Lucian Blaga – CEREASCĂ ATINGERE

Luna Februarie a anului 2025.

Sunt însoțită de prietenii mei tăcuți, cărțile, în  Solitudinea scrisă în Destinul implacabil.

Deschid la întâmplare o  carte de poezii   scrise de  Lucian Blaga.  Pagina 72.

Citesc Poezia:

”CEREASCĂ  ATINGERE 

Ce arătare!  Ah ce lumină! 

Stea alb-a căzut în grădină, 

necăutată,  neașteptată: noroc, 

săgeată, floare și foc.    

În iarbă înaltă, în mare mătasă 

căzu din a veacului casă.

S-a-ntors ah în lume o stea, 

Mi-s mâinile  arse de ea.”

***   

Această Poezie, publicată în Vol.I,  Antologie, prefață și  bibliografie de George Gană,  Editura  Albatros, 1972, colecția Lyceum, 

mi-a amintit un moment infailibil din viața mea spirituală  petrecut în anul 2002.

Este misterios  modul cum funcționează mintea umană!

Este adevărat că,  din ceea ce conștientizăm atunci când luăm cunoștință de un element care  ne amintește de ceva petrecut în viața noastră, 

– acum, în cazul meu, 

în anul 1972 este publicată această carte, și, în anul 1972 m-am căsătorit -,

acea conștientizare ajută mintea să facă mai departe alte conexiuni.

Minunea din anul 2002, trăită în Spirit,  care mi-a fost  dată de Mintea Universală, pentru a compensa  trauma invalidantă, trăită cu  30 de ani în urmă,  mi-am reamintit-o puternic,  citind cuvintele: ”Cerească  atingere”. 

   Dragii mei,  cititul,  vizualizarea paginii de carte tipărită, este deosebit de benefică minții umane.

  Lectura cărților potrivite, Rugăciunea, Munca, Gândul la Mintea Universală, adică, la Dumnezeu, Respirația inimii ajută la vindecarea depresiei.

Cu  Iubire și Recunoștință

Jenița  Dodiță Naidin

Duminică,  16  Februarie  2025

CU  FAȚA  SPRE  LUMINA  DIVINĂ


Minunate fapte împlinim, când dorim sincer să ajutăm

Laureata Premiului Nobel pentru Literatură,  scriitoarea  Selma Lagerlof,  în cartea  sa: ”Legende despre Iisus”, Editura  Universalia, Craiova, 1990,

are un capitol  intitulat: ”În templu”.

Conținutul acestei legende mi-a arătat cum, copilul Iisus a reușit să  realizeze fapte minunate  numai din dorința  sinceră de a-i ajuta pe acei oameni.

Citez fragmente  semnificative din care vedem minunile copilului Iisus la Templu:

         ”Doamne, sunt un om bogat. M-aș osteni eu oare să cer banii de la această văduvă, dacă n-aș avea dreptul la aceasta? Jur că așa cum nimeni nu poate trece prin poarta   dreptății, tot așa de adevărat e că femeia aceasta îmi este datoare.

Când judecătorii auziseră acest jurământ, îl crezură și  hotărâră ca văduva  să-și dea fiica sclavă.

Copilul, fiind aproape, auzi totul și se gândi;    ”Ce bine ar fi dacă cineva s-ar putea  strecura prin poarta dreptății”. Sări  cu grabă  spre cele două coloane.

Era așa de mâhnit  pentru acea femeie… Acum nici nu se mai gândea că acela care va putea trece e drept și fără păcate, el voia să treacă numai pentru femeia  aceea  sărmană. 

Își propti  umerii între coloane, ca și cum și-ar face loc.

În clipa aceea, toți oamenii din templu văzură că  poarta dreptății se mișcă.”  

”Bătrânul se ruga să-i  primească jertfa, pentru că avea un fiu bolnav și nu avea ceva mai bun pentru a fi jertfit lui  Dumnezeu.

Trebuie să mi-l luați, se ruga acesta; altfel nu va ajunge rugăciunea mea până la Dumnezeu și copilul va muri.

Crede-mă că mi-e milă  de tine, dar legea mă oprește să jertfesc animale rănite. După cum e cu neputință să treacă cineva puntea  paradisului, tot așa e imposibil să-ți  îndeplinesc rugămintea.

Copilul, fiind aproape, auzi totul. El se gândea  că e păcat că nu poate trece nimeni puntea.

Pe când  bătrânu  se îndepărta  mâhnit, băiatul se ridică, atinse puntea  tremurătoare și puse piciorul pe ea. Gândurile sale erau numai la bătrânul pe care  voia să-l  ajute. Atunci băgă de seamă că puntea nu mai tremură. Ea devenise lată și sigură sub picior.

Făcu și celălalt pas,  simțea că jur împrejur îl sprijină cineva să nu cadă. Aerul îl purta ca pe o pasăre dusă de aripile ei.

Din sabie se auzi un sunet divin când o atinse copilul, așa că unul din cei ce stăteau pe colină întoarse capul și privi într-acolo. La strigătul său  de uimire cei din curte văzură copilul care  trecea puntea  raiului.”.

