ARTICOL adus pe PRIMA PAGINĂ astăzi, Miercuri, 9 Octombrie 2024
Aici am cuprins mai multe flori în fotografie pentru Dumneavoastră.
Jeniţa Naidin
*
Comunicăm astăzi despre o altă carte a scriitorului Serghei Nikolaevici Lazarev, din seria DIAGNOSTICAREA KARMEI, intitulată:
ÎNDRUMAR DE SUPRAVIEŢUIRE.
Autorul spune:
„Dorinţa de a face ceva să devină veşnic ne conduce imediat la înţepenirea formelor.
Numai Iubirea poate fi veşnică întrucât ea nu are formă, ea se găseşte în afara limitelor spaţiului, timpului şi a materiei.
Trebuie să amintim de relativitatea concepţiilor noastre despre lume.”
Pe măsură ce a stat de vorbă cu oamenii pe care i-a ascultat, vindecat sau ajutat să-şi înţeleagă viaţa,
Lazarev povesteşte diferite situaţii întâlnite, dar şi reflecţiile şi gândurile sale.
Mai întâi, pentru că vorbim, prin intermediul acestui articol, după o pauză, în care Poporul Român şi-a ales Preşedintele,
şi suntem în Postul Crăciunului, 2009,
daţi-mi voie să vă spun un gând frumos şi cunoscut de Dumneavoastră despre Rugăciune.
Rugăciunea înseamnă păstrarea legăturii cu Dumnezeu, este modalitatea activării comuniunii noastre personale cu Dumnezeu.
„Rugăciunea este un act teologic şi ontologic fundamental şi constitutiv al persoanei umane, expresie a «înfierii» şi «înduhovnicirii» noastre.
Numai în rugăciune creştinul este în mod efectiv el însuşi.”
Acum mă voi referi la unele îndrumări şi informaţii desprinse şi adaptate din cartea:
ÎNDRUMAR DE SUPRAVIEŢUIRE, aşa cum eu le-am integrat şi le aplic în viaţă.
– Păstrarea legăturii cu Dumnezeu şi când oamenii ne pot ajuta şi când nu ne mai pot ajuta.
Să-I aducem mulţumiri şi recunoştinţă lui Dumnezeu.
– Păstrarea iubirii pentru Dumnezeu în orice situaţie de boală.
– Oamenii care urăsc se îmbolnăvesc. Ura produce boală. Să ne iubim unii pe alţii.
– Să ne rugăm pentru ca noi, cei din jurul nostru şi toţi oamenii să păstrăm iubirea faţă de Dumnezeu în orice situaţie, fie pierderea sănătăţii, fie pierderea vieţii. Să ştim să simţim Divinul care ne însoţeşte permanent.
– Să dăm ajutor omului, să ajutăm atunci când ni se cere, dacă acel om este pregătit pentru a fi ajutat, şi să îl ajutăm atât cât poate el primi.
– Părinţii să înveţe copiii să se roage şi să iubească. La Dumnezeu nu se renunţă niciodată în viaţă, pe El Îl iubim în primul rând.
– Oamenii se îmbolnăvesc dacă se ocupă să critice şi să judece în permanenţă. Pentru a păstra iubirea trebuie să învăţăm să iubim imperfecţiunea.
– Când omul nu poate să facă ceva, nu trebuie imediat să spunem despre el că nu vrea, ci să ştim că nu doreşte lăuntric să facă acel lucru şi, de aceea nu poate. El nu înţelege ceva.
– Să nu gândim rău despre nimeni. Nu ştim ce resorturi lăuntrice au determinat un comportament anume al unui semen al nostru.
– În fiecare pas al omului se ascunde întregul drum pe care l-a parcurs şi trebuie să-l parcurgă. „Ochii se îngrijesc iar mâinile înfăptuiesc” – spuneau înaintaşii noştri. „Frica are ochii mari.” Ochii, altfel spus, conştiinţa noastră posedă o energie prea mică. Pentru rezolvarea oricărei sarcini este necesar ca pentru un anumit timp să frânăm conştiinţa şi să ne cuplăm la iraţionalism, deci, la sentiment. Aşa cum spun pictorii: o pictură trebuie începută cu sentiment, intuiţie şi terminată cu conştiinţă şi pricepere.
– Când iubim în mod real putem să facem dialog şi educaţie.
– Este uşor să schimbăm alte persoane dacă ne schimbăm, în profunzime, pe noi înşine.
– Când în suflet apare neîncrederea în sine, o frică inconştientă, îndoiala şi depresia, noi, năzuind către Dumnezeu şi păstrând iubirea, încetăm să depindem de ideile şi sentimentele noastre. În aceasta constă esenţa dezvoltării. În fiecare secundă, noi depăşim dependenţa de lumea înconjurătoare, de dorinţele noastre, de conştiinţa noastră. Dar facem acest lucru nu printr-un salt gigantic, ci pas cu pas. „Calea este învinsă păşind pe ea”, – spuneau anticii. Important este să nu ne oprim.
– Realitatea Divină apare când, în orice situaţie, păstrăm iubirea şi năzuinţa către Dumnezeu. Oamenilor să le spunem că este necesar să nu apeleze, în situaţii de durere şi greutăţi mari, decât la Rugăciune, prin care să păstreze iubirea pentru Dumnezeu în orice condiţii, acest gând le va da soluţia ce nu va duce la degradarea fiinţei umane aşa cum duc dependenţele de substanţe la care apelează unii, din păcate.
Apelând la Rugăciune, mintea noastră se conectează la Divin şi, fiind limpede, fie găseşte soluţii personale, fie ştie şi poate să ceară ajutor adecvat situaţiei.
Lazarev spune:
– „Este lipsit de sens să lupţi cu legile după care este condus Universul. Legea supremă a dezvoltării o constituie Legea unităţii şi a luptei contrariilor. Să încercăm să privim mai departe ca să vedem ce stă la baza acestei legi. Noi provenim din Iubire. Năzuim către ea şi ne întoarcem la Iubire. Legea dezvoltării universului este acumularea Divinului în toate şi întoarcerea la Dumnezeu. Iubirea este acel program suprem pe baza căruia se dezvoltă Universul. Din iubire se nasc dorinţele. Ele se identifică şi concurează cu iubirea. Dezvoltarea Universului constă în faptul că dorinţele, dezvoltându-se, se umplu tot mai mult cu iubire, asemănându-se cu aceasta, se contopesc cu ea şi atunci timpul dispare.
Cauza şi efectul devin identice. Ciclul de dezvoltare a Universului se desăvârşeşte. […]
Conflictul întregului Univers se poate vedea în relaţiile dintre bărbat şi femeie. Principiul masculin şi feminin sunt legate de structura timpului. Sentimentalismul feminin luptă cu raţionamentul masculin, astfel atingând Divinul.
– Democraţia presupune egalitatea tuturor în faţa legii, un acees larg la informaţiile cu privire la ceea ce se întâmplă în aparatul funcţionarilor publici şi posibilitatea schimbării acestuia dacă încetează să slujească poporul şi începe, ca o celulă canceroasă, să lucreze numai pentru sine.”
În legătură cu constatarea lui Lazarev că a diagnosticat în ultimul timp, dese îmbolnăviri grave la copiii ale căror mame se cufundă cu întreaga fiinţă în muncă, vă pot spune următoarele cuvinte din inima mea.
După ce am analizat cum au stat lucrurile în familia mea, unde eu am avut un serviciu foarte greu timp de peste 30 ani, am vorbit mereu cu mamele să nu rămână într-un serviciu greu, ci să stea cât mai mult acasă cu copiii, mai ales, când aceştia sunt mici. Studiile lui Lazarev mi-au confirmat părerile. Copiii pot aborda mama, sau un adult responsabil, când problema ce se iveşte în calea sa este rezolvabilă şi nu pleacă într-un anturaj nefast.
Nu pot să uit cum îmi spunea fiul meu, când era la adolescenţă, că avea de vorbit cu mine în timpul zilei şi eu eram la serviciu.
Seara, ieşea el pe afară şi nu mai povestea ce ar fi avut de vorbit cu mine atunci.
Când telefona, secretara Comisiei parlamentare la care lucram, îi spunea adevărul, adică situaţia de fapt:
„mama ta e în şedinţă”.
El rămânea singur. Avea nevoie să vorbească cu mama lui şi nu primea acest sprijin.
Acestea sunt suferinţe pentru copii.
Ei sunt fragili, dacă nu suntem acolo să îi ajutăm, caută sprijin în altă parte, dar de cele mai multe ori unde nu trebuie.
De multe ori, copiii au pur şi simplu nevoie de prezenţa părinţilor sau a adulţilor, pentru o clipă, pentru o întrebare,
la care să li se răspundă atunci.
Regret enorm faptul că am avut un serviciu aşa de greu şi, de aceea,
nu am reuşit să îmi ajut sufleteşte mai mult copiii,
De
curând am fost pentru prima dată la Mănăstirea Bistrița, aflată la 8 km distanță față de municipiul Piatra Neamț.
La intrare, în partea stângă
a generoasei curți,
străjuiește statuia
din marmură a lui Alexandru cel
Bun, opera sculptorului Gir
Rădulescu din anul 1982.
Din cartea de prezentare, cumpărată de la magazinul mănăstirii,
Citim:
”… pe Valea
Bistriței, în comuna Alexandru cel Bun, (…) este
amplasată cetatea spirituală
medievală – Mănăstirea Bistrița,
ca una din cele mai vechi ansambluri religioase,
istorice și de artă moldave
și cea mai importantă ctitorie
mușatină din Moldova,
care a avut un rol deosebit în
trecutul religios, cultural și
istoric al neamului.
(…) Acest modest început al primului
mușatin a fost întărit și
continuat, iar apoi
rectitorit printr-un ansamblu
monumental de piatră de către
Alexandru cel Bun (1400-1432) – ca
adevărat ctitor fondator
al Mănăstirii Bistrița – urmat de
ceilalți trei mari mușatini:
Ștefan
cel Mare, Petru Rareș și
Alexandru Lăpușneanu.”.
