mai bun este esenţial. Aceasta e schimbarea: să ştii că au fost conflicte subconştiente care au dus la un anumit comportament, dar a venit momentul să se aleagă între bine şi rău, să se pună accent pe moralitatea comportamentului. Este necesar să se aibă în vedere deprinderea acelor moduri de acţiune în viaţă care să ducă la o mai bună împlinire a nevoilor celor pe care îl ajutăm. Noi spunem: trecutul nu se regretă, nu culpabilizăm pe nimeni, nu ne autoculpabilizăm, totul e petrecut deja, să vedem ce putem face aici şi acum.

Comparând terapiile se vede că: „… ele sunt de neconciliat atunci când se pune problema acceptării atât de răspândite a ideii de boală psihică. Concepţia că există unii oameni ce suferă de anumite boli psihice, ce pot fi diagnosticabile cu precizie şi vindecate, după cum se întâmplă cu celelalte afecţiuni, este inexactă. Această inexactitate constituie o piedică hotărâtoare în faţa unei terapii psihiatrice potrivite. Terminologia ştiinţifică cât şi cea neştiinţifică stă sub presiunea ideii că oricine face dovada unui comportament sau gândiri neacceptate de majoritatea societăţii este bolnav psihic.” 

Iată cât de sugestiv, F. Faros spune:

„Abordarea psihiatrică convenţională a oamenilor numiţi de psihoterapia de responsabilizare iresponsabili pentru că au un mod de viaţă ce nu le împlineşte nevoile cele mai profunde, are la bază convingerea că ei suferă în realitate de o boală psihică, concepţie ce domină cu atâta tărie civilizaţia noastră, precum s-a crezut în Evul Mediu că pământul este plat.”

Ştim că oamenii se luptă în viaţa lor să îşi împlinească nevoile lor sufleteşti, iar atunci când nu reuşesc, dacă  sunt supuşi unor mari constrângeri,

ajung să se comporte într-un mod nerealist.

Cei mai slabi „de înger”, cum se spune, ajung să se comporte nerealist în condiţii mai puţin dificile, uneori la o vârstă destul de fragedă demonstrând un eşec în stabilirea unei relaţii consistente cu un om responsabil, de cele mai multe ori cu un părinte fragil, părinte ce nu poate ajuta prea mult.

Din moment ce psihoterapia de responsabilizare se bazează pe faptul că terapeutul vine în întâmpinarea celui deranjat sufleteşte pentru a-l învăţa să se ajute pe sine,

pentru a-l deprinde să îşi îndeplinească nevoile cât mai eficient şi, astfel, să iasă din impasul în care se află şi să nu mai fie disperat,

o considerăm ca fiind o terapie bună.

Este o terapie care desfiinţează ideea de boală psihică şi ţine cont de faptul că atât stările de boală trupească cât şi tulburările sufleteşti

îşi au cauza în interiorul omului care a adoptat un anumit mod de viaţă prin care se raportează la cei din jurul lui, la lumea exterioară.

Sunt în măsură să spun,  din proprie experienţă,

că îndrumarea celor deranjaţi sufleteşte de a nu lua la modul personal ceea ce exteriorul proiectează către ei are un efect benefic.

Desigur că, atunci când aud de la noi că ceea ce le spun ceilalţi, felul cum aceia se comportă cu ei, cum reacţionează reprezintă proiecţiile acelor fiinţe şi să nu le ia la modul personal, sufletele îndrumate nu pot aplica imediat în viaţa lor aceste sfaturi.

Şi totuşi, când un suflet reuşeşte să integreaze acest comportament funcţionează mai bine şi conştientizează că are în interior totul pentru a se vindeca.

Revenind la discuţia legată de metoda terapiilor convenţionale de a investiga trecutul celui ce a solicitat ajutor psihologic, spunem că este normal ca terapeutul să aibă înţelegere, dar nu exagerată, faţă de suferinţele trecute ale celui ce a cerut ajutor,   şi să îi ofere sprijinul necesar pentru a trăi fericit şi responsabil în prezent.

În cadrul comparaţiei care o face între terapiile convenţionale şi terapia de responsabilizare, preotul-psiholog Filothei Faros atrage energic atenţia tututor terapeuţilor spunând că nu există boală psihică ci lipsă de responsabilitate.