(…)

Dumnezeu a făcut o minune ca să ne arate că vrea să-ți primească jertfa. Dă mielul încoace să-l sacrificăm. După jertfă, preoții întrebară de copil. Însă el nu știa că trecuse vremea și că era la amiază. Când își dădu seama, vru să plece.

Acum trebuie să mă grăbesc ca să nu mă  aștepte acasă. Vreau însă să mă uit în grabă și la ”glasul stăpânitorului lumii”. Așa se strecură prin mulțime și se furișă cu ușurință spre colțul unde  sta sprijinit cornul.

Când îl văzu, se gândi că acela care îl va  ridica și sufla îl el, va putea strânge  toate popoarele la un loc. Se vede însă că  lucrul  acesta este cu  neputință, și gândul lui era numai la ce trebuie să simtă un om care ar putea strânge pe toți oamenii pământului.

         În sala rece,  cu  coloane multe, era un sfânt învățat  care propovăduia ucenicilor săi. El se întoarse  acum spre un tânăr care-i sta la picioare și-l numi înșelător. Spiritul îi  arătase că acel tânăr era un străin, nu un israelit și acum îl  întreabă bătrânul de ce s-a strecurat sub un nume neadevărat printre  ucenicii săi.

Tânărul se ridică și spuse  că a pribegit prin pustie și a venit  străbătând mari depărtări, pentru ca să audă  adevărul cel mare și învățătura  unicului Dumnezeu.

Sufletul mi se stingea de dor, dar știam că nu mă vei primi dacă nu aș fi spus că sunt israelit. De aceea te-am înșelat ca să-mi potolesc dorul de a auzi învățătura ta și te rog  fierbinte să mă lași lângă tine ca să ascult învățătura unicului Dumnezeu.

Învățatul  ridică mâinile  spre  cer.

După cum nimeni nu poate ridica și suna din cornul de aramă pe care noi îl numim Glasul stăpânitorului lumii,  tot așa de puțin vei rămâne lângă mine. Ție nici măcar nu ți-e îngăduit măcar să intri în acest templu, fiindcă ești un păgân.  Grăbește-te să pleci de nu vrei ca discipolii mei să te rupă în bucăți, tu ne pângărești templul. 

Tânărul rămase liniștit și zise:

Nu vreau să mă duc acolo unde sufletul meu nu-și are hrană; mai bucuros vreau să mor la picioarele tale.

Cum isprăvi de zis aceste vorbe, discipolii se repeziră asupra lui, îl  aruncară la pământ și voiau să-l omoare.

”Ce mare  neîndurare!  Gândea copilul care auzise totul. Ah!  Dacă aș putea suna din cornul de  aramă, l-ași putea ajuta.”

Se ridică și puse mâna pe corn. Nu mai dorea să-l  ridice la buzele sale pentru   a stăpâni lumea, ci numai pentru a-l ajuta pe acela  a cărui viață era în primejdie. Deodată  simți cum cornul se ridică parcă singur la buzele sale și când el oftă numai,   se auzi un sunet tare și pătrunzător care  răsună în întreg  templul.

Tot poporul se îndreptă într-acolo și văzură că un băiețaș ridicase cornul la gură și scotea din el sunete ce făceau să vibreze cupolele și coloanele.

Discipolii lăsară jos mâinile  ridicate să izbească pe tânărul străin și sfântul  învățat zise:

Vino și rămâi la picioarele mele, Dumnezeu a făcut o minune ca să-mi  arate că dorința sa este să înveți să-L cunoști.

(…)

Când ziua  înclina spre seară, un bărbat și o femeie se îndreptau cu pas grăbit  spre Ierusalim. Ei arătau speriați și  neliniștiți,  și  strigau celor din jur:

Ne-am pierdut fiul!

(…)  Pe fiul vostru nu l-am văzut, dar în templu am văzut un copil de o frumusețe rară. Era ca un înger și a trecut prin ”poarta  dreptății”.

(…)

Mergeți  înainte până acolo unde  învățații vorbesc ucenicilor. Acolo este și copilul. Bărbații și cărturarii l-au luat în mijlocul lor, el întreabă și ei răspund, minunându-se de înțelepciunea lui. Tot poporu stă în curtea templului să vadă măcar o umbră a aceluia care a dus la buzele  sale ”Glasul stăpânitorului lumii”.

(…)

Femeia, când zări copilul, începu să plângă; îl recunoscuse pe fiul său.

 Copilul, care stătea printre  cărturari, auzi că cineva plânge și atunci  recunoscu  glasul mamei sale.

(…)

Toată noaptea pribegiră și maică-sa nu se opri din plâns.  Când se lumină de ziuă, copilul îi zise iar:

Mamă, oare de ce plângi? Eu nu am căutat mărire, Dumnezeu a făcut prin mine o minune, fiindcă voia să ajute celor trei sărmani.

O, fiul meu!  Răspunse maică-sa.  Plâng fiindcă tu ești totuși pierdut pentru mine. Al meu nu vei mai fi  niciodată. Din ceasul acesta  stăruința  vieții tale va fi după dreptate, dorul tău va fi  paradisul, iar iubirea ta va cuprinde pe toți oamenii sărmani care umplu pământul.”.  

         Și, astfel,  Mama lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a intuit  ceea ce Omenirea simte  de peste 2000 de ani!

