Jenita Naidin

  MOTTO:

                                                                                                        Trecutul este fragil.

                                                                                                          Umblați cu el ca și cum

                                                                                                          ar fi un fier înroșit în foc.

                                                                                                                      GOETHE      

Cartea   CÂNTECUL  NIBELUNGILOR,  publicată la EDITURA  PENTRU  LITERATURĂ  UNIVERSALĂ, București, 1964, în tălmăcirea lui  Virgil  Tempeanu și prefațată de   Zoe  Dumitrescu – Bușulenga, ne oferă o lectură care ne poartă  prin întâmplări  ”Din  străfundurile istoriei europene, din vremea teribilelor bejenii care au însoțit migrațiunile popoarelor…”.

Pentru a te încumeta  să citești un volum de 535 de pagini, cu un conținut al acțiunii redat în versurile celor 2378 strofe,  este necesară o motivație puternică.

Am început lectura-studiu  în seara zilei de 5 spre 6 Decembrie 2024 cu gândul că mă va ajuta Sfântul Nicolae să o duc la bun sfârșit,  având  atunci în mintea mea multe motive să mă angajez într-o muncă temerară, dintre care amintesc numai două:

– Faptul că mă întorsesem dintr-o bejenie și îmi apăsa greu sufletul singurătatea unei noi locuințe în care mă aflam de câteva zile și,

 – Numele eroului principal al cărții,   SIEGFRIED,  nume care îmi amintea de Iubirea misterioasă și interzisă dintre C.G. Jung și Sabina Spielrein.

Am mai mărturisit despre mine, cum,  o muncă grea mă ajută de multe ori  să trec printr- o  mare suferință a sufletului, astfel încât, am început să citesc cu pixul în mână.

Acum,  din numeroasele notițe,   scrise  direct pe carte, voi selecta  câteva în ordinea  structurii cărții.

Mai întâi, mă refer la   ampla și magistrala Prefață a acestei Opere pe care numai Doamna Academician  Zoe Dumitrescu – Bușulenga putea să o realizeze astfel încât, cititorul să fie incitat și să aibă curiozitatea să parcurgă  Cântecul  Nibelungilor.

Citez câteva cuvinte din Academiciana  Plecată la Cer ca  Maica Benedicta:

”Fiece popor a dăruit lumii icoana vieții sale în marile eposuri ale evului mediu, care cuprindeau tradiții, idealuri și aspirații caracteristice acelei vremi.  Cîntecul  lui Roland  fixa  trăsături de viață franceză;  Oastea lui Igor vine dinspre răsărit;  Beowulf a  ieșit din începuturile poporului englez; vechea Edda și numeroasele saga au păstrat  tradițiile  popoarelor nordice, scandinave.  Cântecul Nibelungilor , alături de Gudrun, constituie contribuția popoarelor germanice la cântecele de gesta, la epopeile eroice medievale.

Ieșite din același mod de viață feudal, toate eposurile glorifică același ideal cavaleresc, însoțit de eroismul luptător și de morala onoarei cavalerești, și consacră personaje similare pretutindeni, scoase din istorie sau din legendă. De obicei, eroii sunt regi ei înșiși sau fii de regi ca Siegfried, germanicul fiu al legendelor, ori vasali de mare valoare, ca Roland, nepotul  lui Carol cel Mare, slujindu-și  cu credință suzeranul, după toate legile cinului cavaleresc.

(…) 

 Nibelungii înșiși apar în epos începând cu momentul când Siegfried îi cercetează din nou și alege dintre ei o mie de oșteni spre a-i da suită Brunhildei pețite de Gunther. După aceea, ei apar la curtea burgundă, de unde vor pleca cu Siegfried și soția sa Kriemhilda la Xanten.  Se vor arăta iar în olatul burgund o dată cu venirea în vizită a lui Siegfried și a soției sale  la Worms și vor rămâne alături de Kriemhilda după uciderea eroului.  Apoi pornesc și ei în alaiul  enorm cu care Gunther se duce spre huni și vor pieri și ei în cele din urmă  alături de burgunzi.  

(…)

Din fericire, noua versiune românească, dată la lumină de cunoscutul germanist dr. Virgil Tempeanu, izbutește să sugereze frumusețile autentice ale narației, să le păstreze farmecul vechi.

(…)

Un aer de cronică plutește peste întreaga versiune românească, datorită lexicului arhaizant atât de meșteșugit ales de către tălmăcitorul care se arată a fi și un poet de calitate.”.

Opera Cântecul Nibelungilor este  strucurată în două Părți și 39 de Rapsodii.

 Partea Întîi, intitulată:  Moartea lui Siegfried, începe cu Rapsodia I Despre Nibelungi, iar prima strofă am să o citez pentru frumusețea ei:

”În hronici colbăite, dacă-a citire știi,

De mari eroi afla-vei și-amarnice trufii,

De veselă zburdare și plâns neostoit…

De-ți ispiti scriptura, veți auzi ce n-ați mai auzit!…”

 Din cele 19  strofe  cuprinse în prima Rapsodie, luăm cunoștință despre mai multe  personaje  din  crăiia Burgundia, cetatea de la Worms, pe Rhin și despre familia soților Ute și Dancrat  care, fiind bătrâni,  au lăsat să administreze fiii lor crăiia, iar sora lor era frumoasa Kriemhilda, de care se va îndrăgosti Siegfried.

Mai departe, în câteva strofe, luăm cunoștință despre ce a visat  Kriemhilda, vis pe care povestindu-l mamei sale, Regina Ute,  aceasta i l-a interpretat.

Prevestirile fiind sumbre, fiica îi spune mamei că nu se va căsători niciodată, , mama ei îi spune să nu se grăbească cu vorba, dar ea s-a tot împotrivit:

 ”Până sosi ursita, precum îi este fiecărui dat…”!

Așa a fost, Destinul s-a împlinit, după cum vom vedea mai departe.

Rapsodia a doua este Despre Siegfried și cuprinde strofele 20 – 43, din care citez  câteva  versuri semnificative despre locul viețuirii eroului și părinții săi, despre sărbătoarea  Păresimi din catedrală și despre modestia lui Siegfried :

”Pe-atunci trăia-n Olanda un prinț, cum altul nu-i

• Părinte-i era Siegmund, Sieglinda mama lui – 

Într-o cetate mândră, vestită-n lung și-n lat:

Unde se varsă Rhinul, la Xanten e bogatul său olat.”  

(…)

”Pornesc spre catedrală prea-mândri scutieri…

Ei, tinerii, sunt astăzi slujiți de cavaleri

Precum e obiceiul din vechi dăinuitor

Se bucurau   bătrânii: își aminteau cu drag de vremea lor”

În strofa  42  citim despre  felul smerit de a fi a lui Siegfried:

”Alaiu-n mare cinste  purcese-a risipi.

Chiar cavaleri de seamă nu pregetă-a grăi,

Că bucuroși lui Siegfried cu toții i-ar  sluji;

Dar, Siegfried, craiul tânăr, la astă voie nu se  semeți.”