Să citim câteva din cuvintele sale:

„Un delicvent minor care continuă să fure maşini nu se va schimba atâta timp cât i se va permite să facă pe copilul chinuit, neînţeles de cei din jur şi care nu ştie ce se întâmplă cu el însuşi. Această situaţie va persista, indiferent cât va încerca psihiatrul să-i vindece meteahna respectivă plecând de la premisele ce definesc în mod convenţional boala psihică. 

Atât copilul în cauză cât şi toate celelalte persoane iresponsabile, în general caracterizate ca „bolnavi psihic”, trebuie să înţeleagă că, independent de ce li s-a întâmplat în trecut şi oricât au suferit – ceea ce cu siguranţă nu poate fi negat -, sunt chemate în primul rând să se ajute pe ei înşişi dacă doresc să culeagă din viaţă şi altceva mai bun decât au făcut până atunci.

[…]

Problema celor ce preferă să vegeteze nu va dispărea, ci, dimpotrivă, va lua proporţii înfricoşătoare în societatea noastră, căci, în pofida efortului permanent ce se face pentru recuperarea persoanelor respective, ei nu se vor alege cu nimic esenţial în viaţă.”

Autorul se referă la ţara sa, Grecia, dar acest fenomen există în toate ţările lumii.

Legat de aceste situaţii în care cei care nu îşi pot împlini nevoile fundamentale ale vieţii dau permanent vina pe trecutul lor, pe părinţi, e prezentat cazul unei tinere obeze care nu urma nici un tratament pentru că spunea mereu că de vină,  pentru cum arată ea,  este mama ei.

F. Faros spune în concluzie:

„Soluţia era să intre în contact cu realitatea pentru a-şi împlini nevoile, independent de mama sa. […]  

În psihoterapia de responsabilizare, terapeutul insistă ca cel tratat să aibă în vedere comportamentul prezent, analizându-i totodată cu multă atenţie faptele actuale. Numai aşa cel din urmă ajunge să înţeleagă că neîmplinirea nevoilor sale este legată de comportamentul său de acum şi nu de altădată. […]

Această preocupare presupune aducerea lui în contact cu realitatea şi îi pune în faţă adevărata alegere ce o are de făcut – sau spre o plinătate a vieţii, sau spre catastrofă.”

Terapia de responsabilizare pune accent pe lucrarea de pedagog a terapeutului, în cadrul ei nu sunt căutate cu atenţie cauzele comportamentului deviant, dar insistă ca cel care a cerut ajutor să să-şi însuşească o modalitate mai bună de a-şi împlini nevoile.

Când cei doi, terapeutul şi cel tratat se întâlnesc, o parte din timp este consacrat pentru a examina împreună activităţile de peste zi şi terapeutul propune moduri de comportament mai corespunzătoare, mai eficiente.

Oricât ar fi de importantă confruntarea cu realitatea, ea reprezintă numai o parte a terapiei. Cel aflat sub tratament trebuie să înveţe să-şi împlinească nevoile în lumea reală ce i se descoperă în faţă, precum şi felul în care este chemat s-o facă. După ce legătura cu terapeutul s-a realizat, iar confruntarea cu realitatea a avut loc, terapia devine un fel de educare, căci deprinderea unui mod de viaţă mai eficient se va realiza mai bine şi mai repede dacă terapeutul preia rolul de pedagog.

Cu  Iubire și Recunoștință

Jenița  Dodiță Naidin

Bistrița,  Joi,  30 Iunie 2022

Cu fața  spre  Lumina  Divină


Jenița Naidin ,,Crâmpeie de Viață” / Convorbiri cu Menuț Maximinian, Editura Napoca-Star, Cluj, 2021

Jenița Naidin și-a câștigat un loc meritoriu în peisajul cultural bistrițean contemporan, prin cărțile sale,  dar mai ales a atins notorietatea în publicistica locală, fiind un promotor editorial real, voce proaspătă și imparțială în pezentarea unor noi titluri de carte, dar și a autorilor, pe care i-a ales după afinități și calități mai mult sau mai puțin personale.