  Am citit de mai multe ori cartea: ”Legende despre Iisus”, și, de fiecare dată au șiroit lacrimile pe obrajii mei, dar pe paginile Legendei: ”În templu”, am scris pe loc, din Inima și Mintea mea următoarele cuvinte,  ce reflectă trăirile mele în viață  și pe care le datorez lui Dumnezeu:    

    Cele mai minunate lucruri le săvârșim, le împlinim atunci când dorim să ajutăm sincer pe cineva. Doamne, Te iubesc!.

Drept urmare, din aceste cuvinte ale Inimii mele am decis cum să intitulez  acest articol scris azi  dis de dimineață pentru Dumneavoastră  cititorii mei. 

Cu  Iubire și  Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  01  Februarie 2025

Bistrița

CU  FAȚA  SPRE  LUMINA  DIVINĂ  


Năframa Sfintei VERONICA

credit foto: jenița dodiță naidin

Cartea:  LEGENDE  DESPRE  IISUS, scrisă de  Selma Lagerlof, și publicată de Editura  UNIVERSALIA, Craiova, 1990, este deopotrivă importantă atât pentru oameni mari, cât și pentru copii. 

         Povestirile:

În noaptea sfântă;

Vedenia Cezarului;

Fântâna celor trei magi;

Copilul din Betleem;

Fuga în Egipt

În Nazaret;

În  templu;

și Năframa Sfintei Veronica,

sunt de o frumusețe copleșitoare.  

Chiar și oamenii care cunosc bine textele biblice, sau filme despre aceste evenimente sunt impresionați de modul în care sunt prezentate de   scriitoarea Selma  Langerlof.

Astăzi,  după ce  timp de câteva zile    sufletul și mintea mea au parcurs cu atenție cartea   LEGENDE  DESPRE  IISUS, am selectat și citat cuvinte din  Legenda:  Năframa Sfintei Veronica, în amintirea Poetei Vernica Micle, Sfânta Iubire  a lui Mihai Eminescu.

         Această Legendă începe așa:

”Spre sfârșitul domniei lui Tiberius, un cultivator de vie, cu soția sa, veniră să locuiască într-o  colibă de pe dealurile Sabine.  Erau străini și trăiau singuri.

         Într-o  dimineață, când omul vroia să plece la lucru, văzu  cu mirare, la ușa casei, o bătrână ce se așezase pe prag. Părea foarte săracă; era îmbrăcată cu o manta cenușie, dar când se ridică avea o înfățișare așa de măreață, încât omul se gândi la mitul ce spunea despre zeii care vin pe pământ cu înfățișarea unor oameni de rând.

-Nu te supăra prietene că noaptea asta am dormit pe pragul  acestei colibe. Aici au locuit  părinții mei și cu 90 de ani în urmă aici m-am născut eu.” 

         Mai departe, citim despre venirea la coliba din deal a unui  bărbat străin, care, de fapt o cunoștea pe bătrâna ce locuia cu familia cultivatorului de vie.

Străinul povestea despre Faustina, bătrâna doică a împăratului Tiberius, dar și despre comportamentele  inumane ale împăratului, iar cei doi soți, cultivatori de vie, nu știau că Faustina era chiar de față, era bătrîna ce locuia cu ei. 

După  plecarea  acelui bărbat străin, care le spusese că doica împăratului plecase  curajoasă în munți de la Curte, dar că numai ea l-ar putea ajuta pe Tiberius, bolnav fiind acum.  Să   citim:

”De la întâmplarea aceasta, viticultorul și soția nu mai vorbiră de împărat. Se mirau, totuși, că ea avusese atâta putere ca la adânci bătrînețe să se lipsească de atâtea bunuri și mărire. Se întrebau dacă se va mai întoarce la Tiberius, căci ea îl iubește încă. Dacă l-a părăsit a făcut-o numai  spre binele lui, crezând că se va întoarce de pe drumul  ce apucase. 

(…)

Cine oare îl va învăța acum să-i iubească.

(…)

 Faustina nu se ducea niciodată mai departe decât până la templul unde se ruga  pentru Tiberius.”.

Dragii mei cititori, păstrând  proporțiile și făcând analogii echilibrate,  mulți dintre noi regăsim situații asemănătoare în viețile noastre.

         Acum  să mai parcurgem pagini din Legendă și să ajungem la cuvintele despre Iisus, din care citez:

”Așa e, după cum spui. Se răspândise prin pustie un zvon că în Nazaretul  Galileii trăiește un profet, care are puterea lui Dumnezeu și poate vindeca, numai punându-și mâna pe fruntea lor.

(…)

Bătrâna  Faustina se îndrepta către Ierusalim. Ea nu  trimisese pe altcineva după profet.

(…) 

Cred că tot poporul a venit la Ierusalim.

(…)

Când ajunseră în acea stradă, care se întindea de la porțile  palatului până la muntele Golgota, văzură un convoi trist ce urma un condamnat la moarte pe cruce.

(…)

Faustina privea înfiorată călătoria grea a osânditului la moarte. Cu mare mirare văzu că el purta o mantie de purpură și pe cap o cunună de spini.

(…)

O, sărman de tine, cum te-au chinuit!  Zise ea și se apropie cu ochii plini de lacrimi.