Acum, vă invit
să priviți câteva fotografii din
foarte multe câte am
realizat:
Imaginile surprinse în fotografii spun multe, dar nimic nu se compară cu a păși în acest loc sfânt.
Am citit mai multe cărți scrise de profesorul
Vasile V. Filip, lecturi din care am observat că este un Om serios și profund,
se poartă fără a fi zeflemitor, astfel încât se vede
că
i s-au arătat:
cunoașteri
tainice, înțelegerea, iar acestea sunt
premize pentru a se elibera de nefericire.
Din scrierile sale, se vede cum, lui Vasile V. Filip, stând în tăcere, i-au
apărut percepțiile și puterea de a-și vizualiza idealul propus, știut fiind
faptul că imaginația are un rol important.
S-a
spus demult:
Nu voința ne face să acționăm, ci imaginația
noastră. Oamenii sunt mândri de voința lor, dar voința cedează întotdeauna în fața imaginației.
Mereu spun cât de util este să ne imaginăm
lucruri rezonabile și legitime, iar dacă este menit să se realizeze, Universul
face toate detaliile. Mama mea
spunea: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Aceste cuvinte, dar și multe altele auzite
de la părinții mei în copilărie, au
revenit acum mai viu în mintea mea, după
ce zilele trecute am fost în satul meu natal, Băbușa, unde erau peste tot
salcâmii înfloriți și mi-am odihnit Sufletul.
Din cartea profesorului Vasile Filip
intitulată:
”Cu cărțile pe față”, editura CHARMIDES,
2024, cuprinzând 230 pagini, am aflat despre copilăria dânsului, evocată în Capitolul I: ”Amintiri și Evocări”. Mai departe
citim celelalte Capitole:
”Comentarii etnologice”; ”Comentarii
Literare: Poezia”; ”Comentarii literare:
Proza”; ”Comentarii Culturale”.
Citisem
opera ”Cu cărțile pe față” înainte de a
reuși să mă reculeg lângă mormintele părinților, fratelui și a altor rude din
satul în care am venit pe Pământ, și notasem multe idei cu privire la ce voi
cita, dar, acum, am decis să reproduc un fragment dintr-un text intitulat: ”Povestea
unei vieți și a unei cariere”, text
în care se vorbește despre Iași,
orașul iubit al adolescenței mele,
despre Moldova, despre Bistrița… :
”Deosebit de elegantul volum memorialistic Vatra regăsită (Editura Presa Bună, Iași, 2021) al etnologului
ieșean, prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru, însumând 468 de pagini, se citește ca un roman de formare (Bildungsroman) în tradiția lui Goethe cu
al său Wilhelm
Meister: adică pe nerăsuflate. Este o carte
în care pulsația subiectivă
(cenzurată, se pare, timp de o viață, în precedentele tomuri
academice ale prestigiosului cercetător, întemeietor al Arhivei de Folclor a
Moldovei și Bucovinei A.F.M.B.),
nostalgia privirii îndărăt, specifică vârstei (susținută de un real
talent de povestitor) se revarsă acum cu căldură și se împletește firesc cu
formația riguros științifică a autorului, cu imensa acumulare de informație de
specialitate. Astfel încât subiectul își
contemplă aproape obiectiv propria-i devenire, ca parte a unui proces istoric
de emergență a lumii și neamului său din
imensul ocean al culturii anonime (dar atât de riguros articulate) spre lumina
înțelegerii de sine, spre găsirea unui
ritm și a unei cadențe a afirmării individuale epurate de aproape orice
individualism, dar impulsionate de o energie și o tenacitate ale cărei rădăcini
autorul începe nu doar să le înțeleagă, să și le asume și exhibe, ci și să dea
acestui lucru dimensiunea de frumoasă,
de sacră datorie. O
viață individuală se înscrie astfel în mitul eternei reîntoarceri a
omului spre reazemul și mângâierea ”vetrei”
părintești, spre acel ”liman neviforât” a cărui regăsire e izvorul
și esența nu doar a imanentei înțelepciuni, ci și a oricărei
drepte măsuri.
(…)
Dar
spațiul cercetărilor sale nu se
oprește doar asupra zonelor folcloric-clasicizate ale Moldovei, ci se extinde
și asupra celor mai puțin bătute,
marginale spațial (Vrancea, Hârlău, Săveni, Valea Șomuzului, chiar zona
transmontană a Bistriței și Năsăudului, a moldovenilor de confesiune catolică – așa-zișii ceangăi – în legătură cu
care subliniază adesea rădăcinile lor pur românești).”.
Vasile V. Filip este scriitor. Scriitor
adevărat și critic literar a devenit,
căci semnele erau din copilărie, dar neconștientizate, dimpotrivă, după cum ne
spune, atât de frumos, în Echinoxist fără voie:
”Că scriitor n-am visat să fiu. Critic –
nici atât.
(…)
Să citesc, da! Dar de ce să scriu, când Shakespeare, sau
Schiller, sau Tolstoi spuseseră cu sute de ani înainte ceea ce era de spus
despre om, ceea ce aș fi vrut și eu să spun, dar mi-o luaseră înainte?
(…)
… Ion Vartic, ne vorbise: luminător.
(Pentru că, obscur, inimii mele aceste personaje-i vorbiseră încă în acele
nopți din copilărie, când trebuia să-i adorm întâi pe tata și pe mama, ca să
pot asculta la radio.) Și visasem, la
propriu (adică noaptea, într-o noapte agitată de dinaintea seminarului cu
pricina) ”soluția” aplicării acestei ”grile”. Nici nu mai știu cum a ajuns
lucrarea mea de seminar și la dl Vartic. (…)
… titlul sub care ar putea fi
publicată:
Un
Peer Gynt balcanic. Și cu acest
titlu a apărut, prin februarie 1979”.
Și atunci, cum să nu credem în
sincronicitate, adică în coincidențele semnificative ale evenimentelor
interioare și exterioare, care nu sunt conectate cauzal!
Cu alte cuvinte, acum 45 de ani Vasile
V. Filip a trăit la propriu
sincronicitatea, adică în inconștientul dânsului s-a activat un arhetip
prin visul ce l-a avut.
Din cartea: ”Cu cărțile pe față”, se vede cum
scriitorul Vasile Filip cunoaște și aplică adevărurile universale, iar
eu amintesc aici doar câteva ce transpar din rezultatele muncii sale.
Viața noastră nu este altceva decât o
reflectare a gândurilor noastre predominante și a atitudinii noastre mentale.
Fiecare gând creează o impresie asupra
creierului. Impresiile acestea dau
naștere anumitor tendințe mentale, care
generează la rândul lor caracterul, diferite abilități și obiective, iar
toate acestea combinate determină experiențele prin care trece omul în viața sa
pământeană.
Așadar, în viață, noi ca oameni avem la îndemână, ca și forțe utilizate în devenirea noastră
câteva repere. Amintesc aici
câteva:
răbdarea, perseverența,
starea de optimism cultivată indiferent de mersul evenimentelor
exterioare, viziunea binelui colectiv,
dincolo de interesele personale, atenția
și concentrarea îndreptate spre
ceea ce dorim, nicidecum spre lipsa a aceea ce ne dorim, starea de încredere neclintită în Dumnezeu.
În încheiere, spun ceea ce știm cu
toții:
Gândul este creator, iar pentru a
dispune de vitalitatea necesară, gândul trebuie să conțină mai întâi
Iubire. Gândurile noastre se exprimă
prin cuvinte. Această putere miraculoasă de a exprima gândurile, de a
vorbi, îl deosebește pe om de restul regatului animal. Limbajul
scris i-a permis omului să privească în trecutul său și să contemple scenele
emoționante care au condus la ce moștenește azi, intrând în
comuniune cu cei mai mari scriitori, gânditori ce sunt, de fapt, o expresie a
Minții Universale, care s-a exprimat prin mințile umane respective. Cuvintele sunt gânduri ce conțin o putere
invizibilă. Să fim atenți la gîndurile,
cuvintele și acțiunile noastre, pentru
că ne determină caracterul și destinul.
Îl amintesc pe Marcus Aurelius,
cuprins de aproape două mii de ani în Mintea Universală și care
a influențat de la Renaștere până in Prezent mulți gânditori,
cu
aceste cuvinte ce au ajuns până la noi:
”Aceasta înseamnă desăvârșirea
caracterului:
Fiecare zi să fie trăită ca și cum ar fi
cea din urmă, fără să te zbuciumi, fără
să fii amorțit și ipocrit.”.
Doresc
acestei cărți deosebit de valoroase, ”Cu cărțile pe față”, realizată de scriitorul Vasile V. Filip succesul pe care îl merită, și o recomad cu
toată căldura sufletească tuturor.
Biserica din satul Băbușa. foto: jenița naidinclopotnița Bisericii din satul Băbușa. foto jenița naidinsalcâmi din satul Băbușa. foto jenița naidin
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Luni, 20 Mai 2024
Cu fața spre LUMINA
DIVINĂ
în curte la învățătoarea Laura Fofel din Băbușa. foto: jenița naidinîn grădina casei învățătoarei Laura Fofel din Băbușa. foto: jenița naidin 16 Mai 2024
o
carte care mi-a acaparat timpul, și, anume,
opera:
”Managementul
resurselor umane Pentru adulți”,
autori,
Gina Treistaru și Liviu Treistaru,
Editura, Total
Publishing, București, 2023.
Credit foto: jenița naidin
Am
fost surprinsă plăcut de apariția
acestei cărți din două motive:
-Am
citit prima dată o lucrare realizată sub forma unui Interviu
în care soțul intervievează soția;
-Îi cunosc de când erau studenți pe autori, am comunicat
cu ei destul de frecvent, chiar și după anul 2000 de când nu am mai locuit în București, iar ei sunt tot
acolo,
și,
surpriza mea este că, după peste
douăzeci de ani trecuți de când s-au căsătorit,
în loc să mă anunțe că au un copil,
văd
că… au dat naștere la o carte.