Autoare  a mai multor volume cu atingeri înspre sfera spirituală, cărți motivaționale în esență, dar care au aceeași coloană vertebrală:  Credința, Jenița Naidin s-a angajat, prin scris, și în teme de arheologie-literară, astfel că a dat tiparului o lucrare minuțioasă, documentată la fața locului, și care explică perioada în care Lucian Blaga a locuit în casa sa de la Bistrița, o carte de istorie literară clară și care a fost bine primită de cititiori, dar și de critica literară.

De curând, Jenița Naidin a răspuns întrebărilor gazetarului și scriitorului Menuț Maximinian, într-un  soi de ,,spovedanie”,  de sinceritate frustă, iar răspunsurile sale, așezate în capitole distincte,  au stat la baza cărții la care facem azi și aici referire.

,,Crâmpeie de Viață”  nu are nimic mirobolant,  nu are nici temă și nici detalii care să șocheze cititorul. Este o carte așezată pe un fir-de-viață de Om care, mergând cu valul destinic, și-a sacrificat visele  de tinerețe, dorințele și potențialul intelectual, pentru a împlini rostul cel de toate zilele: împlinirea familiei, câștigarea unui trai decent. La schimb, va reuși să-și schimbe destinul după  jumătatea vieții.

De la specialistul în probleme de drept constituțional, de la omul rațional și dedicat sisisfic muncii într-un birou cu maldăre de dosare, până la scriitorul delicat, aplecat cu toată ființa sa asupra întrebării:  Ce este sufletul?, a fost un drum golgotic lung dar fără de care Jenița Naidin nu ar fi parcurs acel catharsis personal care a desăvârșit-o ca  om religios și ca scriitoare ce se hrănește ideatic cu spaimele, cu durerile și lacrimile sale.  Toate au fost și sunt asumate doar pentru a împlini porunca divină, a urma Calea.

Mai întâi a fost Cititoare, asiduă și rafinată,  Jenița a atins prin lectură  acel stadiu al devenirii sale,  iar  azi  știe cum,   își permite să aleagă lectura cea care înalță și vindecă sufletul omului. Alege ,,grâul de neghină”.

Într-un puzlle bine ordonat, în paginile cărții de față, Jenița Naidin urcă pe firul vieții dinspre  naștere, copilărie, tinerețe… Drumul spre maturitate, într-o metropolă haotică aproape,  se face într-o etapă cronologică  înțesată cu obișnuitele probleme ale umanității.  Autoarea cărții alege și își sacrifică Visul pentru mai binele familiei sale.  Neîmplinirea spirituală își pune amprenta pe sufletul său și urmează boala, durerea ca o ispășire ce va culmina cu Vindecarea.  Dar, până acolo este un drum lung și plin de capcane, de pericole reale și imaginare.

În carte, Jenița Naidin  răspunde la întrebările puse de Menuț Maximinian, sincer, fără să stea pe gânduri, face mărturisiri ca într-o curgere de evenimente care nu mai țin de propria-i persoană,   parcă dorește să se debaraseseze, să uite o seamă de etape din parcursul vieții…Parcă.  Pentru că, Jenița Naidin nu trișează, ea își asumă greșelile și încearcă pe cât este posibil omenește, să le convertească în fapte de Bine.

Cu citate multe și consistente, cele mai multe preluate din doxologia ortodocsă, dar și din filosofii lumii, celebri, autoarea ilustează lumea sa lăuntrică, acea latură către care tinde sufletul cel conștient de prezența, energia, divină.

 Nimic fără Dumnezeu!  Aceasta ar fi deviza cărții la care facem referință iar autoarea sa, Jenița Naidin,  este un exemplu de om contemporan care a reușit să atingă acel echilbru dintre tumultul vieții profane și taina mereu vindecătoare a Dumnezeirii.

În linii mari, cartea este o biografie aproape comună generațiilor anilor 50 din veacul trecut, doar că ,,eroina”  noastră are conștiința existenței sale ca o stea polară,  are un Vis către care tinde, deși știe că bucuria de-al împlini ține de sacrificiu, de trecerea prin labirintul pragmatic al unui timp și al unui destin profesional implacabil, dar care,  cu arme precum lacrima și rugăciunea, cărțile și singurătatea, acest destin va fi schimbat după o matrice a sufletului.