Sărmanul văzu că femeia  vrea să se apropie de el și se târî până la ea, ….   Femeia se aplecă spre el; era totuși fericită că el venise să caute  mângâierea la ea. Îl apucă de după gât cu o mână,  iar cu cealaltă îi  șterse cu năframa ei de in lacrimile și sângele de pe obraz.

 (…)

Îți voi arăta totuși  un semn al puterii sale. Ți-am spus mai înainte că eu i-am șters fața cu năframa mea, acum o am în mână, vrei să vezi?

Ea desfăcu năframa  în fața Cezarului și acesta văzu pe ea urmele unei  fețe omenești.   …  Acest om a văzut că eu îl iubeam și nu știu prin ce minune mi-a lăsat chipul său. De câte ori îl văd, ochii mi se umplu de lacrimi. 

Cezarul se plecă să vadă chipul născut din lacrimi, din sânge și urmele înnegrite ale durerii.   

(…)

 Să fie oare om? șoptea el.

(…)

Tu ești Omul, zise el.   (…)   În clipa în care a simțit iubirea și mila, boala l-a părăsit.   Trei  soli trimise Tiberius în ziua următoare.

(…)

Al  treilea sol se duse în Palestina și aduse de acolo câțiva  discipoli ai lui Iisus, pentru a vesti în Cappreea, învățătura ce le predicase Răstignitul.  Când ajunseră în Cappreea, Faustina zăcea pe patul morții, și în ultima  clipă  a vieții, se converti și a fost  botezată cu numele de Veronica,   fiindcă îi fusese dat să dea  omenirii adevărata  icoană a Mântuitorului.”.

***  

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  25 Ianuarie 2025

Cu fața  spre  Lumina  Divină  

credit foto: jenița naidin

***  


Mihai Eminescu – CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

Pentru că  mâine,  15 Ianuarie  este   ziua de naștere a  Poetului Mihai Eminescu, dar și  Ziua Culturii   Naționale, sărbătoare   ce are  semnificația: 

Promovează cultura, arta și efortul academic,

 Vă invit să citim o poezie frumoasă, pe care am dactilografiat-o  dintr-o carte veche:

CE-ȚI DORESC  EU  ȚIE,  DULCE  ROMÂNIE

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele  nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe,  spumege pocalul,

Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;

Căci rămâne  stânca, deși moare valul,

Dulce  Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge dușman fumegând.

Și deasupra  idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii  large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare românesc,

Când  s-aprinde  sacru  candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,

 Când  cu  lampa-i zboară lumea   luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl  strânge-n   brațe, tu îi fă  altare,

Dulce Românie, asta ți-o  doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăție

Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală și mândrie,

Dulce Românie, asta ți-o doresc!

     MIHAI  EMINESCU

(1867, 2/14  aprilie)

***

Dragii mei  cititori,

Poetul avea, deci, 17 ani și 3 luni, când a scris  această poezie,  

dar vedem câtă  Iubire de România era în inima și sufletul lui!

Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Marți,   14 Ianuarie 2025 

credit foto: jenița dodiță naidin

 Cu fața  spre LUMINA  DIVINĂ

*******   


UN TEMPERAMENT FASCINANT

MOTTO:

”Un om nu poate să ia nimic dacă nu i s-a dat  din cer”.

(Sfânta Evanghelie după Ioan, Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune  al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, pag.1559.)

Cu  Bucurie am citit, în manuscris, cartea de poezii: ”PRIVIND  ÎN  JUR”,  scrisă de Alexandru Oltean. 

Lucrarea  este  structurată  pe  șase  capitole, denumite  în conformitate cu tematica  exprimată în  poeziile respective:

Dragoste de Țară;

Poezii de dragoste;

Îngrijorări;

Povestiri în versuri;

Gânduri în Noiembrie;

Crăciunul.   

Scrise în perioada  anilor 2018 – 2024, creațiile din acest volum arată cum Iubirea îl ajută pe autor să transpună în poezie impactul observării și intenției sale asupra a tot ce îl înconjoară, ”PRIVIND  ÎN  JUR”.

Semnificativă este manifestarea Iubirii Poetului Alexandru Oltean  pentru Dumnezeu,  Țară, Familie, Satul natal, Tradițiile românești, Natură, iar toate acestea fiind izvorâte dintr-un înalt nivel al conștiinței pe care și-a dezvoltat-o spre a fi cât mai universală.  Se observă acest lucru din conținutul acestei opere, care reflectă  sinceritate, spontaneitate și o răscolire de mari frământări ale sufletului, mai ales când s-a aflat în excursiile sale poetice.

Menținându-și în mod continuu gândul de a dărui semenilor o carte cu ceea ce a scris în ultimii ani, astfel a apărut manifestarea gândului său. Se vede că de-a lungul vieții sale a depus o lucrare sârguincioasă pentru a deveni în interiorul dânsului o persoană responsabilă de sine, plină de bunătate și iubitoare. 

Poeziile despre  satul natal scrise de Alexandru Oltean în lucrarea de față, mi-au amintit de o strofă veche a lui Octavian Goga:

”Să ne-așezăm în sat la noi,

S-avem în deal o casă,

Să fiu cel mai cuminte-n sat,

Și tu, cea mai frumoasă.” 