După
ce am finalizat lectura, m-am întors la ”Prefață” și am recitit, iar apoi am
selectat pentru a reproduce câteva cuvinte, deoarece nu doresc să comentez:
”…
A fi adult înseamnă, prin definiție, împlinirea propriului
potențial.
Adulții – persoane sau organizații –
reușesc, în diferite grade, să înfluențeze mediul pentru
a-și favoriza evoluția către succes, ei având
capacitatea de a fi mai lucizi pe fondul unei realități socio-economice
cu o dinamică greu de anticipat și de a se folosi în mod pragmatic de anumite
principii.
(…)
Rutina
îngroapă – nu are rost să notăm ce, fiindcă am irosi mult spațiu. Deși rutina
pare a fi mama stabilității, prin proprietatea
sa de a fi țeapănă rămâne nu o dată în afara evenimentelor. Tot astfel, încercarea de a schimba încontinuu,
de dragul artei, pattern-urile nu este dacât o altă cădere în rutină.
Fiecare
aspect din piața muncii (și nu numai) necesită o abordare realistă și
personalizată.”.
Acum,
voi prezenta structura acestui volum, prin care, personal, am aflat multe informații
care mi-au ținut mintea atentă,
adică trezvia mea a fost
prezentă.
Sunt
șapte capitole, fiecare cu subcapitole
ce ajută la o înțelegere a ceea ce și-au
propus autorii, iar eu spun că au reușit:
Cultura organizațională
Recrutarea
Motivarea
Managementul
performanței
Training
și dezvoltare
Comunicarea
în organizație
Managementul
schimbării
Tot
așa, fără a comenta, dar considerând util și
incitator pentru cititorii mei,
voi cita puține cuvinte din două subcapitole:
”Pavlov”
(pag. 48) și ”Modelul Kotter” (pag.133).
”Motivarea
Pavlov
LT: Ce îi motivează pe angajați?
GT: Salariul. Uneori este afirmat faptul că angajații sunt motivați, în primul rând, de
noi rpovocări ori de posibilitatea de a activa într-o echipă profesionistă și dinamică.
Sau de recunoașterea propriei valori, exprimată verbal și non-verbal.
(…)
Există,
desigur, și excepții: persoane, în
special aflate la nivel de top management, pentru care poziția și posibilitatea
de a lua decizii și de a construi sunt ”cireașa” din vârful piramidei lui
Maslow, dar nici măcar aceasta nu prea se întâmplă în absența unui
salariu aflat deasupra unui
anumit barem.”
”Managementul schimbării
Modelul Kotter
LT: Să reamintim
ceea ce spuneam anterior, și anume că modelul nu e tocmai nou; doar formularea.
Este, însă, un reper.
GT: Modelul lui Kotter este adecvat schimbărilor care
cotesc simțitor vechiul drum sau
care nu se relevă în mod evident.
Pentru
o mai clară cuprindere, merită să enumerăm cei
opt pași, după cum apar ei pe
site-ul kotterinc.com (în 23 august 2023), în traducere:
Crearea
sentimentului de urgență
Formarea
unei coaliții pro-schimbare
Crearea
unei viziuni strategice
Recrutarea unei ”armate”
de voluntari
Efectuarea
schimbării prin înlăturarea barierelor
Generarea
de succese pe termen
scurt
Accelerarea
schimbării
Definitivarea
schimbării”.
Felicit angajarea Familiei Gina
Maria Gheorghina și Liviu
Treistaru în munca de a realiza
și publica o lucrare atât de complexă și
utilă.
În
ceea ce privește partea științifică a
acestei opere nu mă pronunț, dar pot spune că este scrisă într-o Limbă română
impecabilă cum, de altfel, mă
așteptam de la doi oameni cu temeinice studii universitare și vechi cititori
serioși, de aceea și bine pregătiți profesional.
Mă
gândesc la momentul când și-au început viața ca soț și soție ce Întâlnire a
făcut posibilă Dumnezeu: o studentă la
Facultatea de Psihologie cu un student la Conservator.
Grija
Sufletului și Muzica împreună!
În
final,
Să
citim cuvintele scriitorului Dragoș Dinu,
publicate
pe Coperta IV a cărții de față, aprecieri pentru care îl felicit:
”Un
dialog precum cel pe care îl veți citi în cartea aceasta nu se încheie, de fapt, niciodată.
El a apărut odată cu primele
forme de organizare și aici este citat Moise, deși foarte probabil a apărut mult mai devreme și a
continuat și evoluat în miile de ani în care
Homo Sapiens a simțit nevoia să se asocieze, să socializeze și să creeze valoare.
M-am
regăsit în multe dintre conversații, mi-am amintit și chipurile celor cu care
am trecut prin situații similare celor
povestite aici și am realizat într-un final că departamentul ăsta,
căruia îi spunem Resurse
Umane – titulatură chestionabilă și din perspectiva autorilor – , nu ar
trebui să aibă o delimitare fizică în birourile companiilor. Dincolo de partea administrativă, este despre
starea de spirit și cultura organizației.”
credit foto: jenița naidin
Doresc
Drum bun acestei cărți și Armonie Familiei care a realizat-o!
Cândva, spuneam o constatare desprinsă din viața mea, anume, că, drumurile noastre numai Dumnezeu le
cunoaște, dar, acum pot spune că,
și ce cărți citim și când le citim, tot acolo, în Mintea Universală,
este scris.
credit foto: jenița naidin
În ultimul timp,
m-am desprins brusc din programul de
realizare a unei lucrări, în care sunt
angrenată de mai mult timp, și, am
studiat, cu creionul în mână, o carte despre care, când am auzit titlul, mi-am
spus în gând că nu o voi cumpăra, că nu o
voi citi, simțind, pe de o parte, faptul
că
nu voi avea putere, din punct de vedere
psihic, sufletește să mai aud despre tragediile trăite de oameni, pe de altă
parte, frica de a nu-mi reactiva traumele
personale.
Numai că, atunci când trebuie să se întâmple ceva, Mintea Universală intră în acțiune, și,
fără să fac nimic, cartea a ajuns, de la
Cluj, direct la mine în locuință,
fiindu-mi dăruită.
Este vorba despre opera:
”VÂNĂTĂI ASCUNSE
Ce Nu Știi Despre
Violența Domestică
Te Poate Ucide”
Autoare, Rachel Louise Snyder
Editura, NEMIRA,
2020.
Credit foto: Jenița Naidin
Am început lectura imediat.
Odată ce, cartea
de peste 400 de pagini, a fost citită, dar și scrise comentariile pe parcursul lecturii, mintea mi-a fost inundată de gânduri.
Mai întâi, m-am gândit la
Sistemul de credințe al fiecărei persoane despre care se vorbește în
această operă non-fictivă, adică, operă care ne arată atât realitatea, cu faptele grave, tragice ale oamenilor, dar și realizări
concrete pentru ajutorarea celor în pericol, cât și a unor măsuri
pentru prevenirea violenței domestice.
Am intitulat cuvintele mele despre acest volum, Sistemul
de credințe, pentru a-mi spune părerea cu privire la sensul în care este
folosită deseori această sintagmă
în cartea de față, la ce cred că se referă autoarea volumului.
Sintagma: Sistemul de credințe, întâlnită aici este, după constatarea mea, o noțiune deosebit de complexă și diferită de
la o persoană la alta, având o evoluție ce pornește de la acel DAT, din ”Suflarea de viață” cu
care vine omul în uterul matern, și
continuând cu viața in utero, adică,
viața intrauterină, nașterea și mediul
în care crește, este educată, trăiește
Ființa umană pe Pământ.
Oamenii, despre care
se vorbește în această carte, se comportă
conform Sistemului de credințe
al fiecăruia, în funcție de o
multitudine de influențe ce au condus la felul lor de a fi.
Sistemul de credințe a acestor oameni, despre al
căror comportament și acțiuni aflăm din
această operă, este mult mai complex decât religios sau nereligios.
Dar să citim câteva cuvinte din carte.
În PREFAȚĂ,
Autoarea Rachel Louise Snyder,
scrie:
”discut cu o mulțime de oameni care nu vor să discute cu
mine. Oameni care și-au omorât
familiile, oameni care au fost pe punctul de a fi uciși, oameni care
i-au arestat pe criminali, oameni care au locuit cu oameni
care aproape i-au ucis.”.
Cartea începe cu prezentarea unui caz tragic.
Personajele, cu
nume posibil, nereale,
sunt dintr-o familie în care, timp de zece ani, ginerele,
cel care a produs tragedia, și socru
au vorbit foarte puțin. Asta ne duce cu gândul la cât de importantă
este comunicarea, dar și la realitatea, conform căreia mulți semeni ai noștri,
care au suferințe sufletești diverse, nu pot comunica.
Socru, numit în carte
Paul, își amintește o singură
conversație cu ginerele, numit în
carte, Rocky, și anume, despre o mașină, Mustang, la care ginerele
meșterea:
”Rocky i-a cerut sfatul în legătură cu vopseaua.
– Albul e singura cale de urmat, dacă nu prea
știi ce faci, spune Paul.
Este cea mai iertătoare
dintre culori. Poți să o dai în bară cu
albul, dar rezultatul va fi oricum decent.
-Albul e alb; e o culoare în
sine, spune Paul.”
Mai departe redau
și alte citate din Prefață:
”Am studiat ficțiunea la
facultate, dar m-am îndreptat spre
non-ficțiune la scurt timp după aceea, pentru că am înțeles aproape
imediat că non-ficțiunea este o sursă
mai directă de schimbare. Am fost atrasă către colțurile ascunse ale
lumii, către oamenii privați de drepturi, pentru că
știam, într-o mai mică măsură, cum
se simte o persoană nevăzută, neauzită, ce înseamnă să fii mâhnit
dincolo de cât credeai că poate corpul
tău să ducă.
Suzanne și cu mine am schimbat câteva vorbe, pe aleea din fața casei fratelui ei, în acea zi din 2010.