A treia Rapsodie cu numele: Cum Siegfried  vine la Worms, ne spune la început în strofa  44 următoarele:

„Acas  trăiește Siegfried voios,  nestingherit;

Când,  iată că aude că-n  Worms  a vlăstărit

Fecioară preafrumoasă, urzită după plac;

(Odată, de la dânsa, și bucurii și-amaruri mari se trag)”

Pe parcursul strofelor  44 -138,  din această Rapsodie,  mirarea cititoarei ce sunt nu a contenit,  iar mențiunile pe care le-am făcut în timpul lecturii au înălbăstrit paginile, când citeam despre aceste popoare care mergeau pe jos ori călare sute de kilometri de la un regat la altul,  impresionându-mă faptul că, deși departe unele de altele,  cunoșteau cine sunt conducătorii, craii, regii, cum sunt familiile lor, dar și  ce profil psihologic aveau.

Siegfried a stat la Worms un an de zile, dar nu a reușit să o vadă pe Kriemhilda.

Înainte să plece spre fecioara preafrumoasă de care auzise, părinții lui s-au îngrijorat, iar el le-a răspuns:

”Ajunse la urechea lui Siegmund ce-au zvonit

Supușii lui adesea; prin ei a fost ghicit

Ce jinduiește Siegfried. Și mult s-a supărat

Că fiul său râvnește fecioara din castelu-ndepărtat.

Aude și Sieglinda, soția craiului:

O îngrija pe mamă  soarta copilului,

Căci cunoștea prea bine pe Gunther și pe-ai săi.

Toți  se trudesc să-ntoarne pe Siegfried de la învolburate căi.”.

Vedem acum,  exprimarea libertății fiului, a omului cu privire la Iubire, și asta din cele mai vechi timpuri.

Actiunea cărții despre care vorbim se petrece acum  1574 ani!

”Grăi semețul  Siegfried: – O, tatăl meu iubit,

Nu-mi trebuie soție, de nu-mi e-ngăduit

Să mi-o aleg eu, slobod, pe placul inimii.

Orice vor spune alții, rămân la hotărârea mea dintâi!”

Urmează discuții între părinți și, fiul este sfătuit de  tată să nu răpească fata:

”În țara ei cu steaguri să mergi…”, 

Iar Siegfried răspunde:

”Să izbândesc, mi-i gândul, prin chibzuința mea:

Doar doisprezece, tată, la Gunther voi lua.”

 Odată ajuns la Worms,  citim despre faptul că fizic nu se cunoșteau între ei:

”Aude Gunther vestea că-n curte-au pedestrit

Mulți cavaleri de seamă cu portul strălucit,

Având lucioase zale pe pieptul lor bărbat;

Dar nimeni nu-i cunoaște dintr-al  Burgundiei întins olat.”

      Au presupus, însă, că este vorba de Siegfried, iar strofele 80-138 din epopee ne înfățișează adânci  lupte cavalerești și  frământări omenești din acele timpuri medievale, iar după un an de zile, cei doi tineri sortiți ca în viitor să fie soți, încă nu se întâlniseră:

”Așa hălăduiește și-așa  trebile merg

Într-a lui Gunther țară, că trece-un an întreg

Și nici n-o vede Siegfried pe-aceea ce-o-ndrăgea

( Și de la care, bine, dar și mult rău odată va avea!)”  

Rapsodia a patra   intitulată:   Cum  Siegfried luptă cu  saxonii,   

descrie cumplitele lupte dintre Liudeger de la saxoni   și Liudegast  ”al Danemarcei crai” și Gunther ajutat de  eroul Siegfried,   pe parcursul strofelor 139-264.  

Aflăm și motivul pentru care eroul nu a plecat în țara lui:

 ”Și Siegfried cavalerul acas  ar fi plecat;

Dar Gunther, când aflat-a, de sârg la fost rugat

La el să mai rămână și zău, n-ar fi rămas;

De n-ar fi fost fecioara, de mult eroul s-ar fi dus acas!”

În cea de-a cincea  Rapsodie denumită:  Cum o vede Siegfried întâia oară pe  Kriemhilda,

Se povestește, desigur, în versurile celor  59 de strofe, cum a fost organizată la curtea regelui Gunther o grandioasă petrecere  de Rusalii,  în cadrul căreia se cunosc personal Kriemhilda și Siegfried, iar acesta rămâne la curte după finalul sărbătorii după cum redă strofa 324:

”Mai mult de  dragul fetei viteazul zăbovi.

Câte-un ospăț cu jocuri șederea-nveseli;

Dar îl cerca iubirea și greu îl săgeta;

(Odată, prin aceasta, și trup și viață jalnic va lăsa…).”

            Din Rapsodia a șasea aflăm   Cum călători  Gunther spre Islanda, la  Brunhilda

(Traducătorul menționează că  în textul din care a tradus numele este  Prunhilt):

”Pătrunde veste nouă în țara de la Rhin;

Anume că lui Gunther zburdări în gând îi vin;

Dorește o fecioară frumoasă a peți,

De-aceea foarte vesel măritul crai începe-acum a fi.

Trăia într-o  cetate, departe peste mări,

O minunată fată, crăiasă peste țări;

Frumoasă fără seamăn, cu mari puteri în ea;

Cu mulți viteji luptat-a și i-a înfrânt, căci soț nu-i trebuia.”

Despre Brunhilda, se știa că le cerea celor ce  doreau să se căsătorească cu ea să o înfrângă într-o luptă grea.  Până i-a venit în gând lui Gunther să o pețească, din mâna Brunhildei muriseră mulți cavaleri.

Atunci când craiul a spus că vrea să plece la ea, toți l-au sfâtuit să nu facă acest pas, dar el a răspuns:

”Vorbește  craiul Gunther: – Vreau hotărât să plec

În țară la Brunhilda, cu ea să mă întrec

Să-mi pun în cumpăn capul pentru iubirea ei;

De nu-mi va fi soție, deh, vreau să-l pierd de dragu-unei femei!” 

    Intervine blând  Siegfried spunându-i să nu facă acest drum, iar  Gunther îi cere să îl ajute.  Răspunsul lui Siegfried  a fost condiționat:

”De-mi dai pe sora-ți dragă, cu ea să mă însor,

Cu gingașa domniță, frumoasă ca-n povești,

Răsplată nu vreau alta și te ajut, căci frate bun îmi ești!”

Acum fratele decide soarta surorii:

”Ți-o dau – răspunde Gunther. Întinde mâna-aici!

Și dacă pe Brunhilda la noi în țară-aduci,

Pe sora mea, Kriemhilda, o iei, cum ți-am jurat:

Să fii cu ea ferice și-n pace să trăiești îndelungat!”

După intense pregătiri,  din care au făcut parte și grija ca cei care plecau să poarte strae crăiești din ”arăbești mătăsuri”,  – de unde vedem comerțul existent în acele îndepărtate timpuri ale istoriei Europei, –  au plecat spre Isenstein, cetatea Brunhildei,  trecând  peste uscat și ape, respectând  sfatul lui Siegfried: ”Treji să fiți!”.  Eroul  fiind la rândul lui însuflețit de   minunata  Iubire sufletească ce i-o purta  Kriemhildei în acel moment când încă nu erau căsătoriți.

     Din lectura  Rapsodiei a șaptea,  cu titlul: – Cum câștigă Gunther pe Brunhilda,

  Aflăm că  cetatea  Brunhildei avea 86 turnuri de apărare și era deschisă,  ”cu puntea dată jos”, și că nu au fost lăsați să intre cu spade și cu zale, adică au respectat regula de a intra neînarmați.