Copil de la țară fiind și eu, m-am regăsit în multe dintre ,,fișele”  acestei povești de viață.  Am făcut conexiuni imaginare cu autoarea și am înțeles  zbuciumul ei, boala , suferința, sacrificiul de mamă, și mai ales arderea continuă a aripilor unui vis care părea să se tot îndepărteze, nu să se apropie. Literatura.

Meritul lui Menuț Maximinian în acest dialog editorial, este acela de-a ști să extragă, prin întrebări potrivite, esența.  El nu intervine când fluxul ,,poveștii”  ține cititorul cu sufletul la gură, el doar pune accente pe etapele cronologice, secționând acolo unde firul narativ tinde să se deslâneze, și provoacă aducerea în primplan a unor amintiri ce se constituie în cărămizile templului din care, Jenița Naidin oficiază cu smerenie ( cuvântul îi aparține) dar și cu un curaj care certifică scriitorul autentic, cel care nu se teme să facă publică o parte din lumea și sufletul lui, dacă acea ,,poveste”  poate face un bine, poate fi un exemplu pentru alții care trec prin  furcile caudine ale prezentului.

Credința nestrămutată și relația cu sine, acea comuniune dintre Eul muritor și Dumnezeu cel veșnic, sunt etalonul convingerilor autoarei,  sunt parametrii personali în care se situează azi, și de unde privește lumea cu blândețe și înțelegere.

Cartea de față este o Biblie personală a Jeniței Naidin, iar pentru Menuț Maximinian, cartea constituie un ,,rechizitoriu”   jurnalistic reușit dar care nu judecă, doar o așează pe Jenița Naidin acolo unde îi este locul, printre oamenii buni și inteligenți ai locului.

MELANIA  CUC

Archiud, 14 Iunie, 2022

***

Mulțumesc,

***


11 Iunie 2022 – Poezii frumoase

POEZIE  SANSCRITĂ    

Mai demult, flori în locuinta mea. j.n.

”KALIDASA 

(Sfârșitul sec. IV – începutul sec. V)

AICI SE NALȚĂ  LUNA

Aici se-nalță luna, erai peste pom, și floare,

Pe munții din apus, pe-naltul pisc,

Iar dincolo, vestit de-o fulgerare,

De zori, a și purces solarul disc.

Astfel, amurg și răsărit, o lume mână,

Unde, ba chinul, ba plăcerea, e stăpână.

ÎN FAȚA TA-I CEA DRAGĂ  

În fața ta-i cea dragă și-un  dulce zvon adie,

Ești fericit și totuși e și-o melancolie.

O dragoste mai veche, iscată-n altă viață,

Cu rădăcini afunde, din amintiri, se-agață.”.

***  

” Din  Panciatantra 

SILĂ ÎMI E  DE  POETUL  SMINTIT

Silă îmi e de poetul smintit

Ce chipul de femeie l-asemui cu luna.

Unde-s în lună acele priviri

Sclipind sub jocul arcuitelor sprâncene?

Unde – mânia, râsul, împăcarea?” 

*** 

hortensie. foto : j.n.

  Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  11 Iunie  2022

Cu fața spre  Lumina Divină   

superbe flori de piersic. foto j.n.

*** 


„Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferinţă.”

foto: j.n.

Un moment crucial în Destinul meu a fost ziua de 12 Noiembrie 1992, moment de când, urmare a unei uriașe traume am probleme cu mersul deoarece calc pe aer.

Cum este să trăiești pe Pământ, dar să calci pe aer, pot să vă spun:

Trăiești foarte greu.

Astăzi citim versurile filozofului  Lucian Blaga,

din poemul său:

„LAUDA  SUFERINŢEI

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu

ce să înceapă-n zori cu suferinţa.

Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul

chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,

pe frunţi albastru ger,

pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,

în bulgăre de ţărână

o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ

cine calcă-n suferinţă.

Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh

ce poate fi pipăit, duios cu ştiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,

nu ne despoia, nu ne sărăci,

nu alunga  de pe tărâmuri orice suferinţă.

Alungă pe aceea doar care destramă,

dar nu pe-aceea care întăreşte

fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,

de la oameni la albine,

de la-nvingători la biruiţi,

de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte

că există pretutindeni şi această suferinţă,

până astăzi şi de-acum înainte

singura legătură între noi şi Tine.”