(…)
Mi-a spus că lucrează pentru o agenție din oraș, agenție
care se ocupă de violența
domestică și că dezvoltaseră de
curând un program nou, pe care ea îl numea Domestic Violence High Risk Team. Scopul lor era simplu, spunea ea:
-Încercăm să prezicem omuciderile cauzate de violența
domestică, înainte ca ele să se
întâmple, pentru a le putea preveni.”.
Pentru jurnalista Rachel Louise Snyder, când a auzit despre existența acelui program, a fost o informație care a declanșat un
semnal în ființa ei:
”Totul în corpul meu a înviat brusc în acea
zi. Am văzut toate chipurile femeilor pe care le-am întâlnit în întreaga lume,
după mai bine de două decenii de muncă,
și m-am gândit cât de rar am privit în
interior, la propria țară, la ce am înțeles cu toții greșit și ce a
însemnat asta. Și cum se leagă cu acei ani de povești și chipuri diferite. La
universalitatea violenței
domestice și la modul cum traversează
barierele geografice, culturale și lingvistice.
Poate că toate aceste povești pregăteau ziua în care aveam să îl cunosc
pe Paul Monson și să admir munții pe ferestrele din sufrageria lui.
(…)
Povestea despre cum Suzanne
Dubus și
Kelly Dunne au creat un program
pentru a preveni omuciderile cauzate de violența domestică a constituit primul
meu material pentru New Yorker, în 2013.
A reprezentat, de altfel, și
sămânța pentru această carte, când
mi-am dat seama că mai sunt
atâtea lucruri de spus. După câțiva ani
de reportaje, violența domestică a început să pară ceva ce am putea
remedia, dacă i-am acorda
atenție. În următorii opt ani, am
continuat să învăț din ce în ce mai mult, inclusiv despre cum violența
domestică e adiacentă atâtor probleme cu
care noi, ca societate, ne
confruntăm: educație, economie, sănătate
fizică și mintală, crimă, egalitate de gen și rasială și altele. Cei care
promovează reforma închisorilor se împotrivesc violenței domestice iar și iar, în timp ce făptașii
merg la închisoare o vreme, primesc puțin tratament sau deloc, se întorc în
societate și repetă ciclul. Violența
privată are consecințe publice atât de profunde și de vaste!”
Când am
citit ce a scris Rachel Louise Snyder
mai sus despre persoanele care
execută pedepse privative de libertate , adică: ”primesc puțin tratament”, m-am gândit să spun părerea mea personală, și
anume că bine ar fi,
deși
sună idealist, poate nerealist,
ca în
închisori, cei arestați să fie asistați, ascultați și ajutați, după
caz, de:
consilieri comportamentali;
consilieri spirituali;
psihologi;
psihanaliști;
psihiatri;
și, astfel să primească
tratamente adecvate pentru recuperare.
Pentru aceste
tratamente oferite celor cu sufletul tulburat, este necesar să aloce statul bani suficienți, și, în
acest fel să fie reformate închisorile.
În acest fel, ar fi premize ca ciclul să nu se
mai repete. Cei care au încălcat legea și au ajuns în detenție, să fie
eliberați după ce au fost îngrijiți medical, încât să revină în societate
echilibrați, conștientizați.
Să fie ajutați să își conștientizeze disfuncțiile ce i-au condus la
comportamentele distructive, abuzive, cauzatoare a atâtor tragedii.
Autoarea acestei cărți, grele de conținut tulburător, de sens, dar și de speranță în a preveni tragediile, a
structurat volumul în așa fel încât
cititorul, care se aventurează în
lectură, așa cum am făcut și eu, să poată continua până la sfârșit.
A împletit cazuistica prezentată,
din care nu voi cita, – deoarece mi-a fost foarte greu emoțional să citesc descrierea violențelor, și consider
că este o lectură doar pntru adulți, iar Blogul meu este public și pentru copii -,
cu informații despre prevenirea violenței
domestice.
Volumul, cu o amplă Prefață, dar și Postfață,
ambele scrise de autoare, este împărțit în
trei părți, fiecare având mai multe Capitole.
Partea întâi – Sfârșitul
Partea a doua – Începutul
Partea a treia – Mijlocul.
Din numeroasele mele notițe scrise
direct pe carte, cum am vechiul obicei, în timp ce am citit, nu voi prelua
aici, dar voi mai cita doar câteva cuvinte de la pag. 21, 23 din Prefața
autoarei:
”Violența domestică nu este ca oricare delict. Nu se întâmplă din senin. Nu se întâmplă pentru
că cineva se află la locul nepotrivit, în momentul
nepotrivit. Casele și familiile noastre se presupune că sunt teritorii
sacre, ”raiul într-o lume
nemiloasă”, după cum mi-a băgat în cap
profesoara mea de sociologie de la colegiu. (La cursul ei a fost pentru prima
dată când am auzit această frază.)
Aceasta este partea care o face
de neconceput. Este violență din partea
cuiva pe care îl cunoști, din partea cuiva care pretinde că te iubește. Este deseori ascunsă și față de cei mai apropiați
confidenți și, de cele mai multe ori,
violența fizică este mult
mai puțin dăunătoare decât
violența emoțională și verbală.
(…)
Mi-am dat seama că există o
doză mare de narcisism la făptași.
(…)
Nimic din toate acestea nu
este surprinzător, având în vedere că nu am recunoscut violența în familie ca
fiind o problemă gravă pentru o perioadă
atât de lungă din istoria omenirii.
(…)
… bineînțeles, textele
sfinte – Coranul, Biblia, Talmudul –, de unde izvorăsc aceste credințe, sunt și
ele interpretări ale (bineînțeles) bărbaților din acele timpuri.”.
Din studiul acestei opere, am înțeles mult mai bine
cum, Sistemul de credințe inoculat
psihicului uman încă din uterul mamei, poate influența comportamentul psihologic al ființei umane pe parcursul
vieții lui.
Astfel, mi-am adus aminte cuvinte citite în cartea: ”Simbolismul Corpului Uman” scrisă
de Annick de
Souzenelle.
Citez din ediția, 1999, Editura, Amarcord, Timișoara:
”Exprimând același aspect simbolic cu picioarele și
rinichii, urechile au forma unui germen. Ca și acestea, ele rezumă întregul
corp. Acest lucru a dus la apariția auriculoterapiei.
(…)
Așa cum picioarele ”ascultă” pământul pentru a filtra
informațiile primite de la el- la mai multe niveluri – și a călca pe un teren
solid, așa cum rinichii filtrează apa și sângele-foc pentru a distribui energia
în jos și în sus, tot așa urechea filtrează aerul, simbol al suflării divine.
Urechile, care rezumă picioarele și rinichii la nivel
cranian, au vocația fundamentală de a asigura verticalizarea Omului, cu scopul
de a-l conduce de la multiplicitatea
neîmplinită a funcției sale fonatoare
spre unitatea împlinită a funcției sale Cuvânt.
(…)
Prima manifestare
a lui Theos, a Cuvântului, este strigătul prin care, la
naștere, copilul își punctează intrarea în mediul aerian. Strigătul scos de Om în oricare din momentele vieții sale va fi mereu o întoarcere securizantă
la starea sa cea mai arhaică, cea
mai apropiată de Archos, cea mai
ontologică.
Întreaga sa viață va fi o elaborare lentă a acestui
strigăt ce devine limbaj, apoi cânt și în cele din urmă tăcere, în sânul căreia
regăsește Cuvântul (Archos). Născut din Marea Tăcere Divină, Omul nu se va putea întoarce la această
tăcere decât în măsura în care aude.
Vorbirea sa este expresia
evoluției sale: una o verifică pe cealaltă. Ambele sunt determinate de
ascultarea sa.
Urechea va trece așadar de la perceperea din interiorul
lichidului matern la
perceperea redutabilei Tăceri
divine. Vibrațiile primite în
cursul acestei lente evoluții vor modula, vor structura Omul, în vederea
adaptării la noile sale nașteri.
La nivelul ultimului cap, la cel de al treilea etaj din
schema corporală, Omul structurat de
tăcerea pe care e apt s-o perceapă devine Cuvânt.
(…)
Dar e incapabil să primească, să audă această tăcere, dacă nu a perceput în prealabil toate vibrațiile necesare ultimei construcții, dependentă de toate cele care
au precedat-o.
Am văzut
importanța celor dobândite in utero: ceea ce nu a fost auzit în lichidul matern va fi recuperat cu mare
dificultate mai târziu.
(…)
Iată de ce ascultarea
Omului trebuie să devină
ascultare interioară.
(…)
Să revenim la noțiunea de verticalizare despre care am
vorbit mai sus
(…)
Ne amintim de rolul capital jucat de femininul lui Adam
în lucrarea sa de verticalizare,
(…) … femeia pe care mi-ai dat-o ca să mă țin
drept. E interesant de constatat că
urechea, organ receptor și feminin prin
excelență, e legată de această temă.
(…)
În pântecele mamei, copilul nu este decât o ureche
mare; el primește informația totală de
la lumea arhetipurilor în care se scaldă, precum și sunetele care îi parvin
din lumea maternă.
(…)
Omul nu este decât Cuvânt!
(…)
Astfel, urechea se deschide spre universalitatea
Creației.
Inima e auzită doar de acela care, asemenea apostolului Ioan, își plasează
urechea în ea. Căci inima
labirintului este Hristos-Cuvântul.
El e prezent în fiecare dintre noi.”.
Citind cuvintele citate mai sus, fiecare dintre noi, să
medităm.
De asemeni, la
afirmația pe care am făcut-o atunci
când m-am referit la felul de a fi al oamenilor conform Sistemului de credințe al fiecăruia, anume,
felul de a fi al fiecărui om, având o
evoluție ce pornește de la acel DAT, din ”Suflarea de viață” cu
care vine omul în uterul matern, citez
următoarele din Biblia Bartolomeu, ediția, 2001, București:
”Și Domnul Dumnezeu
l-a zidit pe om din țărână luată din
pământ (În ebraică : adam=om; adama=pământ.