Se duc apoi discuțiile între Brunhilda și Siegfried, -ei se cunoșteau mai demult- și el i-a spus că a venit să o pețească stăpânul lui, craiul Gunther.

Brunhilda a acceptat să se lupte cu Gunther, care a câștigat ajutat de Siegfried fără ca ea să observe.    Mirele Gunther  i-a cerut Brunhildei să meargă cu el în țara lui, dar ea  a spus că mai întâi  își consultă  rudele și poporul.

Intitulată: Cum se duce Siegfried la  nibelungi,   Rapsodia a opta  ne înfățișează aspecte din viața  celor din  țara  nibelungă de unde Siegfried a ales o  mie de ostași, pe care

 „..i-a gătit

Cu platoșe, și coifuri, și strai frumos, domnesc,

 Să fie spadei sale bun  sprijin, la Brunhilda când sosesc.”.

S-au  hotărât să plece în regatul lui Gunther după întoarcerea eroului de la  nibelungi.

Înainte  să ajungă  tot alaiul la Worms,  în cea de a noua Rapsodie –  vedem – Cum îl trimit pe  Siegfried înainte să ducă  vestea cea bună și să le spună  cum să o întâmpine pe Brunhilda.

            Din Rapsodia a zecea aflăm: – Cum au  primit-o  burgunzii pe  Brunhilda la Worms.

Strofele 579-689, descriu, în detalii fantastice,  felul în care Brunhilda devine, în fapt,  soție  lui  Gunther, după ce  a fost desvirginată de Siegfried.   Această  stranie întâmplare a fost posibilă pentru că  Gunther i-a povestit cumnatului său ce a pățit:

”Grăiește  către dânsul: – Mă plâng îndurerat:

Pe demonul în casă, spun drept că l-am băgat:

Voind s-o iau în brațe, prea-strâns  m-a cetluit,

Și-n cui, sus, în perete, ușor ca pe-o lumină, m-a suit.

Am atârnat, zău, jalnic din noapte până-n zi,

Când mi-a dat slobod… Dânsa plăcut se odihni.”.

            Când citim  cele de mai sus nu știm ce să credem,  pentru că sunt lucruri de necrezut, deși vorbim de Evul mediu în care era Omenirea,  dar,   mai departe, Siegfried se oferă să îl  ajute pe Gunther.  Pe parcursul  strofelor 651-683  versurile măiestrite spun despre cum,  cei doi s-au înțeles  asupra unui plan prin care să o biruie pe  Brunhilda,  și în ce fel  Siegfried, după o luptă îndelungată,  reușește să o domine, luându-i cingătoarea și inelul.

Citez câteva versuri:

”Se scoală craiul Siegfried; Brunhild rămâne-n pat;

În taină-i scoate însă –cînd nu s-a ridicat-

Din degetu-i inelul de aur ce purta.

(…)

Îi luă și cingătoarea. Era din aur rar.

Nu știu de ce-a făcut-o. Din zburdăciune doar!

( A dat-o-apoi soției și mult s-a  mai căit!)

Acuma  craiul Gunther stă cu mireasa și e fericit.

De foc o mai dezmiardă! Ce? Nu i se cădea?

Brunhild acum rușinea și ciuda-și stăpânea:

E roșie la față  de alintarea lui.

Hei! Dusă-i fecioria. Cu ea și-a ei putere – așa vă spui!”  

 Îmi vine în minte întrebarea, față de ce a pățit, dacă  a resimțit Gunther trauma din noaptea nunții,  traumă care, din câte știu,  nu se vindecă niciodată. 

Iar cu privire la atitudinea Brunhildei,  în acest moment, gândul mă duce la o întâmplare descrisă în Sfânta Scriptură în ceea ce privește moartea mirilor înainte de căsătorie: al  eseului pe care îl scriu  

Citat din  Sfânta  Scriptură: 

”Cartea lui Tobit   este un fel de cod moral al unei familii iudaice aflate în captivitatea babilonică.”

Spre deosebire de cazul Brunhildei, la Sarra, un demon îi omora pe cei care doreau să îi fie soți.

„… am auzit  spunându-se că ea a mai fost dată de soție la șapte bărbați și că aceștia au murit noaptea în cămara de nuntă… ”.

Tatăl Sarrei a fost cu mare încredere în Dumnezeu și sincer față de Tobie:

„…copilul meu, trebuie să îți aduc la cunoștință adevărul: Eu am mai dat-o  după șapte bărbați din frații noștri și toți au murit în noaptea când se  apropiau de ea. Și acum, copilul meu,  mănâncă și bea, și Domnul va lucra pentru voi”.  

Pe Tobie, fiul lui Tobit, l -a salvat Sfântul Arhanghel Rafail (Rafael) și ascultarea lui de a se ruga, împreună cu Sarra, înainte de actul căsătoriei în fapt:

„Tobie  s-a ridicat din pat și i-a zis Sarrei:   Sora mea, scoală-te și să-L rugăm pe Domnul, cerându-I să ne dăruiască milă și mântuire. Ea s-a ridicat și au început să se roage,…

(…)                                                        

Tu ești Cel ce a zis: ”Nu este bine să fie omul singur; 

să-i facem ajutor pe potriva lui”

Și acum, nu din pornirea simțurilor 

o iau pe sora mea care e de față, 

ci pentru plinirea unui vis. 

Poruncește să vină mila Ta asupra ei și asupra mea

Și au zis amândoi:  Amin!  Amin!  Și s-au culcat pentru noapte.”.

„Scopul suprem și sfânt al unirii dintre bărbat și femeie este nașterea de prunci; așadar, transmiterea vieții.”.

„În cazul de față, nu simțurile dețin primatul imboldului erotic, ci idealul care le transcende.”

Rafael, unul din cei șapte îngeri care aduc și duc înaintea slavei lui Dumnezeu, le-a descoperit adevărul lui Tobie și lui Tobit, anume că a fost vedenie, fenomen numit de Mircea Eliade ”camuflarea  sacrului”. „Teologic vorbind, e modalitatea prin care Dumnezeu, folosind forme sensibile, devine  accesibil oamenilor”.

Epopeea ne arată mai departe,  în Rapsodia a unsprezecea,   Cum se întoarce Siegfried cu soața lui la Xanten.

La plecare,  când  frații Kriemhildei îi spun lui Siegfried, soțului ei,  că:

„Împărțim cu tine castele în țara ce domnim,

Precum și alte-olaturi supuse ce avem”  

Siegfried le răspunde:

”Prea buni cu dânsa sunteți;  dar Kriemhlind va purta

În țara mea coroană; olat va căpăta,

Cât nimenea bogată ca dânsa nu va fi.”

Odată sosiți la părinții lui Siegfried, la Xanten în cetate:

„Coroane-aici purta-vor glorioși.

(…) 

Și-așa domni în pace, precum vă povestesc,

Sub stemă, ani chiar  zece, când (iată, pomenesc!)

Că soața lui, născut-a prunc alb-bucălat:

Prieteni, ca și rude, când auziră, mult s-au bucurat. ”.

Copilul, la botez, a primit numele Gunther.