 Citindu-i poeziile, veți vedea  cum, la peste o sută de ani de când datează versurile de mai sus, Poetul Alexandru Oltean, cu originalitate, ne împărtășește trăiri asemănătoare cu ale lui Octavian Goga despre Iubire, în multiplele ei forme de manifestare în Umanitate.

Aflat la înțelegerea faptului că evoluția conștiinței omului se produce doar prin simpla conștientizare, dăruiește publicului versuri care exprimă autenticitatea trăirilor sale, dar nu numai din ce vede în exterior, ci,  și ca urmare a introspecției, a autoanalizei vieții sufletești.

Evocarea unor amintiri ce s-au ivit din inconștientul îndepărtat sunt versificate încifrat atunci când scrie:

”Din cimitir pe-a basmului alee

Sunt ani cu întâmplări nenumărate-

Nu aș putea să le evoc pe toate,” 

 (Poezia: ”Va fi o  șansă” ). 

Această   poezie,  fiind datată 5 Noiembrie 2024, putem spune că oglindește cum autoanaliza îl ajută pe autor să își trăiască o frumoasă spiritualizare la vârsta senectuții.  După cum știm,  nivelul conștiinței unei  persoane este  determinat de principiile la care s-a  aliniat și cărora li s-a devotat.   

Alexandru Oltean  știe că o viață dedicată lui Dumnezeu  este împlinită pentru Sufletul și Spiritul său, iar a te  strădui să evoluezi spiritual  este  cel mai mare  dar pe care îl poți oferi celor din jurul tău.

Din poeziile sale străbate Iubirea, Iertarea, Înțelegerea.

Sunt și poezii-manifest deosebit de reușite în legătură cu ce se întâmplă în lume, și în Țară, iar versurile, despre plecarea românilor pentru a munci în alte țări și traiul copiilor separat de părințiil lor, sunt  duioase și se citesc cu lacrimi.

În cadrul poeziilor de dragoste citim puternice și  fascinante trăiri ale autorului, iar când simte că încrederea i-a fost înșelată spune sentențios: ”Că nu te mai pot crede-s supărat!” Dar, iartă. Știe,  că fiecare iertare este un beneficiu pentru toată lumea.

Astfel, își face munca spirituală dedicându-se Familiei și având încredere în Dumnezeu.   

Cititorul cărții ”PRIVIND  ÎN  JUR”  când va întâlni versurile din Capitolul ÎNGRIJORĂRI  va avea ocazia să mediteze la teme importante privind viața omenească.   Iată o succintă exemplificare. Citez:

”SĂ LUPȚI…

Când nu găsești vieții nici o cale

Și-n jurul tău e totul cenușiu

Și greul peste tine se prăvale,

Să lupți nu-i niciodată prea târziu…

(…)”. 

”SUNT  TOT  MEREU  CU  NOI…

Revin la scris, la gândul care doare,

La gândul viu de fiecare zi…

Îi povestesc șoptindu-i de uitare,

Dar știu că el din nou va reveni.

Noi toți avem crâmpeie din viață,

Ce tot revin mai mult sau mai puțin,

Le revedem chiar dis de dimineață

Și par a fi legate de destin.

Și e normal, tot gândul te frământă

Când ai pierdut, un tată, un bunic

Ori mama chiar, iubirea cea mai sfântă

Și pentru mulți pe fratele cel mic…

Și ce n-ai da să-i mai revezi odată,

O clipă doar, al fericirii nimb…

Iubirea-ar fi total descătușată,

Poți viața chiar să o oferi la schimb…

Fiți fericiți, când încă jumătatea

E lângă voi și nu v-a părăsit,

La pândă stă mereu singurătatea

Și ea să știți, e greu de biruit…

Dar nu cedați, priviți doar înainte,

Uitați de griji, de lipsuri, de nevoi

Și mai ales  credeți în cele sfinte,

Că cei plecați, sunt tot mereu cu noi!”.

Credința în Viața de dincolo de Viață  îl ajută pe autor și o împărtășește semenilor energic, prin poezie.  

În Capitolul V,   ”Gânduri în Noiembrie  …” ,  Poetul își pune o întrebare ce se vrea  să aibă reverberații în realitate știind că astfel poate obține un răspuns puternic, satisfăcător,  dar vrea să fie și detașat de rezultat.  Rămâne însă,  devotat adevărului și încrezător în cei care iubesc poezia.   

Să citim:

”UN  GÂND…  

De-ar fi să-ntreb din care Lume vii,  

De ți-au fost date și cărări pustii, 

Ori, dimpotrivă, pline de viață, 

Cu multe piedici ce ți-au stat în față,  

Sens   întrebării dacă vreau să-i dau:

M-aș   întreba, de unde să te iau? 

La ce răscruce pot să mă opresc 

Și care drum aș  vrea să-l  ocolesc, 

Pe ce potecă  aș  urca mai sus, 

Ca să admir din vârfuri un Apus?    

Iar colo-n zori  ca  privitor în zare 

Să-mbrățișez  un răsărit de  soare… 

Sunt  întrebări  ce-așteaptă și-un răspuns, 

Oricare-ar fi, să-mi fie îndeajuns

Că voi găsi, desigur printre ele

Un gând în plus, în gândurile mele

Și-un personaj venit  de nicăieri  

Ca vremea  prelungitei  primăveri

Și care,  sigur, n-are cum să fie

Decât un   iubitor de  poezie!  