Aceste două substantive comune îi vor da primului om numele său propriu: Adam.), și a suflat asupra lui suflare de viață și
s-a făcut omul întru suflet viu.(T.M. ”și s-a făcut omul ființă vie”. ”S-a
făcut”, a devenit; a trecut în alt mod de existență. (…) ” întru suflet care trăiește”, adică, nemuritor. (…) În acest sens duhovnicesc îl va folosi Pavel..”…
îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos”, ”… îmbrăcați-vă cu simțăminte de ndurare, de bunătate…”.
Așadar, omul nu e o simplă ”ființă vie”, asemenea
tuturor celorlalte, ci trup cu suflet
viu, aparținând celor două lumi, materială
și spirituală (…), el este –
ontologic – apt și pentru experiențe mistice.”.
Acum, am să mă refer o clipă la uluitoarea Postfață scrisă de Rachel
Louise Snyder, căreia, după ce lansase cartea, i-a
fost dat să se întâmple o tragedie chiar
în mijlocul oamenilor apropiați ei, încât ne
spune:
”Pe 7 iunie 2019 coboram din avion, ascultând un mesaj
vocal disperat de la Michelle. Eram în mijlocul unui turneu de carte pentru Vânătăi
ascunse, cu oameni care-mi împărtășeau povești personale stând la
cozile astea.
(…)
Aceasta este povestea omuciderii domestice, a victimelor
imediate, dar și a apelor învolburate din viețile celor lăsați în urmă. Familiile, prietenii, colegii de muncă,
vecinii, întreaga comunitate. Până pe 7
iunie am avut un privilegiu, pe care nici nu îl
conștientizam, de a fi scris
despre violență domestică din exterior.
Primii oameni la care m-am gândit când am aflat despre Jason și Lola au
fost Sally Sjaastad și Sarah Mosure. Ambele
aflaseră ce s-a întâmplat – nu știu cum – și m-au contactat pe
e-mail și am plâns. Dintre toți oamenii incredibili pe care îi aveam în jur – de la
prieteni la experți ca Jackie Campbell
și Kelly Dunne – , cel mai mult îmi
dorisem să vorbesc cu Sally și Sarah. Sally
ți Sarah care înțelegeau cum mă simt.
Și până la urmă am vorbit cu
amândouă. Și ambele discuții au început să-mi vindece
ceva în interior.
(…)
Abia mi-am găsit
cuvintele să îmi pot exprima
recunoștința.
(…)
Pentru mine, scopul cărții Vânătăi ascunse a fost simplu:
să lansez o discuție publică
despre violența domestică.
(…)
Am scris-o pentru pentru a oferi o voce victimelor și
agresorlor și militanților din primele linii. Dar, mai ales, cred că am scris-o
pentru un necunoscător, pentru cel care nu știa nimic, dar presupunea totul.
(…)
Și pentru oameni ca mine, care credeau în mituri fără să-și dea seama că fac
asta. Astfel, cred că am scris-o pentru persoana care eram înainte să aflu tot
ce știu acum.”.
Am citit cartea cu Lacrimi și Durere în inimă, la fel am
scris și acest articol.
O felicit din tot sufletul pe Rachel Louise Snyder, dar
și Editura Nemira din România, fiindcă dacă nu era în românește, nu aveam cum
să citesc.
Invit, cu deosebit Respect, oamenii adulți să citească
această carte,
”VÂNĂTĂI ASCUNSE
Ce Nu Știi Despre
Violența Domestică Te Poate Ucide”
Autoare, Rachel Louise Snyder,
pentru a cunoaște aspecte
negative ale comportamentului
uman, dar și a vedea cum se pot proteja în anumite situații, cât
și despre cum pot fi prevenite
violențele domestice.
Cu Iubire şi Recunoştinţă
Jeniţa Naidin
Marți, 30 Aprilie
2024
Sunt în brațele
lui DUMNEZEU.
credit foto: jenița naidin
*
Conform sincronicității Universului,
și nicidecum după vreo gândire a mea,
am finalizat de încropit, cu greu, acest articol,
azi, când se
împlinesc 53 de ani de la un eveniment din viața mea.
Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?
Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?
Când făcătorii de rele se vor apropia de mine să mă sfâșie,
((e)
Literal: ”să-mi mănânce carnea”: metaforă probabilă pentru ”a calomnia”).
ei, cei ce mă necăjesc
și-mi sunt dușmani, ei au slăbit și au căzut.
Chiar dacă o oaste s ar rândui
împotrivă-mi, inima mea nu se va înfricoșa;
chiar dacă război s ar ridica
împotrivă-mi, eu întru El nădăjduiesc.
Un lucru am cerut de la Domnul, și pe
acesta-l voi căuta:
să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele,
văzul să mi-l desfăt în frumusețea
Domnului și să cercetez locașul
Său.
Sf.
Ioan Hrisostom: Dacă cheltuim o avere
spre a ne construi o casă trecătoare aici, pe pământ, cu mult mai
puțină cheltuială putem
dobândi casa cea luminoasă și netrecătoare sus, în ceruri.)
Că El m a ascuns în cortul
Său în ziua necazurilor mele,
în ascunzișul cortului Său m a adăpostit,
pe stâncă m a înălțat,
iar acum, iată, capul mi l-a
înălțat deasupra vrăjmașilor mei;
cortul Său l-am înconjurat și n el
am jertfit jertfă de laudă;
laude voi glăsui,
Domnului Îi voi cânta.
Auzi, Doamne, glasul meu cu care
am strigat; miluiește-mă și ascultă-mă.
Ție Ți-a zis inima mea: Fața mea
ai căutat-o,
fața Ta, Doamne, o voi căuta.
((b)Verbul zeteo
are înțelesul special de ”a căuta spre a întâlni”,
”a căuta spre a cunoaște”.
Dumnezeu și omul se
caută reciproc, ca doi
îndrăgostiți, și se întâlnec
în sfânta îmbrățișase a bucuriilor inefabile.
Ebr.: ”Caută-I fața;
fața Ta, Doamne, o voi
căuta”. Aici, după
ediția Rahlfs. De reținut
și faptul că ”față” înseamnă
și ”persoană”.).
Fața Ta să nu
Ți-o întorci de la mine
și să nu Te abați în mânie de la
robul Tău.
Fii ajutorul meu; să nu mă
lepezi
și să nu mă lași,
Dumnezeule, Mântuitorul meu.
Dar Domnul m a adus
la Sine.
În calea Ta, Doamne, pune-mi
lege,
pe cărarea cea dreaptă
călăuzește-mă, din pricina vrăjmașilor mei.
Nu mă da pe mâna celor ce mă necăjesc,
că împotriva mea s-au
ridicat martori nedrepți
și nedreptatea și-a mințit
sieși.
Cred că voi vedea bunătățile
Domnului în pământul celor
vii.
Am primit imagini frumoase de la
Muzeul Lucian Blaga – Lancrăm, prin
bunăvoința muzeografei Mirela Lenica Sedean, și, m-am gândit să le fac cunoscute alături de cuvinte ce conțin afirmații
pline de înțelepciune scrise de
psihologul Carl Gustav Jung.
*
„Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca mai întâi să
examinăm acel lucru
şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai bine să-l schimbăm
în noi înşine.”.
*
„Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic
asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor, decât viaţa
netrăită a părinţilor.”
*
”Întâlnirea dintre două personalităţi este asemănătoare contactului dintre
două substanţe chimice: dacă există vreo reacţie, ambele se transformă.”.
*
„Dezvoltarea personalităţii este o asemenea fericire încât trebuie
plătită scump…
Ea înseamnă mai mult decât spaima de singurătate,
ea înseamnă şi fidelitate faţă de propria sa lege.
Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal
de neatins.
Dar faptul că e de neatins nu impietează asupra unui ideal,
căci idealurile sunt doar călăuze şi niciodată ţeluri.”
*
„Puterile creative pot, la fel de uşor, să devină distructive.
Rămâne doar la latitudinea personalităţii morale dacă acestea vor fi
folosite pentru a face lucruri bune sau rele.
Şi dacă ea, personalitatea morală, lipseşte, niciun profesor
nu o poate furniza, nici nu-i poate lua locul.”
*
„Cel care se apără de nou, de străin, regresând spre trecut, este în
aceeaşi condiţie neurotică ca şi cel ce se identifică cu noul, fugind de
trecut.
Singura deosebire este că unul se înstrăinează de trecut, iar celălalt –
de viitor.
Amândoi fac, în principiu, acelaşi lucru:
îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase conflictul
contradicţiilor să izbucnească, sfărâmând totul, spre a-şi construi apoi o
stare de conştientă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg.”.
*
„Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în
inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se
trezeşte.”
*
„Crearea unui lucru nou nu se face cu ajutorul raţiunii, ci prin jocul
instinctului, care acţionează dintr-o necesitate interioară.
Mintea creativă se joacă cu obiectele pe care le iubeşte.”.
*
„Corpul este partea materială, fizică, a fiinţei însufleţite, care
posedă impulsuri instinctive, animalice.
Sufletul, din punct de vedere psihologic, este un fel de personalitate
interioară, care posedă un complex delimitat de funcţii foarte clar determinate
în cadrul psihismului şi care conţine totalitatea proceselor conştiente şi
inconştiente.
Spiritul este principiul creator universal, sursă de energie şi
inteligenţă.
Cele trei planuri care alcătuiesc fiinţa umană:
corp, suflet şi spirit.”
*
„Unde stăpâneşte iubirea, nu există dorinţă de putere,
iar unde predomină puterea, lipseşte iubirea. Una o umbreşte pe
cealaltă.”
*
În continuare citez din
cartea:
„JUNG”,
scrisă de Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,
în colecţia: Maeştri spirituali.
«Urmărind cu atenţie ce îi spuneau pacienţii, scria Jung,
…mi-am dat seama că ideile paranoide şi halucinaţiile conţin un germene
de sens.
În spatele psihozei se află o personalitate, istoricul unei vieţi, o
alcătuire de speranţe şi dorinţe.
Dacă nu le înţelegem, vina ne aparţine.
Am început apoi să pricep pentru prima oară că înăuntrul psihozei se
află disimulată o psihologie generală a personalităţii şi că ne confruntăm, şi
aici, cu străvechile conflicte umane.
