Jenita Naidin

Laureata Premiului Nobel pentru Literatură,  scriitoarea  Selma Lagerlof,  în cartea  sa: ”Legende despre Iisus”, Editura  Universalia, Craiova, 1990,

are un capitol  intitulat: ”În templu”.

Conținutul acestei legende mi-a arătat cum, copilul Iisus a reușit să  realizeze fapte minunate  numai din dorința  sinceră de a-i ajuta pe acei oameni.

Citez fragmente  semnificative din care vedem minunile copilului Iisus la Templu:

         ”Doamne, sunt un om bogat. M-aș osteni eu oare să cer banii de la această văduvă, dacă n-aș avea dreptul la aceasta? Jur că așa cum nimeni nu poate trece prin poarta   dreptății, tot așa de adevărat e că femeia aceasta îmi este datoare.

Când judecătorii auziseră acest jurământ, îl crezură și  hotărâră ca văduva  să-și dea fiica sclavă.

Copilul, fiind aproape, auzi totul și se gândi;    ”Ce bine ar fi dacă cineva s-ar putea  strecura prin poarta dreptății”. Sări  cu grabă  spre cele două coloane.

Era așa de mâhnit  pentru acea femeie… Acum nici nu se mai gândea că acela care va putea trece e drept și fără păcate, el voia să treacă numai pentru femeia  aceea  sărmană. 

Își propti  umerii între coloane, ca și cum și-ar face loc.

În clipa aceea, toți oamenii din templu văzură că  poarta dreptății se mișcă.”  

”Bătrânul se ruga să-i  primească jertfa, pentru că avea un fiu bolnav și nu avea ceva mai bun pentru a fi jertfit lui  Dumnezeu.

Trebuie să mi-l luați, se ruga acesta; altfel nu va ajunge rugăciunea mea până la Dumnezeu și copilul va muri.

Crede-mă că mi-e milă  de tine, dar legea mă oprește să jertfesc animale rănite. După cum e cu neputință să treacă cineva puntea  paradisului, tot așa e imposibil să-ți  îndeplinesc rugămintea.

Copilul, fiind aproape, auzi totul. El se gândea  că e păcat că nu poate trece nimeni puntea.

Pe când  bătrânu  se îndepărta  mâhnit, băiatul se ridică, atinse puntea  tremurătoare și puse piciorul pe ea. Gândurile sale erau numai la bătrânul pe care  voia să-l  ajute. Atunci băgă de seamă că puntea nu mai tremură. Ea devenise lată și sigură sub picior.

Făcu și celălalt pas,  simțea că jur împrejur îl sprijină cineva să nu cadă. Aerul îl purta ca pe o pasăre dusă de aripile ei.

Din sabie se auzi un sunet divin când o atinse copilul, așa că unul din cei ce stăteau pe colină întoarse capul și privi într-acolo. La strigătul său  de uimire cei din curte văzură copilul care  trecea puntea  raiului.”.

(…)

Dumnezeu a făcut o minune ca să ne arate că vrea să-ți primească jertfa. Dă mielul încoace să-l sacrificăm. După jertfă, preoții întrebară de copil. Însă el nu știa că trecuse vremea și că era la amiază. Când își dădu seama, vru să plece.

Acum trebuie să mă grăbesc ca să nu mă  aștepte acasă. Vreau însă să mă uit în grabă și la ”glasul stăpânitorului lumii”. Așa se strecură prin mulțime și se furișă cu ușurință spre colțul unde  sta sprijinit cornul.

Când îl văzu, se gândi că acela care îl va  ridica și sufla îl el, va putea strânge  toate popoarele la un loc. Se vede însă că  lucrul  acesta este cu  neputință, și gândul lui era numai la ce trebuie să simtă un om care ar putea strânge pe toți oamenii pământului.

         În sala rece,  cu  coloane multe, era un sfânt învățat  care propovăduia ucenicilor săi. El se întoarse  acum spre un tânăr care-i sta la picioare și-l numi înșelător. Spiritul îi  arătase că acel tânăr era un străin, nu un israelit și acum îl  întreabă bătrânul de ce s-a strecurat sub un nume neadevărat printre  ucenicii săi.

Tânărul se ridică și spuse  că a pribegit prin pustie și a venit  străbătând mari depărtări, pentru ca să audă  adevărul cel mare și învățătura  unicului Dumnezeu.

Sufletul mi se stingea de dor, dar știam că nu mă vei primi dacă nu aș fi spus că sunt israelit. De aceea te-am înșelat ca să-mi potolesc dorul de a auzi învățătura ta și te rog  fierbinte să mă lași lângă tine ca să ascult învățătura unicului Dumnezeu.

Învățatul  ridică mâinile  spre  cer.

După cum nimeni nu poate ridica și suna din cornul de aramă pe care noi îl numim Glasul stăpânitorului lumii,  tot așa de puțin vei rămâne lângă mine. Ție nici măcar nu ți-e îngăduit măcar să intri în acest templu, fiindcă ești un păgân.  Grăbește-te să pleci de nu vrei ca discipolii mei să te rupă în bucăți, tu ne pângărești templul. 