4  Noiembrie  2024”.   

Lectura poeziei: ”Vino mamă…” din finalul cărții, mi-a adus aminte de  frumoase și importante  cuvinte:

”Un plânset a trezit întreaga lume.  O naștere  a  schimbat istoria.

O viață a făcut diferența. Fie ca cel născut în iesle să vă umple  inimile de bucurie.”.

Citez primele strofe din poezia:

”VINO  MAMĂ….      

Vino mamă, vino tată, vă aștept cu nerăbdare 
Hai să ne vedem acasă în ajun de sărbători,
Să privim pe geam cum ninge, să privim colindători,
Mai frumos nimic nu este ca această sărbătoare,

A venirii Lui pe lume, într-o iesle-n Viflaim
Cel ce-avea să ne arate drumul către mântuire,
Spre iertare de păcate, drum de pace și iubire,
Cu colinzi pornind din suflet seara asta s-o cinstim!…”. 

         Evenimentul Nașterii Fiului lui Dumnezeu pe Pământ, Crăciunul, a inspirat, de-a lungul celor peste 2000 de ani de Creștinism, artiști din toată paleta artelor. În  biserici și  catedrale  privim  picturi de o frumusețe copleșitoare!

Cu această Sărbătoare se încheie anul civil.

Scriu aceste rânduri la începutul unui Nou an, când Creștinătatea sărbătorește Botezul în Iordan al lui Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul.

Cu temperamentul său fascinant, Poetul Alexandru Oltean a cuprins în această  carte, despre care am scris mai sus,  poezii  pe diverse teme  ce îndeamnă cititorul la meditație, reflecție, autoanaliză.

Doresc acestui prieten mut, volumul de poezii: ”PRIVIND  ÎN  JUR”, care va vedea Lumina tiparului la Editura George Coșbuc, Bistrița, să fie în cât mai multe biblioteci, particulare sau publice.

                              Jenița Naidin

Bistrița, 6 Ianuarie 2025   


Theofil Simenschy – UN DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII – II –

Voi continua  azi,  24 Decembrie  2024,    să citez  din cartea: 

 UN  DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII,  

Cugetări antice și moderne,   

Vol. I,   Editura JUNIMEA,  Iași, 1970,    

aparținând  marelui  profesor  Theofil  Simenschy, 

  și, voi culege la calculator

câteva texte, din cele peste 6000 de cugetări, pe care le găsim în această admirabilă operă.

Am citit aceste numeroase  maxime și aforisme, despre care Editura JUNIMEA ne spune că sunt traduse din  14 limbi, cunoscute și  studiate de eminentul om de știință  ieșean, Theofil  Simenschy.

 Cele câteva   cugetări selectate aici, fac parte  din multe, multe  care mi-au atins sufletul mai puternic.

Citez,  în continuarea celor publicate în data de 22 Decembrie 2024,  deschizând cartea pe unde am însemnat în timpul lecturii: 

”Adesea mi-a  trecut prin minte gândul:  ce conduce viața omenească: destinul sau vreo  divinitate?”  

”Eu unul socot că acela care, om fiind, îi  reproșează unui om soarta sa, este fără minte. Căci,  de vreme ce chiar și acela care crede că-i merge foarte bine și că are cel mai mare noroc, nu poate ști, dacă acesta va rămâne statornic până-n seară, cum poate el să vorbească despre soartă sau s-o  reproșeze altuia?”

”Tot ce gândim, spunem sau facem este  destin,  iar noi purtăm  scrisul lui pe frunte.”

                       Doamne, oare de unde știa mămica mea de ne tot spunea:

Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.

Continui să citez din cartea lui Theofil Simenschy:   

”Prin destin se dobândește totul, căci destinul este condiția supremă.” 

”Nimeni nu scapă de destinul său.”

”Destinul este cauza a tot  ce-i în lume; destinul este cauza care ține lumea laolaltă,  și tot el este cauza desparțirii tuturor ființelor.” 

”Destinul leagă pe om cu lanțuri de oțel și-l trage în sus spre rangul cel mai înalt sau în jos spre  adâncurile mizeriei.”

”Nici prin faptă, nici prin jertfă nu se dobândește ceva; nci nu există cineva, care să dea omului ceva. Tot ce a hotărât Creatorul într-o  anumită   succesiune, dobândește omul în decursul timpului.”

”Destinul nu ocrotește pe cel stăpânit de pofte și rătăciri.”

”Și fără pază stă cel păzit de soartă;  și cel bine păzit piere, dacă-l lovește soarta;  trăiește și cel neocrotit și părăsit într-o pădure;  și piere în casă chiar cel bine ferit.”

”Ce nu-i dat să se întâmple, nu se întâmplă;  ceea ce-i menit să se întâmple,  se întâmplă fără  greutate.   Ceea ce nu-i sortit să rămână, dispare chiar și din palmă.” 

”Destinul …  este o înlănțuire de cauze  secundare, legate și prinse între ele de voința  eternă a Aceluia care-I   stăpânul tuturor  lucrurilor.” 

”Fiecare trebuie să-și   suporte  destinul.” 