Chiar dacă pacienţii pot părea mărginiţi şi apatici, sau complet
imbecilizaţi, în mintea lor se petrece ceva mai mult şi cu mai mult sens decât
ai impresia.
În străfundurile bolnavilor mentali nu descoperim nimic nou sau
necunoscut, ci întâlnim de fapt substratul propriei noastre naturi. […].
Lucrul acesta e încă şi mai adevărat în cazul nevrozei:
„Procesele psihice ale neuroticilor diferă prea puţin de ale
aşa-numiţilor oameni normali – căci cine oare e astăzi absolut sigur că nu este
la rândul lui neurotic?” . […].
Deşi învăţase la Burghölzli totul despre stabilirea unui diagnostic
psihiatric, Jung considera că procedeul nu are decât o utilitate limitată:
„Diagnosticele clinice sunt importante, pentru că oferă doctorului un
anumit sistem de orientare. Dar ele nu-l ajută pe pacient.
Crucială este povestea. Căci numai ea dezvăluie fundalul omenesc şi
suferinţa umană şi numai de aici încolo terapia doctorului începe să acţioneze”
[…].
Vechea abordare patologistă, care persistă în psihiatria generală până
în ziua de azi, descrie bolile mentale ca pe nişte entităţi distincte, fiecare
prezentând un tablou clinic specific şi bine determinat.
Jung considera acest lucru benefic până la un punct, având însă
dezavantajul de a proiecta în prim-plan toate trăsăturile neesenţiale ale
afecţiunii, în vreme ce disimulează tocmai aspectul esenţial anume
„faptul că boala în cauză este întotdeauna un fenomen profund individual”. […].
În termeni foarte generali, Jung credea că schizofrenia
(psihoza) şi isteria (nevroza) sunt nişte expresii-limită ale celor două tipuri
fundamentale de atitudine:
introversiunea extremă – având ca rezultat retragerea libidoului
din lumea exterioară şi canalizarea lui într-un univers absolut privat al
fanteziei şi imaginilor arhetipale –
şi extraversiunea extremă,
ducând,
prin pierderea simţului de integritate lăuntrică,
la o exagerată grijă pentru propria influenţă exercitată în
universul relaţiilor sociale.
Cu alte cuvinte, schizofrenicii trăiesc în inconştient, pe când istericii
trăiesc în persona(masca) proprie.
Văzute, aşadar, în contextul lor conceptual cel mai larg, atât
sănătatea, cât şi boala mentală sunt funcţii de echilibru sau dezechilibru
homeostatic între nevoile factorului individual şi cerinţele celui colectiv.
Oamenii ajung neurotici pentru că înlăuntrul lor s-au petrecut sciziuni,
iar procesele conştiente şi inconştiente nu mai funcţionează echilibrându-se
homeostatic.
Această „dezbinare cu inconştientul”
este
„sinonimă cu pierderea instinctului şi a rădăcinilor”.
Însă „dacă izbutim să ne dezvoltăm aşa cum trebuie acea funcţie pe
care am numit-o transcendentă, discordanţa încetează şi ne putem bucura de
latura benefică a inconştientului. Inconştientul ne oferă atunci toată acea
încurajare şi asistenţă pe care natura cea generoasă o poate revărsa asupra
omului”. […].
Este adevărat că Jung pune mereu accentul pe viaţa psihică lăuntrică a
omului, şi totuşi el nu ignoră importanţa adaptării la cerinţele sociale:
Astfel, din punct de vedere psihologic(nu clinic), putem împărţi
psihonevrozele în două grupe principale: una cuprinzând oamenii
„colectivi”, cu o individualitate puţin dezvoltată, cealaltă
cuprinzându-i pe „individualişti”, cu o adaptare de tip colectiv
atrofiată. În consecinţă, atitudinea terapeutică e diferită, căci este absolut
limpede că un individualist neurotic nu poate fi vindecat decât dacă îşi
recunoaşte omul colectiv lăuntric – aşadar necesitatea adaptării de tip
colectiv.”
* **
Cred că mereu ne este
de ajutor să citim fragmente din
scrierile marilor psihologi,
fiindcă știu că nu toți oamenii dispun de timpul meu, ca pensionară,
respectiv, să citească în întregime
cărți și să ofere semenilor câteva idei
ce sunt un sprijin sufletului omenesc.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Miercuri, 3 Aprilie 2024
Cu fața spre LUMINA
DIVINĂ
imagine de la Muzeul Lucian Blaga din Lancrăm, locul unde s-a născut Poetul
În cadrul documentării pe care o realizez cu privire la
scrierea unei cărți, mă voi referi azi doar la câteva date despre Nestor Șimon,
citându-l pe Dr. Adrian Onofreiu, de asemeni, voi
reproduce un fragment din postafața scrisă de
Dr. Mircea Gelu Buta la cartea:
”Nestor Șimon – Restituiri”, dar
și voi reda din cartea:
”Nestor Șimon 1915-2005….corespondență”
scrisoarea lui Basiliu Bașotă, în care vorbește
despre Sfinții Năsăudeni, dar și alte fragmente din corespondențele
lui Nestor Șimon.
Nestor Șimon s-a născut
6 ianuarie 1862 în Ragla și a decedat la 19 ianuarie 1915 la Năsăud.
***
Să
citim din ARGUMENTUL scris de Dr. Adrian Onofreiu la
cartea:
”Nestor
Șimon 1915-2005….corespondență”,
Editată de
SUPERGRAPH 2005
La pag
7 Dr. Adrian Onofreiu scrie:
”Teritoriul
situat în N-E Transilvaniei, în suprafață de 55,57 mile pătrate austriece
(1 milă pătrată austriacă =57,5 km
pătrați; rezultă că suprafața totală era
de 3195, 27 km pătrați, ceea ce reprezintă 66% din suprafața totală a
actualului județ Bistrița-Năsăud, de 5305km pătrați; Adrian Onofreiu, Toponimie și relații geografice în Districtul Năsăud, în ”Revista
Bistriței”, XVII, 2003, p. 331),
delimitat
de Munții Rodnei, Bârgăului și Călimani a constituit arealul geografic în care
s-a format și a evoluat un mod de organizare social-economică și militar
aparte. Aici s-a creat Regimentul II românesc de graniță, grupând 44 de comune
din văile Someșului, Ilvei, Șieului și Bârgaielor.
Evoluția
acestuia în perioada cât a existat (1762-1851) a indus la formarea unei
mentalități și conștiințe aparte,
definită ca mentalitatea grănicerească, care va marca profund și decisiv viața
populației de aici.
Intrând
în contact cu Europa, prin participarea la campaniile militare ale Imperiului
habsburgic, grănicerii vor
transmite experiența acumulată celor de
acasă. Faptele de arme creează
conștiința unei atitudini aparte și a superiorității atitudinale față de
alte zone ale imperiului. Pentru a transmite posterității faptele de vitejie
ale înaintașilor și a motiva drepturile dobândite aici s-a dezvoltat de
timpuriu interesul pentru scrierea istoriei.
Perioadei
contemporane cu evenimentele (…) îi
urmează interesul aparte al unor militari (…) sau al unor personalități de
frunte ale mișcării naționale românești
din Transilvania(…).
Deceniile
interbelice vor marca instituționalizarea cercetărilor în acest domeniu prin
articolele publicate în noua apariție de la Năsăud, Arhiva Someșană.(…). Prin tot ce au publicat aici,
principalii colaboratori Virgil
Șotropa, Iuliu Moisil și Iulian
Marțian își vor asuma rolul de pionierat
în rescrierea istoriei graniței
năsăudene. Ei sunt cei care vor crea și induce aceste trăsături și generațiile
viitoare, care se vor raporta permanent la publicația năsăudeană. Ea va deveni referință obligatorie pentru toți
cei care vor cerceta istoria zonei.
(…)
Cercetări
recente au valorificat în special materialul documentar inedit, păstrat în
fondurile arhivistice deținute de către Direcția județeană Bistrița-Năsăud a
Arhivelor Naționale (Poruncile Primăriei
Năsăud 1863-1867, studiu introductiv, text și note de Adrian
Născut
la 6 ianuarie 1862 în Ragla – localitate fostă grănicerească- pe Ulița cea Mare, din părinții George, de 40 de
ani și Florica de 31 de ani, (…), Nestor Șimon provine dintr-o familie cu mai
mulți copii. După absolvirea cu succes eminent a școlii triviale din Monor în anul 1875 urmează
cursurile Gimnaziullui Superior din
Năsăud, în perioada 1875-1883. Aici participă activ la ședințele societății de lectură a elevilor, Virtus
Romana Rediviva.
(Din
această perioadă datează și primele încercări de a întocmi studii privind
trecutul Transilvaniei, păstrate în
manuscris, dintre care amintim:
Starea
bisericii românești din Transilvania sub principii calvini și influențele calvinismului; Viața și
faptele lui Ioan Marian, vicar faraneu episcopesc gr-cat al
Rodnei din Districtul Năsăudului,
în A.N.B. Colecția Virgil
Șotropa.d.353).
(…)
Încă
din perioada studiilor universitare Nestor Șimon va întreprinde călătorii și va începe să
adune documente pentru a scrie istoria
graniței năsăudene. A fost stimulat de
personalități care i au fost în preajmă:
Colonelul
Storck, fostul secretar gubernial Ladislau Vaida, custodele de la Arhiva Muzeului
Ardelean, Szabo Kiraly, cât și de activitatea depusă în calitate de
secretar al societății studențești Iulia
din Cluj.
Potrivit
propriilor mărturisiri, perioada clujeană va fi fertilă pentru documentarea
despre trecutul Transilvaniei și a zonei
graniței năsăudene, prin cercetări
întreprinse la Muzeul Ardelean și Biblioteca Universitară din Cluj.
(…)
Adevărata
măsură a preocupărilor și implicării în
salvarea materialului documentar este dată
însă de corespondența purtată
în acest scop.