Când a născut și Brunhilda,

„Îl botezară Siegfried – precum se cuvenea!-

Din drag pentru eroul  ce unchiul său cel mult viteaz era.”

            Evenimentele ce au urmat sunt artistic prezentate, și, din Rapsodia a douăsprezecea,  ce se intitulează:

Cum Gunther l-a poftit pe Siegfried la petrecere.

Îndemnat de Brunhilda,   Gunther  trimite soli  în cetatea lui Niblung, aceștia ajung cu vestea, iar apoi se întorc cu un răspuns pozitiv și cu multe daruri.

În Rapsodia a treisprezecea: Cum pornesc  oaspeții spre ospățul de la curte,

Este descrisă călătoria,  momentul când au sosit la Worms și sunt  redate nesfârșitele petreceri.

 Despre:   Cum s-au sfădit  crăiesele,  citim în Rapsodia a paisprezecea.   

Din  lectura strofelor 814-876  aflăm câtă preocupare aveau oamenii acelor timpuri pentru exterior, cum își etalau averile, îmbrăcămintea, armele, -desigur altele decât cele din zilele noastre-, și mai citim cum se foloseau de rangul lor social și, cum de mii și mii de ani totul pornește de la viața intimă a omului, care, odată dezvăluită, în multe situații, este periculoasă pentru   toți cei implicați.

            Crăiesele se sfădeau în legătură cu rangul social pe  care îl contestau, una alteia,  și, de aici,  puneau problema care dintre ele să intre  prima cu alaiul ei în catedrală, atente fiind,

 – mă gândesc, pentru că așa se întâmplă și în zilele noastre -,

la simbolistica momentului.

Citez:

”În fața catedralei acum s-au întâlnit.

Invidia pe Brunhild atât a chinuit,

Încât cu voce aspră pe Kriemlind o opri:

-Vasala înainte-mi nicicând în catedrală n-o păși! 

Răspunse-atunci Kriemhilda (ce furioasă-era!):

 -De-ai fi tăcut, Brunhilda, precum se cuvenea,

N-ai fi făcut rușine măririi care-o ai:

Cum poate-o concubină să fie-acum soția unui crai?

-Cui spui această vorbă? –Brunhilda a-ntrebat.

Chiar ție – zise Kriemhild – căci este-adevărat:

Nu soțul meu fu-ntâiul care te-a fost iubit?

Că doar nu Gunther fost-a cel care fecioria ți-a răpit!

   (…)

-Ascultă – zice Brunhild – azi Gunther va afla tot ce mi-ai spus!

De asta nici că-mi pasă! Mândria te-a trădat:

Cu vorbele-ți urâte adânc m-ai supărat!

(…)

Brunhilda plânge tare. Kriemhilda s-a grăbit

Să intre înainte în domul strălucit

Cu-ntreaga ei suită. Ce ură s-a iscat!

Mulți ochi se umeziră! Frumoase fețe s-au întunecat.”  

            În următoarele  versuri sunt povestite dialogurile dintre toți actorii implicați încât,  personajele  pașnice au fost convinse de cele răzbunătoare să pregătească uciderea eroului.

Astfel, în Rapsodia a cincisprezecea, intitulată: –  Cum l-au trădat pe Siegfried,   prin  naivitatea Kriemhildei, este povestită  crima pe care a pregătit-o Hagen –”(necrednciosul om cu ochi șireți.)”.

Hagen a cerut soției lui Siegfried să îi spună dacă acesta  are vreoun punct slab, ca să știe cum îl poate apăra în război. Aceasta, având încredere, i-a spus lui Hagen că îi va coase o cruciuliță de aur pe haină  în locul în care,  atunci când soțul ei s-a scăldat în sângele  balaurului, o mică porțiune de piele nu a fost atinsă de sânge.

Rapsodia a șaisprezecea: Cum l-au ucis pe Siegfried, cuprinde, în cele 85 de strofe,  tragedia descrisă detaliat.  Pornind de la pregătirea unei partide de vânătoare, acum, când Hagen știa de la Kriemhilda punctul în care, dacă era săgetat, Siegfried putea fi omorât, până la momentul când s-a înfăptuit crima.

Soția lui  Siegfried îi  spusese să nu plece pentru că avusese  vise prevestitoare, dar  acesta nu a renunțat și astfel Destinul s-a împlinit.

După ce Siegfried și-a dat ultima suflare în iarbă aproape de izvor,  toți s-au înțeles să tăinuiască fapta lui Hagen, și să-l ducă în fața casei unde era soția lui, spunând că tâlharii l-au omorât.

Citim acum Rapsodia a șaptesprezecea:  Cum plânse  Kriemhilda pe  Siegfried și cum îl îngropară.  Iată o descriere detaliată, pe parcursul a 98 de strofe, a suferințelor și comunicărilor zguduitoare din sufletele celor care l-au iubit pe erou.

Făptuitorii l-au adus, după cum s-au înțeles.

Citez câteva versuri:

”În taină îl așază în fața ușii ei,

Ca dânsa să-l găsească, când, după obicei,

Utrenia s-asculte pleca în zori de zi;

Căci nobila Kriemhilda de la aceasta nu putea lipsi.

(…) 

Jos cade leșinată; o vorbă n-a grăit.

Nefericita zace mult timp: crezi c-a murit!

Apoi când se trezește, ce jale-a arătat!

În țipete o ține; de plânsul ei palatul-a răsunat.

Îi spune-atunci o fată: Dar dacă-i un străin?

(…)

Răspunde: -Nu! E Siegfried, bărbatul meu iubit.

Brunhild a pus la cale și Hagen cel viclean a-nfăptuit!”.

Cu toate că știa precis cine e vinovat, Kriemhilda a preferat pacea în acel moment al vieții ei.

Se va răzbuna mai târziu, pe când era soția lui Atila, iar atunci și ea moare.

Să mai zăbovim un pic aici la Rapsodia  a șaptesprezecea,  doar să mai citez câteva fragmente:   

”În drum spre catedrală viu clopotele bat;

Iar preoți o mulțime prohodul i-au cântat.

(…)

O clipă de părere de rău de-ați fi avut,

Această faptă hâdă nicicând n-ați fi făcut.

(…)

Dar toți  tăgăduiră. Atunci Kriemlind vorbi:

Cine nevinovat e, o poate dovedi:

La năsălie meargă în fața lumii-ntregi

Și s-o vădi dreptatea! Atunci nu se mai poate să mai negi.

E mare-astă minune (și azi se-ntâmplă chiar):

Când vinovatul vine la mort, începe iar

Din răni să curgă sânge. Și-aici a fost  așa.

Văzură toți atuncea că Hagen săvârșit-a fapta rea.

(…)

Grăi îndurerata: -Vai, toți cei credincioși

Ai soțului tovarăși, îngăduiți-mi, fiți, vă rog miloși,

Să-i văd, o dată numai, frumoasă fața-a lui!

Și-atât de mult se roagă (vai, ce să vă mai spui!)

C-au trebuit să spargă, oricât de greu era,

Greu făurita raclă, ca soața lui să-l poată iar vedea.

O duc acum pe Kriemhild la racla ce-au deschis;

Ea capul i-l ridică –părea că totu-i vis!-

Și îndelung sărută pe soțul adormit.