Tânărul rămase liniștit și zise:

Nu vreau să mă duc acolo unde sufletul meu nu-și are hrană; mai bucuros vreau să mor la picioarele tale.

Cum isprăvi de zis aceste vorbe, discipolii se repeziră asupra lui, îl  aruncară la pământ și voiau să-l omoare.

”Ce mare  neîndurare!  Gândea copilul care auzise totul. Ah!  Dacă aș putea suna din cornul de  aramă, l-ași putea ajuta.”

Se ridică și puse mâna pe corn. Nu mai dorea să-l  ridice la buzele sale pentru   a stăpâni lumea, ci numai pentru a-l ajuta pe acela  a cărui viață era în primejdie. Deodată  simți cum cornul se ridică parcă singur la buzele sale și când el oftă numai,   se auzi un sunet tare și pătrunzător care  răsună în întreg  templul.

Tot poporul se îndreptă într-acolo și văzură că un băiețaș ridicase cornul la gură și scotea din el sunete ce făceau să vibreze cupolele și coloanele.

Discipolii lăsară jos mâinile  ridicate să izbească pe tânărul străin și sfântul  învățat zise:

Vino și rămâi la picioarele mele, Dumnezeu a făcut o minune ca să-mi  arate că dorința sa este să înveți să-L cunoști.

(…)

Când ziua  înclina spre seară, un bărbat și o femeie se îndreptau cu pas grăbit  spre Ierusalim. Ei arătau speriați și  neliniștiți,  și  strigau celor din jur:

Ne-am pierdut fiul!

(…)  Pe fiul vostru nu l-am văzut, dar în templu am văzut un copil de o frumusețe rară. Era ca un înger și a trecut prin ”poarta  dreptății”.

(…)

Mergeți  înainte până acolo unde  învățații vorbesc ucenicilor. Acolo este și copilul. Bărbații și cărturarii l-au luat în mijlocul lor, el întreabă și ei răspund, minunându-se de înțelepciunea lui. Tot poporu stă în curtea templului să vadă măcar o umbră a aceluia care a dus la buzele  sale ”Glasul stăpânitorului lumii”.

(…)

Femeia, când zări copilul, începu să plângă; îl recunoscuse pe fiul său.

 Copilul, care stătea printre  cărturari, auzi că cineva plânge și atunci  recunoscu  glasul mamei sale.

(…)

Toată noaptea pribegiră și maică-sa nu se opri din plâns.  Când se lumină de ziuă, copilul îi zise iar:

Mamă, oare de ce plângi? Eu nu am căutat mărire, Dumnezeu a făcut prin mine o minune, fiindcă voia să ajute celor trei sărmani.

O, fiul meu!  Răspunse maică-sa.  Plâng fiindcă tu ești totuși pierdut pentru mine. Al meu nu vei mai fi  niciodată. Din ceasul acesta  stăruința  vieții tale va fi după dreptate, dorul tău va fi  paradisul, iar iubirea ta va cuprinde pe toți oamenii sărmani care umplu pământul.”.  

         Și, astfel,  Mama lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a intuit  ceea ce Omenirea simte  de peste 2000 de ani!

  Am citit de mai multe ori cartea: ”Legende despre Iisus”, și, de fiecare dată au șiroit lacrimile pe obrajii mei, dar pe paginile Legendei: ”În templu”, am scris pe loc, din Inima și Mintea mea următoarele cuvinte,  ce reflectă trăirile mele în viață  și pe care le datorez lui Dumnezeu:    

    Cele mai minunate lucruri le săvârșim, le împlinim atunci când dorim să ajutăm sincer pe cineva. Doamne, Te iubesc!.

Drept urmare, din aceste cuvinte ale Inimii mele am decis cum să intitulez  acest articol scris azi  dis de dimineață pentru Dumneavoastră  cititorii mei. 

Cu  Iubire și  Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  01  Februarie 2025

Bistrița

CU  FAȚA  SPRE  LUMINA  DIVINĂ  

Cartea:  LEGENDE  DESPRE  IISUS, scrisă de  Selma Lagerlof, și publicată de Editura  UNIVERSALIA, Craiova, 1990, este deopotrivă importantă atât pentru oameni mari, cât și pentru copii. 

         Povestirile:

În noaptea sfântă;

Vedenia Cezarului;

Fântâna celor trei magi;

Copilul din Betleem;

Fuga în Egipt

În Nazaret;

În  templu;

și Năframa Sfintei Veronica,

sunt de o frumusețe copleșitoare.  

Chiar și oamenii care cunosc bine textele biblice, sau filme despre aceste evenimente sunt impresionați de modul în care sunt prezentate de   scriitoarea Selma  Langerlof.

Astăzi,  după ce  timp de câteva zile    sufletul și mintea mea au parcurs cu atenție cartea   LEGENDE  DESPRE  IISUS, am selectat și citat cuvinte din  Legenda:  Năframa Sfintei Veronica, în amintirea Poetei Vernica Micle, Sfânta Iubire  a lui Mihai Eminescu.