(…)
Fără
a se cantona într-un areal geografic restrâns, Nestor Șimon va coresponda și cu
personalități de frunte ale românilor transilvăneni: George Barițiu, Iosif
Șterca Șuluțiu, C. Diaconovich și redacțiile presei românești din Transilvania:
Gazeta
Transilvaniei, Tribuna, Telegraful Român.”.
***
În
data de 15 decembrie 2011 Dr. Mircea Gelu Buta a scris Postfața la cartea:
”Nestor
Șimon – Restituiri”, autor Dr. Adrian
Onofreiu, scriere din care reproduc un
fragment:
”Simpla
valorizare a memoriei și amintirilor exprimate în memorialistică sau istorie
orală și colectivă, cu expresie în mituri și narațiuni, nu reprezintă decât o
formă ”recurentă” de democratizare a cunoașterii istorice. (…). Am înțeles
aceasta cu ani în urmă, când regretatul Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu al
Clujului (Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului între anii
2006-2011), m-a rugat să-i caut în arhive un material convingător despre
Atanasie Todoran din Bichigiu. Dorea să
se convingă dacă memoria colectivă a transilvănenilor, în legătură cu acest martiraj,
poate fi dovedită prin documente de necontestat. M-am deplasat la Serviciul județean
Bistrița-Năsăud Bistrița al Arhivelor Naționale, unde, dacă mai era nevoie de o
dovadă în sprijinul ideii că nu natura ci cultura și erudiția rămân esențiale
pentru istorie, iată am aflat aici această probă de necontestat.
Convingerea mi s-a întărit după
ce am stat de vorbă și am început să-l
cunosc mai bine pe cercetătorul Adrian Onofreiu, harnic și meticulos
scormonitor al adevărului istoric, ascuns
uneori atât de bine sub colbul arhivelor.
După un răgaz de câteva zile, acesta mi-a trimis în copie inedită, datată
Cluj, 5 sept. 1887 și semnată Nestor Șimon, despre care am aflat că a
fost un erudit cercetător al istoriei acestui
ținut. Scrisoarea restituia valoarea mărturisitoare a jertfei lui
Atanasie Todoran, în condițiile în care majoritatea studiilor istorice au
accentuat doar importanța sa socială și politico-națională. În acest sens
Nestor Șimon scria printre
altele, că, ”am aflat cu siguranță cauza pentru care s-a opus Tănase Tudoran
contra militarizării. Adică el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus
încercărilor de a se uni românii cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau
luptele cele mai înverșunate și Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată
să obțină uniunea”. (Nestor Șimon, Corespondență, volum îngrijit de Adrian Onofreiu, Ed.
Supergraph, Cluj-Napoca, 2005, p. 62.).
La
aflarea veștii, I.P.S. Bartolomeu radiind de bucurie s-a făcut auzit prin gura
psalmistului și a exclamat ”Minunat este
Dumnezeu întru sfinții Tăi”. (Psalmul 61, 36).
Epistola
lui Nestor Șimon a fost principalul
document care a stat la baza întocmirii referatului de canonizare a Sfinților
Martiri Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din
Zagra și Vasile din Telciu, cei care astăzi se numără printre sfinții pomeniți
de Biserica noastră și sunt preamăriți de Dumnezeu în ceruri, cinstindu-se prin
cântări și laudă în ziua de 12 a lunii noiembrie.
Am învățat cu această ocazie că
nici memoria, nici miturile, nici
povestirile din trecut nu pot fi transpuse direct în text, fără o analiză
critică și în lipsa unor documente de netăgăduit, lucru de altfel mărturisit și
de Nestor Șimon, într-o scrisoare către Baziliu Bașotă, jude regal în Alba-Iulia:
”Scopul
meu nu e de a păși repede cu istoria
pentru de-a astâmpăra curiozitatea unora
ori altora, ci de a desfășura toate pe bază de documente valide, ca așa,
generația ce va urma să aibă istoria și
nu povești din bătrâni”.
Mircea Gelu Buta, Prof. univ. dr. –
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
***
Reproduc
din cartea: ”Nestor Șimon 1915-2005….corespondență”,
Scrisoarea
lui Basiliu Bașotă
ce a fost principalul document care a stat la
baza întocmirii referatului de canonizare a Sfinților Martiri Năsăudeni
Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile
din Telciu, cei care astăzi se numără printre sfinții pomeniți de Biserica
noastră și sunt preamăriți de Dumnezeu în ceruri, cinstindu-se prin cântări și
laudă în ziua de 12 a lunii noiembrie, după cum a arătat Dr. Mircea Gelu Buta.
Să citim această scrisoare celebră, dar și din alte corespondențe
ale lui Nestor Șimon:
”12. Basiliu Bașotă, jude regal în
Alba-Iulia.
Mult onorate domnule
jude!
A
trecut deja un an de când nu am corespondat cu mult stimatul D-Ta. De atunci și până astăzi au trecut multe peste mine, și mai
bune și mai rele; dar ori între ce împrejurări am fost, mângâiere mi-am aflat
în lucrarea istoria foștilor grăniceri. Unii, care știu ce lucrez eu de multe
ori mă întreabă, când voi fi gata, alții de abia așteaptă ca să vadă istoria
scrisă, ei dar nu am aflat unul care să-mi promită ceva ajutor afară de mult
stimatul D-Ta. Am mai făcut o încercare
gazetară, ce a apărut în Gazeta, Tribuna și Telegraful Român, dar până astăzi ,
locotenentnu am căpătat nici un răspuns, nici chiar de la foștii grăniceri din
regimentul I.
În
această vară am mers la Năsăud și apoi până la Telciu, pe unde am petrecut o
lună de zile adunând documente. Mai mult am aflat de la bătrânul Petru Tanco,
locotenent în pensie. Între altele am aflat și un compus despre spesele făcute
cu ocazia înmormântării repausatului c.r. locotenent Atanasie Moț Dâmbul. Acest
conspect îl am și eu în original și pe care nu-l țin din ceva puncte de vedere
însemnate, decât pentru memoria repausatului.
De
cumva M.O. D-ta., ca înrudit cu
repausatul ai dori să ai acest conspect, ce se extinde pe vreo ½ coală, eu
bucuros îl voi trimite.
Rezultatul
cercetărilor mele de până acum e că, afară de mai multe sute de date
interesante am aflat cu siguranță cauza pentru care s-a opus Tănase Todoran contra militarizării. Adică el nu s-a opus militarizării, ci s-a
opus încercărilor de a se uni românii cu
biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverșunate
și Curtea din Viena voia ca militarizând totodată să obțină și unirea. Acestea le-am aflat în o istorie bisericească
scrisă de Petru Bodi, până astăzi încă netipărită și se află în manuscris la
muzeul din Cluj. Acea intenție apare apoi și în alte documente ce eu le-am
copiat de prin Archiv des Vereines fur Siebenbugen Landeskunde. Pe lângă
acestea, poate că a fost și aceea ce susține D-l. Barițiu la p. 66: ”De ce ne
jură că ne vom bate pe uscat și pe apă…”.
Aceasta o deduce precum eu din rezistența secuilor.
(…)
Despre
acestea am povestit cu d-l. Petru Tanco care a zis că eu am drept și sunt
drepte ce le-am aflat eu, căci el știe încă din istoria care s-a scris la
mandatul colonelului și pe care a
decopiat-o (a copiat-o) dânsul, dar s-a prăpădit în 1848; el își aduce
aminte cum că în acea istorie era scris că Todoran, pe când îl tăiau cu roata striga: ”Nu
vă dați unirii” (ș.a.). Așa dar
năsăudenii de două ori s-au opus unirii:
1
– unirii religioase cu biserica Romei;
2
– unirii politice în 1848.
Mai
departe am aflat că maiorul Leon Pop a fost tras în cercetare pentru ținuta
batalionului și de către ministerul din
Viena, despre care am la mână în copie întrebările ce i s-au pus, ce a răspuns
la 25 de întrebări, până acum nu știu. ( a se vedea pe larg Virgil Șotropa, Soarta maiorului Leon Pop, în
”Arhiva Someșană”, nr. 14/1931)
Afară
de acestea am mai dat de urma multor documente, unele foarte interesante,
unele, din punct de vedere militar, altele, de drept de posesiune și
proprietatea pământului împrocesuat pe Valea Rodnei. Scopul meu nu e de a păși
repede cu istoria pentru de a astâmpăra curiozitatea unora ori altora, ci, de a desfășura toate pe bază de
documente valide, ca așa, generația ce va urma să aibă istoria și nu povești
din bătrâni.
Tot
ce mă necăjește e că până ce voi pune riguroasele (examenele), nu prea mă apuc
de scris mult. Acum mă prepar pentru
rigurosul prim. Printre ele tot mai fac câte ceva.
Alta, ce e și mai mare e, că nu întâmpin ajutor
nici din partea acelora, care trăiesc din sudoarea foștilor grăniceri, adică profesorii și
inteligența din Năsăud, care în loc să
mă încurajeze-vezi doamne, ca pe un om
mai tânăr – din partea unora am întâmpinat disprețul cel mai
mare (s.a.)
Eu,
firesc, nu am vorbit cu dânșii, și, afară de unul, despre adunarea de documente ce ar fi bine să se
întreprindă acolo, formându-se un comitet spre acest scop…
(…)
La
alte națiuni astfel de întreprinderi le ajută guvernul, ori se îngrijesc
societăți formate spre acest scop, formează capitaluri și unde
trebuie plătit, drumuri, copieri, dau bani. Eu însă va trebui să pun din punga
mea; dar drumurile, timpul (nu pierdut), petrecut, etc…
Eu
am mai făcut o încercare în această
privință scriindu-i d-lui
Profesor Dr. C. Moisil și d-lui Vicar,
ca cu ocaziunea adunării comitetului fondurilor,
care e tocmai astăzo, să facă propunerea ca să se compună un comitet, să se formeze un fond și
să se pună în lucrare pentru a aduna din toate unghiurile documentele și
datele istorice de prin comune și
aiurea, deoarece sunt, chiar eu am aflat unul foarte interesant în comuna
Telciu.