De-atâta jale cruntă, de sânge ochii ei  s-au înroșit.

Mai tristă despărțire, zău, nici că se putea!”

Rapsodia a optsprezecea ne descrie Cum s-a-nturnat Siegmund acasă.

            Tatăl lui Siegfried, craiul Siegmund, după înmormântarea fiului său,  a rugat-o pe  Kriemhilda să meargă cu el ”în țara soțului iubit!”, dar aceasta nu a acceptat, ci, a rămas în locul  unde s-a născut, iar acum își îngropase soțul, adică,  la Worms.

Impresionantă este   scena prin care socrul ei îi amintește că acolo este copilul lor:

”Hai, vin  cu noi acasă!  De te rugăm în van,

Gândește la copilul de tatăl său orfan!

Când se va face mare, mult te va mângâia.

Până atunci,  Kriemhilda, te vom sluji și te vom ajuta!

(…)

Plecați  fără de grijă cu  Dumnezeu de-aici!

Vă dau și pază bună pe sigure potici,

Spre țara nibelungă!  Iar copilașul meu

Vi-l las în seama voastră!  Să-l îngrijiți, așa cum nu pot eu!”

            Vedem, în aceste versuri, cum totul se întâmplă pentru ca  Destinul omului și al țărilor să se întâmple.  Kriemhilda era  conștientă de neputințele ei, și, rămâne ca un copil lângă Ute, mama ei.

La începutul  Rapsodiei a nouăsprezecea, intitulată: Cum au adus la Worms  comoara nibelungilor,    ni se înfățișează cum văduva a căpătat reședință în catedrală unde stătea îndurerată, alături de suita sa,  și: ”La liturghie numai să meargă, îndelung se bucura.”

Frații Kriemhildei s-au decis să o înduplece ca să comunice cu ei, având interesul să aducă comoara nibelungilor la ei, la Worms.

Nu  după multă vreme, burgunzii s-au grăbit

Lui Kriemhild să-i  aducă tezaurul vestit

Din țara nibelungă; să-l care-aici, la Rhin:

E darul ei de nuntă, ce i se cuvenea deci, pe deplin!”

Comoara a fost aruncată în Rhin de către Hagen, ”La locul zis și Loche.”.

”Din nou  nemângâiata începe-a  se  jeli.

A plâns întâi pe Siegfried, acum că îi răpi

Nelegiuitul Hagen comoara ce-o avea.

N-a ostoit mâhnirea și va jeli din nou ursita-i rea!”.

Dar,   Timpul trece, iar  Destinul își arată o altă etapă:

Suntem la  Rapsodia a douăzecea  care  are titlu:  Cum o pețește  craiul  Atila pe Kriemhilda.

Din prima strofă, vedem   cum se mândreau oamenii cu exteriorul, păcat ce dăinuie și în zilele noastre.   Va mai trece mult timp până Omenirea se va spiritualiza, nu știm cât, dar zorii au venit.

Atila, regele hunilor  în anul 437,  îl întreabă, după ce a devenit văduv,  pe bunul său amic despre cum să își aleagă viitoarea soție conform dorințelor:

„Grăi Atila:  Spune-mi, amicul meu prea bun,

De se cuvine soață să-mi fie, precum spun

Ai noștri sfetnici? Este frumoasă, cum vorbesc?  

  Vreau  față de prieteni cu soața mea oricând să mă  fălesc!”

  După ce se interesează de frumusețea fizică, Atila vrea să afle despre prestigiul celei pe care o pețea,  și,  acest lucru îl face tot pentru mândria lui în fața lumii, adică, nici vorbă despre Iubire, despre Sufletul acelei femei.

Să citim:

”Dar vreau să știi, mărite, că dânsa l-a iubit

Pe Siegfried, cel ce-odată aicea a venit.

A fost fiul lui Siegmund, în toate lăudat.

Avut-a   mare cinste! Într-adevăr, a fost de preț bărbat!

Răspunde iar Atila:  -De-a fost soția lui,

Și el atât de mare și nobil, precum spui,

Atunci nu se cuvine s-o pierd! Am auzit

Că este mult-frumoasă și deci femeie bună de iubit!”

Oamenii lui Atila s-au pregătit de drum și au călătorit   douăsprezece zile până la Rhin.

După ce  rudele lui Gunther recunosc cine sunt oaspeții, marcgraful a pornit cu suita sa spre sala în care erau așteptați și au urmat discuțiile cu privire la scopul vizitei: pețitul Kriemhildei.

Toți frații  văduvei au fost de acord,  doar Hagen, cel ce îi ucisese soțul, s-a opus pentru că, odată recăsătorită cu un rege bogat, devenea puternică.

Când, după multe zile  în care a refuzat să primească solii, Kriemhilda acceptă să stea de vorbă cu ei, avându-i în față pe cei doi marcgrafi, (titluri pentru principii feudali germai cu rol în zona de graniță a imperiului, un fel de miniștri de externe.n.n.), începe iar să plângă.

Plîngea după viața frumoasă în timpul cât a cunoscut căsătoria împlinită, după cum, multe femei plâng toată viața în sigurătate  pentru că nu au cunoscut căsătoria fericită.

 Pământul este Valea Plângerii.

Citez câteva strofe  semnificative, din cele 146,  în care este descrisă pețirea văduvei Kriemhilda pentru a deveni soția lui Atila:

”Pe oaspeți îi poftește  în jilțuri moi să stea.

Cei doi marcgrafi în fața-i ședeau, cum se cădea:

Sunt Eckewart și Gere, eroi neînfricați.

Pentru a lor stăpână se arătau cerniți și întristați.

Pe Kriemhild mândre fete gingaș  o-nconjurau;

Dar numai plâns și jale pe fața ei erau.

La piept, de lacrimi, straiul cu totul ud era.

Prea-bine vede solul că  gândul ei la Siegfried zăbovea.

(…)

Vorbește-atunci marcgraful:  -Atila, -al meu stăpân,

Se-nchină cu credință, domniță! Și vă spun

Că vrea să pună stema-i pe-al vostru cap iubit;

De-aceea cu solie în țara voastră astăzi am venit!

(…)

Și, de-ați voi vreodată pe-Atila a-l iubi,

Douăsprezece steme vă vor împodobi,

Treizeci de țări întinse vă vor sluji frumos,

Pe care brațui-i tare le-a cucerit cu-avântu-i furtunos!

(…)

Se tot gândi sărmana:  Cum? Trupul să mi-l dau

Unui păgân? Se poate? Creștină sunt.  Ce au

Ceilalți cu mine? Mare rușine voi păți:

Chiar de mi-ar da regate, soția lui nicicând eu nu voi fi!

(…)

Atila are-atâția creștini în țara lui,

Că nimeni nu-ndrăznește – aceasta eu v-o spui!

Cumva să vă jignească. Dar dacă veți putea

Să-l botezați vreodată?  Puțină-mpotrivire ați avea!”

 După multă  chibzuință,  și după ce s-a asigurat că va fi protejată,  a  primit ”hunica pețire”, urmând să plece  la   craiul Atila.

”Dar până nu plecară, soli iuți iată-au pornit

La huni, departe-n țară, pe crai de l-au vestit,”

Descrierea  drumului până la Atila o citim în  Rapsodia a douăzeci și una: 

Cum a pornit Kriemhilda înspre huni.