”Adesea loviturile   soartei fac loc unui noroc mai mare.  Multe lucruri cad  spre a se înălța mai sus.” 

”Niciodată  cel  desăvârșit și  care a dobândit  virtutea nu blestemă soarta. Niciodată el nu primește   posomorât  întâmplările.” 

”Chiar  și mormintele  își  au destinul lor.”  

          Am toate motivele să cred în această Înțelepciune notată aici la nr. 1237,

Tradusă din: ”Data sunt ipsis quoque fata sepulcris.” 

”Destinul  conduce Omenirea.”

”Fata regunt  homines.”  

”Cine-i  în stare să șteargă ce i-a fost  scris  odinioară pe frunte de către destin?”

”Căile  destinului  sunt greu de înțeles.”

credit foto: jenița naidin

Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Marți,   24  Decembrie 2024 

 Cu fața  spre LUMINA  DIVINĂ 

credit foto: Carmen Paramon Necula


Theofil Simenschy – UN DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII -I-

Astăzi, 22  Decembrie 2024,  din cartea: 

 UN  DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII,   Cugetări antice și moderne,   

Vol. I,   Editura JUNIMEA,  Iași, 1970,    

aparținând  regretatului  profesor  Theofil  Simenschy, 

voi culege la calculator,

 pentru a cita,

câteva texte, din cele peste 6000 de cugetări, pe care le găsim în această admirabilă operă.

Am citit aceste numeroase  maxime și aforisme, despre care Editura JUNIMEA ne spune că sunt traduse din  14 limbi, cunoscute și  studiate de eminentul om de știință  ieșean, Theofil  Simenschy.

 Cele câteva   înțelepciuni selectate aici, fac parte  din multe, multe  care mi-au atins sufletul mai puternic.

Citez, deschizând cartea pe unde am însemnat în timpul lecturii: 

”Ce este cel mai bătrân? – Dumnezeu; căci nu s-a născut.” 

”Ce este cel mai bătrân? – Timpul.” 

 ”Ce este cel mai mare? –Spațiul;  pentru că universul cuprinde celelalte, dar pe univers îl cuprinde acesta.”

”Face o mare greșeală acela care crede că autoritatea bazată pe forță este mai gravă sau mai stabilă decât aceea care se dobândește prin iubire.”   

”Nimeni nu scapă de soarta sa, fie bun, fie rău, de cum se naște.     Iar în viitor  va pătimi ceea ce a hotărât  destinul,  cand l-a născut  mama sa.”    

”Toate le dă omului  întâmplarea  și  soarta.” 

”Nu-i  este dat  naturii omenești să  îndepărteze ceea ce trebuie să se întâmple.” 

”Nu se poate prevedea încotro va merge destinul. El nu se poate învăța  nici nu poate fi  cucerit de vreo  știință.”  

”Poate că  soarta  trebuie  socotită ca o  divinitate,  iar puterea  zeilor   mai prejos de soartă.”

”Nu poți fi  mai tare  decât destinul.”

”Nimeni nu poate să se abată din calea  hotărâtă de  destin.  În  destin își  are  rădăcina totul, și ceea ce există și ceea ce (încă) nu există,   bucuria și întristarea.”

”Destinul  veghează,  când totul   doarme;  destinul  nu poate fi ocolit.  Neîmpiedicat și  indiferent,  destinul  pășește  peste toate  creaturile.”

        (va urma) 

 Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Duminică,   22  Decembrie 2024 

 Cu fața  spre LUMINA  DIVINĂ 

credit foto: jenița naidin

xxxxx


Despre Calistrat Hogaș în imagini

Valurile  Vieții mele pământești  m-au purtat de curând spre locurile natale. Am poposit,  astfel, un timp în orașul Piatra Neamț.   Citisem în liceu, la Iași, demult,  scrierile lui Calistrat Hogaș,  iar aici, în Perla Moldovei, am găsit urmele scriitorului:

-Stradă cu numele lui;             

-Liceul care îi poartă numele;

– Muzeul cu statuia din curtea casei memoriale;

-Locul unde își duce Odihna Veșnică în Cimitirul Eternitatea.

 Am pășit  sfioasă și am făcut fotografii.

Vă invit  cu Bucurie  să vedeți  câteva din aceste imagini pe care le-am imortalizat:

Strada cu numele scriitorului. Foto: jenița dodiță naidin
statuia scriitorului din curtea Muzeului Calistrat Hogaș. foto, cași toate celelalte fotografii postate aici sunt făcute de jenița dodiță naidin
o parte din casa scriitorului Calistrat Hogaș din Piatra Neamț
Muzeul Calistrat Hogaș este în renovare
curtea liceului Calistrat Hogaș din Piatra Neamț
Liceul Calistrat Hogaș din Piatra Neamț
statuia scriitorului din curtea casei lui Calistrat Hogaș din Piatra Neamț
Crucea din Cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț
Am aprins o candelă la Locul de veci a lui Calistrat Hogaș, era o zi cu ploaie și vânt puternic
Mormânt cu Înger din preajma Casei de veci a scriitorului Calistrat Hogaș
O inscripție la locul de veci la un mormânt din vecinătatea scriitorului Calistrat Hogaș
Puterea vântului a stins Lumânarea, dar fotografia mea a imortalizat mica grădină unde se află CRUCEA scriitorului așezată într-un loc simplu în Cimitirul ETERNITATEA din Piatra Neamț

   

 

 

***  

Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Joi,  7  Noiembrie 2024 

 Eu știu: Credința în Dumnezeu  este Minunea Minunilor    

o privire de la fereastra blocului unde am poposit pentru scurt timp în orașul Piatra Neamț

***

Cât am locuit, pentru o scurtă și grea perioadă în vara anului 2024, în Piatra Neamț aceasta era priveliștea ce o vedeam de la geam, privind spre Muntele PIETRICICA.