         Această Legendă începe așa:

”Spre sfârșitul domniei lui Tiberius, un cultivator de vie, cu soția sa, veniră să locuiască într-o  colibă de pe dealurile Sabine.  Erau străini și trăiau singuri.

         Într-o  dimineață, când omul vroia să plece la lucru, văzu  cu mirare, la ușa casei, o bătrână ce se așezase pe prag. Părea foarte săracă; era îmbrăcată cu o manta cenușie, dar când se ridică avea o înfățișare așa de măreață, încât omul se gândi la mitul ce spunea despre zeii care vin pe pământ cu înfățișarea unor oameni de rând.

-Nu te supăra prietene că noaptea asta am dormit pe pragul  acestei colibe. Aici au locuit  părinții mei și cu 90 de ani în urmă aici m-am născut eu.” 

         Mai departe, citim despre venirea la coliba din deal a unui  bărbat străin, care, de fapt o cunoștea pe bătrâna ce locuia cu familia cultivatorului de vie.

Străinul povestea despre Faustina, bătrâna doică a împăratului Tiberius, dar și despre comportamentele  inumane ale împăratului, iar cei doi soți, cultivatori de vie, nu știau că Faustina era chiar de față, era bătrîna ce locuia cu ei. 

După  plecarea  acelui bărbat străin, care le spusese că doica împăratului plecase  curajoasă în munți de la Curte, dar că numai ea l-ar putea ajuta pe Tiberius, bolnav fiind acum.  Să   citim:

”De la întâmplarea aceasta, viticultorul și soția nu mai vorbiră de împărat. Se mirau, totuși, că ea avusese atâta putere ca la adânci bătrînețe să se lipsească de atâtea bunuri și mărire. Se întrebau dacă se va mai întoarce la Tiberius, căci ea îl iubește încă. Dacă l-a părăsit a făcut-o numai  spre binele lui, crezând că se va întoarce de pe drumul  ce apucase. 

(…)

Cine oare îl va învăța acum să-i iubească.

(…)

 Faustina nu se ducea niciodată mai departe decât până la templul unde se ruga  pentru Tiberius.”.

Dragii mei cititori, păstrând  proporțiile și făcând analogii echilibrate,  mulți dintre noi regăsim situații asemănătoare în viețile noastre.

         Acum  să mai parcurgem pagini din Legendă și să ajungem la cuvintele despre Iisus, din care citez:

”Așa e, după cum spui. Se răspândise prin pustie un zvon că în Nazaretul  Galileii trăiește un profet, care are puterea lui Dumnezeu și poate vindeca, numai punându-și mâna pe fruntea lor.

(…)

Bătrâna  Faustina se îndrepta către Ierusalim. Ea nu  trimisese pe altcineva după profet.

(…) 

Cred că tot poporul a venit la Ierusalim.

(…)

Când ajunseră în acea stradă, care se întindea de la porțile  palatului până la muntele Golgota, văzură un convoi trist ce urma un condamnat la moarte pe cruce.

(…)

Faustina privea înfiorată călătoria grea a osânditului la moarte. Cu mare mirare văzu că el purta o mantie de purpură și pe cap o cunună de spini.

(…)

O, sărman de tine, cum te-au chinuit!  Zise ea și se apropie cu ochii plini de lacrimi.

Sărmanul văzu că femeia  vrea să se apropie de el și se târî până la ea, ….   Femeia se aplecă spre el; era totuși fericită că el venise să caute  mângâierea la ea. Îl apucă de după gât cu o mână,  iar cu cealaltă îi  șterse cu năframa ei de in lacrimile și sângele de pe obraz.

 (…)

Îți voi arăta totuși  un semn al puterii sale. Ți-am spus mai înainte că eu i-am șters fața cu năframa mea, acum o am în mână, vrei să vezi?

Ea desfăcu năframa  în fața Cezarului și acesta văzu pe ea urmele unei  fețe omenești.   …  Acest om a văzut că eu îl iubeam și nu știu prin ce minune mi-a lăsat chipul său. De câte ori îl văd, ochii mi se umplu de lacrimi. 

Cezarul se plecă să vadă chipul născut din lacrimi, din sânge și urmele înnegrite ale durerii.   

(…)

 Să fie oare om? șoptea el.

(…)

Tu ești Omul, zise el.   (…)   În clipa în care a simțit iubirea și mila, boala l-a părăsit.   Trei  soli trimise Tiberius în ziua următoare.

(…)

Al  treilea sol se duse în Palestina și aduse de acolo câțiva  discipoli ai lui Iisus, pentru a vesti în Cappreea, învățătura ce le predicase Răstignitul.  Când ajunseră în Cappreea, Faustina zăcea pe patul morții, și în ultima  clipă  a vieții, se converti și a fost  botezată cu numele de Veronica,   fiindcă îi fusese dat să dea  omenirii adevărata  icoană a Mântuitorului.”.

***  

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă,  25 Ianuarie 2025

Cu fața  spre  Lumina  Divină  

***