Citez câteva strofe:

”Lăsând pe soli în pace, vreau să vă povestesc

Cum a trecut Kriemhilda olatul cel crăiesc,

Și unde-o părăsiră Gernot și Giselher,

Care-au slujit-o bine, cum cere slujba cea de cavaler.

La Dunăre-o-nsoțiră. La Vergen s-au oprit;

De sora lor cea dragă aici s-au despărțit,

Spunând că vor acasă să-ntoarne către Rhin.

Fără de lacrimi multe ei n-au plecat: au plâns cu toți din plin!”.

Mai departe,  sunt descrise întânirile de pe drum și locurile:  Mănăstirea Inn, episcopul Pilgrim cu reședința la Passau, la Rudeger și soția sa Gotelinda au primit bună găzduire,

Apoi, „Pe Trasem avea mândrul Atila un castel

 Bogat și plin de fală”.

 „Puterea lui Atila atât de-ntinsă-era,

Că lume după lume aceasta o știa;

Iar curtea-i era plină de mulți eroi vestiți:

Păgâni, creștini de-a valma veneau la el luptând neobosiți.

La el vedeai, de-o pildă (cum azi nu mai găsești!)

Credință creștinească și crezuri păgânești,

Trăia oricare bine, așa precum voia;

Și darnic era craiul, căci pe oricine larg îl dăruia.”.

            În cuprinsul  Rapsodiei a douăzeci și doua, intitulată:

Cum nuntește  Atila cu  Kriemhilda,  ni se arată diversitatea popoarelor conduse de Atila:

”În ceata cea pestriță  ruși, greci destui erau.

Poloni, valahi ca gândul de repede zburau

(…)

De la Kiev porniră mulți cavaleri vestiți

Și pecenegi sălbatici pe caii lor cei iuți;

Săgeata lor doboară chiar pasărea în zbor.

Își încordează arcul, de crezi că se și rupe-n mâna lor!

În țara-austriacă, pe Dunăre, era

Vestit orașul Tulna, În el hălăduia

Norod pestriț, cum Kriemhild nici nu va mai vedea.

Primiră-aici pe oaspeți; (pe-aceștia soartă rea îi aștepta).

Pe Craiul bun Atila o ceată-l preceda.

(…)

 Douăzeci patru principi puternici și bogați

Pe Kriemhild o salută. (Mai mult nici n-au dorit acești bărbați!)

Venea pe cai sălbatici, cu șapte sute-ostași,

Însuși Ramuno cneazul, ce-avea al său sălaș

În țara Valahiei, Zburau sirepii lor.”

Conform  protocolului,

„Pe huni Atila-i roagă să-ntâmpine frumos

Pe Kriemhild. Ei din Tulna pornesc  vijelios

Spre Viena, unde multe domnițe au găsit.

Pe soața  lui Atila cu multă curtenie au primit.”.

            Dar, după cum scrie în epopee, Kriemhilda venise în această căsătorie cu Atila, cu un gând ascuns, gând pe care l-a pus în aplicare, s-a răzbunat pe Hagen, ucigașul soțului ei, Siegfried, iar în clipa răzbunării  și-a găsit și ea moartea.

Rapsodia   a douăzeci și treia  are numele:

Cum gândește  Kriemhilda să-și răzbune suferința.

  La început aflăm că în șapte ani de căsătorie cu Atila a născut un fiu pe care l-a botezat în legea creștinească cu numele Ortliep,  dar această bucurie nu îi alunga gândul de a-și răzbuna moartea lui Siegfried.

Nici bucuria că că soțul ei  Atila o iubea nu îi era de-ajuns, astfel că, se folosește de el și

Îi cere să invite rudele ei  de  departe în regatul lui, al lor acum.

Trimit soli (Rapsodia a doăzeci și patra), aceștia sunt amânați până vor chibzui răspunsul la invitație,  dar până la urmă aflăm în cele 79 de strofe cu titlu: Cum pornesc craii burgunzi spre țara hunilor, din  Rapsodia a douăzeciși cincea.

Câteva  citate:

”Hai, să-i lăsăm acuma pe huni și-a lor olat

Și să vedem burgunzii spre huni, cum au plecat!

Nicicând pornit-a oaste mai mândră ca a lor:

Aveau de toate: strae și arme bune, aur lucitor.

(…)

Iar Ute,  îngrijată, grăiește spre feciori:

-Mai bine-ați sta acasă! M-apucă reci fiori

Când mă gândesc la visul ce-azi noapte l-am visat:

Părea că-n țara noastră pierit-au păsări: una n-a scăpat!

(..)

Răsună trâmbiți multe și flaute în zori:

E semnul de plecare. S-aude de trei ori.

Femeile-și  alintă plângând ai lor iubiți.

(Din pricina Kriemhildei, nu trece mult și  fi-vor despărțiți!)

(…)

Când cavalerii sprinteni spre cai se îndreptau,

Femeile în taină frumoșii ochi ștergeau.

Lor inima le spuse că bună nu va fi

Această  despărțire îndelungată. (Cine poate ști?)”.

  Mai departe citim cum se ivesc piedici în drumul lor spre huni, dar până la urmă ajung la destinație.

Pe drum, ne arată Rapsodia  a douăzeci și șasea: Cum îl ucide Dancwart pe Gelfrat.

Apoi, citim în Rapsodia  a douăzeci și șaptea:  Cum  poposesc burgunzii la Bechlarn,  acasă la marcgraful Rudeger, prezentate fiind obiceiurile pentru primirea oaspeților, chiar și o logodnă.

În Rapsodia a douăzeciși opta vedem: Cum sosesc burgunzii la curtea lui Atila,  dar și frământările lor sufletești cu privire la faptul că nu știau cu ce gânduri îi va primi Kriemhilda, care încă îl plângea pe Siegfried, fostul ei soț.

De altfel, ea îi  și  întreabă  despre comoara ei: 

” Atunci o întrebare, doar să vă pun aș vrea:

Comoara nibelungă, au, ce-ați făcut cu ea?

Era a mea avere, precum socot că știți,

Ați fi putut-o-aduce, de-ați fi voit, acum la noi aici!

(…)

Mi-au poruncit doar craii eu s-o arunc în Rihn,

Și pân  la Judecata de-Apoi s-o odihni acolo lin!”.

Din cuprinsul  Rapsodiei a douăzecișinoua:

Cum nu s-a ridicat Hagen în picioare dinaintea Kriemhildei,

Desprindem faptul că cel care i-a omorât soțul recunoaște în fața Kriemhildei că a făcut-o din datorie  de vasal față de stăpânul său și a soției sale.

”Ea-i zice:  Spune-mi Hagen, de ce-ai făcut așa

Îți știi prea bine fapta! –să meriți ura mea?

L-ai omorât pe Siegfried, iubitul meu bărbat,

Pe care pân la moarte am să-l jelesc cu sufletu-ntristat!

El  spune:   Ce mai vorbă!  Socot că e de-ajuns!

Eu, Hagen am făcut-o și el doar a plătit

Jignirea ce-a adus-o stăpânei mele, Brunhild, însutit.”.