 

 

 


6 Noiembrie 2024 – RUGĂCIUNE

RUGĂCIUNE 

Doamne,

dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.

Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi,   

învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,

că pentru toate este Sfânta voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.

În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă:

  • să mă rog,
  • să cred,
  • să nădăjduiesc,
  • să rabd,
  • să iert
  •  să iubesc.   

AMIN!

***

Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Miercuri, 6  Noiembrie 2024 

 Cu fața  spre LUMINA  DIVINĂ   

Icoană cu Sfinții Năsăudeni. Am fotografiat această Icoană în Biserica Mănăstirii SALVA județul Bistrița Năsăud

***      *** 


Alexandru Oltean – POEZII

Am  primit,  – prin Ambasadori -,  cartea  Poetului Alexandru Oltean, intitulată:  VOI  FI  CU  TINE, publicată la Editura Grinta Cluj-Napoca, 2018.

foto: j.d.n.

Cele  145 de pagini ale volumului   le-am  citit  notându-mi conexiunile, mirările,  gândurile,  iar câteva  dintre aceste însemnări  le public pentru  Dumneavoastră,  cititorii mei. 

Alexandru Oltean începe și încheie cartea:   VOI  FI  CU  TINE , comunicând  direct cu cititorii săi  prin: ”Cuvânt către cititor…”   și ”Cuvânt de încheiere”, iar în cele 102 poezii  își exprimă sentimente, trăiri din anii tinereții sau din ultimii ani, când au Plecat în Lumea de Dincolo două ființe iubite și foarte apropiate, respectiv soția și unul dintre fii. O parte din creațiile  autorului din această lucrare se referă la suferințele îndurate, sentimentele de iubire pentru soție și familie, pentru  satul și țara în care s-a născut,   cât și la dragostea sa  de viață.  

După cum știm, oamenii pot să scrie și să publice cam tot ce au trăit în legătură cu o latură a vieții lor, dar, ei decid ce lasă să se vadă și ce nu, din felul cum au simțit, cum au trăit de fapt.

Păstrând proporțiile, mă gândesc la vorba marelui Om, Goethe, când a avut o convorbire cu  Eckermann   în legătură cu opera : ”Afinitățile  elective” și a spus:

”nu cuprinde nici un rând care să nu fi fost trăit, dar, de asemenea, nici un rând așa cum a fost trăit”. 

Citind  poeziile  scrise  de Alexandru Oltean în anul 1974,  sau în anii 2016, 2017, prin care    își exprimă  liber, dar cu un limbaj elegant,  iubirea ce a simțit-o față  de soția sa, observ că a fost ajutat de mentalul colectiv al  timpului său, desigur,    nu s-a gândit, cum va fi primită de public confesiunea sa,  precum  s-a  frământat Octavian Goga,  care, în poezia:

”De-aș  spune cît îmi ești de dragă”,

scrisă în anul 1900, cu creionul pe caietul de Limba Latină, spune:

”Dragostea ce de tin mă leagă

De m-aș pune-astfel s-o spun

Cum ea în mintea mea se-ncheagă

Mi-ar zice lumea că-s nebun…” 

   La finalul lecturii acestor poezii, unele datate, altele nu, m-am gândit la ceea ce s-a spus demult, și anume: ”Carmina morte carent” (Poeziile sunt lipsite de moarte), dar și la un vers a lui Eminescu din  Scrisoarea a IV:

”P-ici,  pe colo mai străbate câte-o  rază mai curată

Dintr-un Carmen  Saeculare  ce-l  visai și eu odată.”.

   Prin faptul că public pe Blogul personal  câteva gânduri,  încurajez astfel,  pe cei  care  scriu poezii dintr-o nevoie interioară,  exprimând ceea ce simt și le fac publice, fără să iși ia răgazul pentru una sau mai multe revizuiri.

            Închei cu un citat, din ceea ce a scris magistral,  în postfața cărții, sub titlul:  

”Jurnalul liric și exercițiul durerii”.  Doamna  Cleopatra  LORINȚIU:

”Am certitudinea că într-o bună zi,  prolificul autor al acestui  jurnal  liric  va  avea nevoie să  selecteze  din  valul  năvalnic  al rimelor  sale doar  spuma lirică,   dăruindu-ne  o carte ca o lamă de cuțit.”.

Da,  cu  totul fiind de acord cu  Doamna Cleopatra  LORINȚIU,  sper ca   Domnul Alexandru  Oltean   să aibă cândva motivația, energia  și timpul  pentru a-și  limpezi scrisul.

Cu Iubire  și Recunoștință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Luni,  28 Octombrie 2024 

 Cu fața  spre LUMINA  DIVINĂ 


Next page »