Lucian Blaga

foto: j.n.

***  

”Tată, carele eşti şi vei fi,

nu ne despoia, nu ne sărăci,

nu alunga  de pe tărâmuri orice suferinţă.

Alungă pe aceea doar care destramă,

dar nu pe-aceea care întăreşte

fiinţa-ntru fiinţă.”

SUFERINȚA  MEA  a întărit legătura ce o am cu Dumnezeu.

Mă ajut și spunând zilnic această

RUGĂCIUNE 

Doamne,

dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.

Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,

că pentru toate este Sfânta voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.

În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă:

  • să mă rog,
  • să cred,
  • să nădăjduiesc,
  • să rabd,
  • să iert

să iubesc.   

AMIN!

***

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Marți,  7 Iunie 2022

Cu fața spre  Lumina Divină   


28 Mai 2022 – Poem pentru OLIVIER CLEMENT

credit foto: j.n.

Astăzi vă invit să citim împreună câteva cuvinte ale lui Olivier Clement și un Poem, pe care il amintesc în onoarea  scrierilor domniei sale,  scrieri  ce vorbesc despre ”Părinții bisericii între Occident și Orient”.

Astfel, mai întâi, citez fragmente din cartea: ”Puterea Credinței” scrisă de Oliver Clement.

Aceste câteva cuvinte, pe care le-am ales din 208 pagini, sunt foarte dragi sufletului meu, cum, în totalitatea sa, iubesc această carte, primită prin poștă, în mod miraculos  de  la Târgoviște în anul 2002.

Vă chem să vedeți cum și Dumneavoastră le iubiți demult, deoarece vă alină Sufletul ce îl aveți religios prin naștere.

Citez:

”Unul dintre Părinții Bisericii a făcut uimitoarea afirmație: ”Omul este un animal chemat să devină Dumnezeu”.

Omul este după chipul lui Dumnezeu, este chemat la asemănare și participare reală la viața divină. Omul nu este cu adevărat decât în Dumnezeu. Omul nu este cu adevărat om decât îndumnezeit.  Însăși ființa sa este uniunea cu Izvorul vieții. Prin credință, omul ia cunoștință de originea sa și de sfârșitul său, iar slava este această ”lumină a vieții” – cum spunea  Sfântul Evanghelist Ioan – unde libertatea omului își află sensul.

Un filozof al religiei spunea: ”ideea de Dumnezeu nu este antropomorfică, nu omul L-a creat pe Dumnezeu după chipul său, nu el L-a inventat, ci ideea de om este teomorfică, Dumnezeu l-a creat după chipul Său. Toate vin de la Dumnezeu, căci Dumnezeu este mai apropiat omului decât el însuși”.

Umanitatea divină se deschide în inima istoriei prin întruparea Cuvântului”.

credit foto: j.n.

***

„Frate,  nimeni nu trăieşte de-a pururi 

Frate, nimeni nu trăieşte de-a pururi

şi nimica nu dăinuie veşnic.

Ţine minte aceasta şi bucură-te!

Nu-i viaţa noastră-aceeaşi singură şi veche povară,

nu-i calea noastră-aceeaşi singură şi veche drumeţie.

Un singur rapsod nu e dator 

să-ngâne-acelaşi cântec învechit.

Floarea se ofileşte şi moare; dar cel ce poartă floarea nu-i chemat

s-o jăluiască pe vecie.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te! 

Trebuie să vină şi o pauză deplină,

să-mbie sunetele în desăvârşită-armonie.

Viaţa se gârboveşte-n amurgu-i de soare

pentru-a fi cufundată în umbre-aurite.

Dragostea trebuie chemată din jocu-i

Pentru-a sorbi din amarul durerii,

trezindu-se în raiul lacrimilor.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!

Ne grăbim să ne culegem florile

nainte de-a ni le smulge vijelii trecătoare.

Ni se iuţeşte sângele şi ochii ni se luminează

cu fiece sărut ce-l smulgem,

săruturi ce-ar pieri, de-ntârziem.

Nerăbdătoare ne e viaţa,

dorinţele ne mistuie-ascuţite,

căci Vremea bate-n bronzul despărţirii.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te! 