După ce s-a aflat în mod direct că Hagen l-a ucis pe Siegfried, între oaspeții sosiți la curtea lui Atila și oamenii lui s-a observat disensiunea și tensiunea psihologică. Dar Atila nu a primit informații adevărate  de la soția lui, Kriemhilda.

Rapsodiile:

 a treizecea:   Cum Hagen și  Volker stau de pază,

a treizeci și una, Cum se duc la biserică,

a treizeci și doua:  Cum l-au ucis pe Blodel,

a treizeci și treia: Cum luptă burgunzii cu hunii,

a treizeci și patra: Cum au aruncat morții din sală,

a treizeci și cincea: Cum îl omoară pe Iring,

a treizeci și șasea: Cum poruncește Kriemhilda să dea foc sălii,

a treizeci și șaptea: Cum a murit Rudeger,

a treizeci și opta: Cum au pierit  toți luptătorii lui Dietrich,

a treizeci și noua și ultima: Cum au pierit, Gunther, Hagen și Kriemhilda.

În toată epopeea citim despre circumstanțele din acele timpuri când se succed momente eroice, de credință și loialitate, dar și de multă cruzime în comportamentul oamenilor care, în loc să apeleze la Logosul divin, folosesc forța armelor,  a urii și a răzbunării, iar asta se întâmplă și azi, după 1588 de ani de la Învățăturile primite de Omenire prin Domnul Iisus Hristos. 

Să citim  strofa nr. 2378, ultima din acest vast și uluitor Poem:

”Ce să vă spun de cele ce s-au mai întâmplat?

Atâta doar: că lumea s-a fost întunecat.

Au plâns femei și fete amar și îndelung.

Sfârșită e povestea:  acesta este Cântul Nibelung.”.

Până la urmă Kriemhilda,

– care a greșit de două ori grav: odată că a spus secretul dezvăluit de Siegfried, jignind-o pe Brunhild, apoi, având încredere  în Hagen i-a cusut soțului ei o cruciuliță pe haină în locul vulnerabil, astfel încât așa a putut fi omorât-

a murit și ea.

            Vedem cum toți se răzbunau din mândrie. Mândria l-a pierdut pe Om! În această epopee  sunt foarte multe  exemple în acest sens.

Mă întorc un pic la un moment din Poem unde se arată o situație de viață  din acele timpuri,  adică, sfaturile unei mame pentru fiica ei, urmare a discuțiilor dintre ele,  în comparație cu dialogul dintre mine și mama mea, ce a avut loc cu peste 1500 de ani mai târziu.

Citez din epopeea  Cântecul  Nibelungilor: 

            ”În somn curat de fată  Kriemhilda a visat

            Un șoim isteț și mândru, sălbatec și bărbat,

            Pe care-l prind în gheare doi vulturi  fioroși…

(…)

            Reginei Ute-i spune fecioara ce-a visat.

            Și tălmăci bătrâna:   – ”Șoim, cică, e bărbat,

            De nu-l păzește Domnul, să știi că este rău!

            Nu mult și îl vei pierde, când i s-o soroci veleatul său!”

Fiica numește interpretarea visului de către mama sa un păcat și afirmă că nu dorește să iubească:

            ”Nu mai vorbi, vai, mamă!  Doar foarte bine știi

            Tot ce-au pățit atâtea femei, cum bucurii

            S-au înturnat adesea-n dureri; de-aceea vreau

            Să nu râvnesc iubire. M-am  chibzuit așa mereu să stau!”

Și,  a răspuns așa mamei,  cu toate că aceasta îi spusese  despre avantajele iubirii, ale căsătoriei:

            ”Nu te pripi cu vorba!” – bătrâna îi grăi.

            ”De vrei să simți dulceața acestei lumi, vei ști

            Că mi ți-o dă iubirea; frumoasă mult te faci…

            Să-ți  hărăzească Domnul bărbat pe o potrivă și să-i placi!”

Mama Kriemhildei a îndrumat-o cu unele sfaturi.

Doamne,  citind cum a vorbit mama și fiica din vechea Legendă,  îmi amintesc un răspuns al mamei mele, pe când trecusem de vârsta de 20 de ani, lucram în domeniul pensiilor și visam să urmez cel puțin vreo trei facultăți, iar dânsa îmi spunea că fetele se căsătoresc până la vârsta de 21 ani, iar eu mă apropii să îi împlinesc și de ce nu mă hotărăsc, moment în care am întrebat-o ce înseamnă căsătoria, iar răspunsul dânșii îl am și acum în minte: ”despre asta îți va explica soțul tău fiindcă mie Jănică mi-a spus”, adică tatăl meu.

 Eu am iubit-o și o iubesc și acum, deși  nu mai este pe Pământ, pe Mama mea, chiar dacă ea nu a putut să mă ajute să înțeleg ce e căsătoria.   Iar faptul că m-am căsătorit cu un tânăr care la rândul lui nu a știut ce înseamnă căsătoria, astfel încât am avut căsătorie fără căsătorie, nu pun acest eșec decât în seama mea, a neștiințelor mele din acei ani. Și nu numai a neștiințelor ci și a faptului că m-am încrezut în mine deoarece pe atunci nu aveam gândul la Dumnezeu cum îl am acum.

Cu 1580 de ani în urmă, Kremhilda a primit informații de la mamă  despre iubire, iar mai apoi s-a căsătorit cu Siegfried, un tânăr matur, care a explicat părinților lui, părinți,  care s-au îngrijorat că și-a găsit mireasă așa departe:

            ”Grăi semețul Siegfried:  – ”O, tatăl meu iubit,

            Nu-mi trebuie soție, de nu-mi e-ngăduit

            Să mi-o aleg eu, slobod, pe placul inimii.”

Și tânărul cu care m-am căsătorit eu în anul 1972, m-a cucerit spunându-mi, plângând, pe malul râului Ialomița, satul Bora, orașul Slobozia-Ialomița, că mă iubește ca pe mama lui, iar eu, în neștiința și naivitatea mea, am acceptat. Nu știam diferența  dintre iubirea de mamă și iubirea de soție fiindcă am fost o ființă limitată, care mereu a avut nevoie de explicitări în probleme de viață.  Iar la data căsătoriei nu am cerut sfaturi la nimeni, nu mergeam nici la biserică să fi avut duhovnic și am avut încredere în spusele Mamei mele.

Mama lui Siegfried a plâns mult când a auzit că fiul ei vroia soție dintr-un ținut îndepărtat și periculos, dar el îi grăiește:

”Zău, mamă, nu-i pricină să plângi de mila mea”

Mi-i gândul fără valuri și nu mă tem de nici o soartă rea.”

Numai că noi, mamele,  plângem de mii de ani!

Tânărul cu care m-am căsătorit eu, a ascultat de mama lui și,  doar după vreo treizeci și șase de ani și-a data seama, și mi-a mărturisit că îi pare rău de felul cum s-au purtat cu toții față de mine, în  timp ce, prin credința  mea, prin felul meu de a fi,  pe toți din familie i-am îngrijit, ajutat  și iubit. Pentru aceasta,  Îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Spuneam la începutul cuvintelor mele despre al doilea motiv pentru care am decis să citesc această carte: Cântecul Nibelungilor, și anume faptul că pe eroul principal al epopeii îl cheamă Siegfried, nume ce își dorea Sabina Spielrein să i-l dea copilului pe care a vrut să îl aibă din iubirea pe care a trăit-o cu Carl Gustav Jung, pe atunci medicul ei.