(…)
Eu
îmi însemn mai multe întrebări la care să-mi răspunzi D-ta, nu în scris, ci
când voi veni eu la Alba-Iulia, îmi vei răspunde, până atunci rămân al D-tale,
Patriot
adevărat,
Nestor Șimon, jurist absolut.
Cluj,
5 septembrie 1887”.
***
”19.
Abrud,
6 ianuarie 1891.
Mult prețuite patriot!
Sunt bolnav mai de mult timp și nu am nici
puterea, nici voia (voința) a scormoni
prin scrisorile mele, ca să îți trimit tot ce ți-aș putea trimite, ba nici aceia nu sunt, nici
chiar dacă unele și altele ce aș avea de
trimis le-aș mai avea, că s-au prăpădit
mutându-mă în viață de atâtea ori.
Tot
ce am putut aduna 56 documente istorice și 1 manuscris al meu în cauza dreptului binelui românesc, când cu
înființarea districtului Năsăud,
Îți trimit ca să le folosești și apoi,
la timpul său să le dai cu alte documente ale
D-tale unui loc credibil spre
păstrare, căci eu până atunci nu voi mai fi.
Salutare
frățească, Basiliu Bașotă.
Ibidem,
f. 147”
…………
”20.
Prezentat în 9
ianuarie 1891.
Pe
corespondență.
Prea onoratului
Basiliu Bașotă, în Abrud.
Mult onorate
domnule avocat!
Răspund
cam târziu. Pachetul dimpreaună cu
toate documentele l am primit în 9
ianuarie 1891.
Vă
mulțumesc pentru interesul arătat.
Rezultatul îl voi comunica cu altă ocazie în vreo epistolă
Năsăud,
în 6 februarie 1891.
Al.
M.O. D-Tale, mult stimătoriu,
Nestor
Șimon.
Ibidem,
f, 148/verso”
”23.
Beșa
Pavel, învățător și catehet în
Borgo-Prund.
Onorate
domnule învățător,
În
27 Decembrie 1892 cu ocazia adunării grănicerești mi-ai promis cum că-mi vei
împărtăși un ziuar(Jurnal de campanie)
din anul 1848.
După
cum văd D-Ta, ai uitat despre acel
ziuar, deoarece până acum nu am primit nimic. De aceea Te rog ca să binevoiești
a mi-l trmite cu vreo ocazie sigură ori
prin poștă. Mai bine ar fi ca să-l trimiți prin un preot greco-catolic de pe
Bârgău, căci pe luna lui martie toți preoții
sunt convocați de vicar ca să se adune în Năsăud, în cauza alegerii de
mitropolit. De cumva vei mai fi având și alte date mi le trimite spre a le
vedea și a-mi decopia ce voi afla mai de
lipsă. Tocmai acum decopiez documentele primite de la domnul Iacob Onea, pe
care voiesc a i le reînapoia cu ocazia amintită.
Nu întrelas nici cu această ocazie de a accentua:
păstrați toate petecele de hârtie și le
adunați și asigurați(protejați)de unde numai le aflați, căci de multe ori un
petic de hârtie cuprinde mai multe decât altele dintr-o arhivă întreagă. (s.n.)
Am
mai scris în altă privință și fratelui Dan, dar până acum nu mi-a răspuns nimic, poate dânsul va lăsa
cu testament ca să-mi răspundă copii cei cu nume strălucite.
Primește
domnul meu expresia sinceră a deosebitei mele stime.
Năsăud,
în 28 februarie 1893, Nestor Șimon”
***
Doamne! Observ că Marele Om, Nestor Șimon avea atunci când a scris
această scrisoare către Basiliu Bașotă, jude regal în
Alba-Iulia, din care am spicuit
și citat mai sus, vârsta de 25 ani, 8 luni și o zi, dar avea o maturitate
admirabilă!
***
Merită să citească,
ce am cules mai sus
din operele amintite, toți oamenii, deoarece sunt cuvinte ce ne
ajută să ne hrănim spiritul.
Lunca le la râul Neajlov satul Izvoru. foto jnfoto j n
Știința ne spune:
Lumea este afectată de
observator, adică avem o putere în Univers,
astfel încât, prin
concentrarea puternică a conştiinţei noastre,
putem să creem realitatea din jur.
Pe ce rază nu ştim încă.
Oricum rezultatul depinde de puterea de concentrare şi de
durată.
Să citim câteva
fragmente dintr-un studiu care pe mine
m-a impresionat:
„… faptul, că inima umană generează cel mai puternic
câmp magnetic din corp, de aproximativ 5.000 de ori mai mare decât cel al
creierului, este un lucru temeinic demonstrat.
Acest câmp are o formă sferoidă, ce se întinde mult în
afara corpului fizic,
fiind măsurat pe distanţe de la 1,30 m până la
2,50 m de inima fizică.
[…]
Câmpul magnetic al inimii reacţionează la calitatea
emoţiei pe care o creăm în vieţile noastre…
Emoţiile pozitive ne echilibrează organismul în ceea ce
priveşte
procesele
hormonale, ritmul cardiac,
limpezimea
gândirii şi eficienţa în tot ceea ce facem”.
foto j n
Să gândim pozitiv, deci, să iubim necondiţionat, să avem
INIMA plină de Iubire,
să facem fapte bune şi,
mai ales, să Îl iubim pe
Dumnezeu, să iubim Universul, Infinitul.
Urmare a faptului că,
mă preocup demult să
îmi dezvolt o Conştiinţă universală,
sunt puternic îmbibată de Iubirea pentru Dumnezeu,
am Inima plină de Iubire sufletească și spirituală necondiționată
față de fiii mei
și față de toți oamenii,
am trăit acum 22 de
ani un fenomen pe care nu l-am uitat.
Fenomenul numit de mine Trezire sau Salt Spiritual nu îl pot
descrie în cuvinte!
Doar îl simt permanent în toată Fiinţa mea lăuntrică din
acel moment când, dintr-o dată, am ştiut că nu sunt corpul fizic,
ci, sunt Conştiinţa mea,
sunt un Spirit ce locuieşte în trupul meu fizic,
că sunt fiica Divinităţii, și că fac parte din Infinit, din TOT.
În acea zi, spontan, am luat la întâmplare din bibliotecă
lucrări din domeniul filozofiei, religiilor lumii și am deschis una din
cărți, iar în paginile ei am găsit scris lămuritor ceea ce tocmai simţisem, şi anume:
În trupul nostru, în fiecare celulă a sa, este Energia
Vieții, adică Sufletul.
Frumos s-a spus că Trupul de carne al omului
este Templu al Duhului Sfânt, al Spiritului Sfânt!
Pot spune că din acea zi, 19 Octombrie 2002,
a început un proces
conştient şi prezent fără întrerupere
al Cunoaşterii de sine a mea.
O amintire de sine aproape permanentă.
Trăiesc în trezvie, în luciditate, sunt mult mai atentă la mine însămi de atunci,
cât și la cei din jurul meu.
Fiecare dintre noi ştim că evoluţia spiritului este un
proces minunat,
este o apropiere, treaptă cu treaptă, de sacru,
fără o despărţire de
profan şi, de aceea,
este un proces
mai mult decât dificil și din care învățăm enorm.
Este mai dificil
pentru cei care suntem în Lume și nu plecăm din lume prin peşteri sau prin
mănăstiri!
Şi totuşi, Sfinţii care au plecat din lume
povestesc despre o viaţă și mai grea,
plină de privaţiuni, și totuși, ce au
scris ei despre ce au trăit,
a rămas peste veacuri şi milenii drept învăţături ce
le găsim în cărţi valoroase.
Este o întoarcere în noi înşine prin care găsim Adevărul.
În noi înşine este Dumnezeu, este puterea ce o avem.
Să nu uităm! Avem o adevărată măreție spirituală în interiorul
nostru!
Iubindu-L, amintindu-ne de El cât putem de des, simțim că Dumnezeu
a venit la noi.
Afirmaţia mea, a Spiritului meu la cei 72 de ani trăiţi în
corpul fizic,
pot să o argumentez oricând.
Aici sunt la Bistrița
În noi este o corespondenţă cu tot Universul, cu Forţa
invizibilă a Cosmosului!
În noi este Puterea Energiei Vindecătoare Universale.
Să credem și să o accesăm.
Fiind aici pe Pământ ajungem,
prin Suferință și Iubire necondiționată, să
transcendem materia,
să cunoaştem existenţa realităţilor transcendente şi,
vedem că este această cunoaştere un DAR al
Divinităţii pentru Om!
După fenomenul care mi-a traversat mie Fiinţa acum 22
de ani,
reuşesc să mă cunosc pe mine însămi din ce în ce mai bine,
și, constat că acesta
este un proces continuu, greu, dar folositor.
Mereu şi mereu mai descoperim ceva despre Sinele
nostru real.
Şi asta, după mine, înseamnă că mereu şi mereu Îl descoperim
pe Dumnezeu,
mereu descoperim că
Bunătatea este baza vieții.
Mereu ne dezvoltăm în a fi cât mai altruişti,
ne mărim
dorinţa să fim de folos și de a face tot ceea ce ne stă în putere.
Fiecare om să facă ceea ce poate în fiecare etapă a vieții
sale.
Prin cunoaşterea de Sine, a situației de viață pe care
o avem la un moment dat,
alegem cum să trăim şi,
vedem cum
simţim nevoia de a ne dezvolta calităţi pozitive
care duc la o
spiritualizare cât mai înaltă.
Sunt cu mintea la Dumnezeu și Îl iubesc din toată inima
Cine Îl iubește și Îl
simte pe Dumnezeu aproape,
reușește să
trăiască exact așa cum ne-a rămas scris de către un Mare Sfânt:
„Toate
darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe,
şi
numai la atâtea daruri ajungem,
prin
câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie.
Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni,
câtă
amărăciune putem bea
în
locul celor ce vrem să îi mângâiem.
Atât
de puternice vor fi mila şi adevărul în noi,
câtă
văpaie de ură înfruntăm bucuroşi
pentru
Dumnezeu şi pentru oameni.”
***
„Când vine Dumnezeu la tine
te dezlegi de toate,
atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.