N-avem noi timp să prindem un lucru,

să-l sfărâmăm şi să-l zvârlim în colb.

Orele sar sprintene tăinuindu-şi visele-n mantiile lor.

Scurtă  ni-i viaţa şi ne soroceşte

puţine zile pentru dragoste.

De-ar fi doar pentru trudă, 

ni s-ar părea fără sfârşit de lungă.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te! 

Îndrăgim Frumuseţea

pentru că dănţuie-n acelaşi cânt zburător

ca şi vieţile noastre.

Preţuim Ştiinţa

pentru că n-aveam nicicând răgaz s-o împlinim.

Toate zămislirile sfârşesc în Văzuduhul etern.

Dar florile amăgitoare ale Pământului

le păstrează pururi proaspete doar moartea.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!” 

Rabindranath TAGORE

***        

Vă mărturisesc faptul că cine Îl simte pe Dumnezeu aproape, 

trăieşte exact ceea ce s-a spus:

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

***     

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  28 Mai 2022

Cu fața spre  Lumina Divină   

credit foto: j.n.
credit foto: j.n.
credit foto: j.n.

                                                  ***


Regina-Poetă Carmen Sylva – Fluturi sărutându-se

sunt la Mănăstirea Cozia

De câte ori avem posiblitatea,  să medităm la la faptul că doar  Smerenia  ne înalţă.

Personal, prin ajutor de la Dumnezeu, am atins sufletul oamenilor  prin Umilinţă.

Mereu îmi aduc aminte că Viaţa nu  mi-a fost dată ca să nu îmi poată fi luată.

 Am în atenție mereu îndemnul lui Iisus Hristos:

„Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi alina!”, și, de aceea, reușesc să am lăuntric seninătate.   Știu că  Dumnezeu este Iubire!

Marele nostru Poet George  Coşbuc, a tradus  o poezie foarte frumoasă scrisă de  Regina României, Carmen Sylva

Să o citim  și,  să privim fotografii,

 pe care le-am primit de la colega mea de facultate Mariana Ciubotaru Tătaru.

 Ea mi  le-a trimis în memoria soțului ei, Plecat anul trecut în Eternitate, iar eu am dorit să le imortalizez aici:

Fluturi sărutându-se

Cu gene ‘ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par’ că soarele-ar luci
Şi ‘ntr ‘însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă ‘mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte ‘n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.”

Carmen Sylva   

*** 

Să privim imaginile din grădina Marianei, Irinei și copiilor ei: 

Cu Iubire și Recunoștință

Jeniţa Dodiță Naidin

Luni,  23  Mai 2022

Cu fața  spre Lumina  Divină 

    ***  


Poem: Constiinţa de sine – autor: Kahlil Gibran

Flori de măr foto j.n.

Dragi  cititori

Vă dăruiesc imagini frumoase şi un Poem scris de Kahlil Gibran:

«Apoi un bărbat spuse:

„Vorbeşte‑ne despre Conştiinţa de sine”.

Şi el răspunse, zicând:

„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor,

Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră.

Ci voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri,

Aţi dori să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre.

Şi este bine că voiţi aceasta.

Izvorul ascuns al sufletului trebuie să ţâşnească şi apoi să alerge murmurând către mare

Iar comoara adâncurilor voastre fără sfârşit vrea ochilor să se arate,

Ci nu există balanţă pentru a cântări necunoscuta voastră comoară

Şi nu cercetaţi adâncurile conştiinţei voastre nici cu prăjina, nici cu sonda,

Fiindcă Eul omului este ca un ocean fără hotare şi de nemăsurat.

Nu spuneţi nicicând „Am aflat Adevărul”

 ci mai curând „Am aflat un Adevăr”.

Nu spuneţi „am găsit cărarea sufletului”  

ci, mai degrabă, „Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta‑mi cărare”.

Pentru că sufletul aleargă pe toate cărările.

El nu călătoreşte pe o anumită linie,

 nici nu creşte asemenea trestiei,

Sufletul se desface precum un lotus în petale fără de număr”.».


Kahlil Gibran  

foto: j.n.

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Miercuri, 18 Mai 2022 

Spre o Lumină caldă  

foto: j.n.

                                      *** 


Next page »