 Despre relația de iubire dintre cei doi găsim referiri în mai multe lucrări, dar aici am să mă refer numai la opera lui Aldo Carotenuto: UN  TRIUNGHI  PSIHANALITIC   Sabina Spielrein între Jung și Freud, Editura TREI, București, 2001.

Am citit această carte-document în anul 2002 și am făcut direct pe paginile ei multe însemnări, pe care, până acum nu le-am publicat. 

Desigur, printre însemnările mele, m-am referit și la frumoasa coincidență  pentru Sufletul meu,  cu care începe Aldo Carotenuto acest volum, ”Introducere la ediția italiană”, în care sunt referiri la anii în care mi-am născut eu fiii, 1974 și 1977.

Să citim din Aldo  Carotenuto:

”În decembrie 1974 lucram la Instituto di Psicologia al Universității din Roma, unde țineam o serie de cursuri despre gândirea și practica analitică a lui C.G. Jung.

(…)

În 1976, aceste cursuri s-au transformat într-o carte,   Senso e contenuto della psicologia analitica,   care expune, în lumina practicii mele clinice, punctele cele mai importante ale psihologiei lui Jung.

Unul dintre reperele  psihologiei jungiene este, se știe, descrierea fenomenologică a modalității heterosexuale interne căreia, pentru ușurința comunicării, i-a  dat denumirea de  ANIMUS  sau  ANIMA,  după cum se raportează la un bărbat sau la o femeie. Cu acești termeni, Jung vrea să indice imaginea ”contrasexuală” inconștientă prezentă în orice ființă umană.

Chiar o lectură de suprafață a paginilor în care Jung descrie această experiență este suficientă pentru a da o idee despre evenimentele profund traumatice la care putea să se refere.

Cu aceste considerații în minte, am ținut în 1974 un seminar detaliat pentru colegii mei de la Associazione Italiana per lo  Studio della Psicologia Analitica, despre această carte extraordinară constituită de corespondența dintre Freud și Jung. Aceste scrisori au devenit cunoscute abia în 1955, grație publicării celui de-al doilea volum a lui Jones despre viața și opera lui Freud.

(…)

Citind această corespondență, am  fost cu precădere atras  de un caz clinic interesant, pe care, începând cu a patra scrisoare (23 octombrie 1906), Jung îl descria lui Freud. Era vorba de Sabina Spielrein, cu care Jung ar fi experimentat fenomenul  fundamental de transfer-contratransfer.

(…)

În octombrie 1977, Carlo Trombetta a aflat, printr-un telefon primit de la Morsier, că se găsiseră niște documente în subsolul palatului Wilson din Geneva, vechiul lăcaș al  Institutului de psihologie.

(…)

Câteva săptămâni  mai târziu, tot acest material se găsea pe biroul meu.

În cartea mea făcusem câteva afirmații despre importanța pe care a avut-o Sabina Spielrein în viața lui Jung, însă conjecturile mele se bazau doar pe intuițiile ce decurgeau din lectura anumitor pasaje din lucrările lui, a corespondenței cu Freud și a amintirilor.

Posedând documentele,  (prin Sincronicitatea Universului n.n. j.n.) ale căror originale sunt depuse acum într-o bancă, aveam în cele din urmă dovada că presupunerile mele erau întemeiate.  De fapt, documentele se refereau la corespondența autografă între Sabina Spielrein și Jung,  46 scrisori ale lui Jung și 12 ale Sabinei; corespondența dintre Sabina Spielrein și Freud, 21 de scrisori ale lui Freud și 2 ale Sabinei, jurnalul Sabinei Spielrein din 1909 până în 1912, ca și scrisori ale lui Bleuler, Rank, Stekel și ale altor persoane mai puțin cunoscute.

(…)

”Această viziune nu aduce nici o atingere staturii lor de oameni de știință, nici imaginii pe care le-o păstrăm,  (…) 

De fapt, emoțiile subtile care transpar din  documente conferă protagoniștilor trăsături umane de o fascinație incredibilă.”

Din cuprinsul cărții, care începe cu Jurnalul Sabinei Spielrein (1909-1912), voi cita câteva texte pe care le-am selectat tocmai pentru ca să vedem cum Sabina Spielrein alege numele copilului, pe care îl vroia din iubirea cu Jung,  fiindcă, mă gândesc,  știa, despre eroul  magnific Siegfried, din epopeea Cântecul Nibelungilor.

Iată  câteva fragmente:

”…cu toate acestea, viața este atât de încorsetată în cele mai stupide formalități, pe care, în ciuda  meschinăriei lor, trebuie să le onorăm, altfel riscăm să fim exterminați. (…) Nu am putut spune principalul: prietenul meu mă iubește.

(…)  Prietenie. Se poate ea altera atât de repede?  

Mama spune că e imposibil ca prietenul meu și cu mine să rămânem pur și simplu prieteni, după ce  am fost iubiți. Un bărbat nu poate ține o prietenie prea multă vreme. Dacă mă arăt amabilă cu el, va vrea iubire. Dacă mă arăt întotdeauna ditantă… îi rănesc sentimentele. (…)  

 O, îngere al meu păzitor, fă ca între noi să fie o înaltă și pură prietenie, în sensul în care înțeleg eu acest cuvânt; fă ca acest sentiment să-mi ajungă și să devină o limpede rază de soare în singurătatea mea!

(…)   Nu e ușor să renunț la micuțul meu, la Siegfried al meu atât de dorit, dar ce e de făcut?  (…) Am discutat atâtea chestiuni interesante. El a sugerat să-mi public cel de-al doilea   studiu împreună cu al său și al dr. Honegger; a găsit că legătura „instinct sexual-instinct de moarte”  merită să fie urmărită.

(…)  Ce s-a întâmplat este prea profund  și cutremurător: nu pot încă să vorbesc despre acest lucru.  Mult timp după ce mi-am dat seama, am rămas ca paralizată: mi-am dat seama  că un element psihic nu poate fi eliminat ucigându-l. (…)  Pot doar să spun că, după o lungă uimire care m-a paralizat complet, m-am trezit ca dintr-un vis cu următoarele cuvinte „Deci trăiește totuși Siegfried al ei!” (…) Pentru mine, Siegfried =Hristos, și totuși nu exact la fel. El s-a născut din anii mei de viață comună cu un german(arian). Iată de ce s-a schimbat, de unde și numele său: „Siegfried”=Aoles=Balder etc.”.

            Până la urmă, pacienta lui Jung s-a vindecat, cura psihanalitică a avut succes, dar ea nu a obținut  și un copil din iubirea lor.  

Însă, vedem că Iubirea și când este nefericită  vindecă.

            Dragii mei cititori, am citit și scris la acest articol timp de  aproape 11 luni de zile.  Munca mea este acum la îndemâna  Dumneavoastră.  Știu că este un eseu amplu, dar mai mult de atât,  nu se putea sumariza o carte de 535 pagini.

Vă doresc lectură plăcută!

                        Cu Iubire și Recunoștință

                        Jenița Dodiță Naidin

                        Bistrița,  Vineri,  3  Octombrie 2025

                        Cu fața  spre  LUMINA  DIVINĂ