Valurile Vieții mele pământești m-au purtat de curând spre locurile natale. Am poposit, astfel, un timp în orașul Piatra Neamț. Citisem în liceu, la Iași, demult, scrierile lui Calistrat Hogaș, iar aici, în Perla Moldovei, am găsit urmele scriitorului:
-Stradă
cu numele lui;
-Liceul care îi poartă
numele;
– Muzeul cu statuia din
curtea casei memoriale;
-Locul unde își duce Odihna
Veșnică în Cimitirul Eternitatea.
Am pășit
sfioasă și am făcut fotografii.
Vă invit cu Bucurie
să vedeți câteva din aceste
imagini pe care le-am imortalizat:
***
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Joi, 7 Noiembrie 2024
Eu știu: Credința în
Dumnezeu este Minunea Minunilor
Am primit,
– prin Ambasadori -, cartea Poetului Alexandru Oltean, intitulată: VOI
FI CU TINE, publicată la Editura Grinta
Cluj-Napoca, 2018.
Cele 145 de pagini ale volumului le-am
citit notându-mi conexiunile,
mirările, gândurile, iar câteva
dintre aceste însemnări le public
pentru Dumneavoastră, cititorii mei.
Alexandru Oltean
începe și încheie cartea: VOI FI
CU TINE , comunicând direct cu cititorii săi prin: ”Cuvânt către cititor…” și ”Cuvânt de încheiere”, iar în cele 102
poezii își exprimă sentimente, trăiri
din anii tinereții sau din ultimii ani, când au Plecat în Lumea de Dincolo două
ființe iubite și foarte apropiate, respectiv soția și unul dintre fii. O parte
din creațiile autorului din această
lucrare se referă la suferințele îndurate, sentimentele de iubire pentru soție
și familie, pentru satul și țara în care
s-a născut, cât și la dragostea sa de viață.
După cum știm,
oamenii pot să scrie și să publice cam tot ce au trăit în legătură cu o latură
a vieții lor, dar, ei decid ce lasă să se vadă și ce nu, din felul cum au
simțit, cum au trăit de fapt.
Păstrând
proporțiile, mă gândesc la vorba marelui Om, Goethe, când a avut o convorbire cu
Eckermann în legătură cu opera : ”Afinitățile elective” și a spus:
”nu cuprinde
nici un rând care să nu fi fost trăit, dar, de asemenea, nici un rând așa cum a
fost trăit”.
Citind poeziile scrise de Alexandru Oltean în anul 1974, sau în anii 2016, 2017, prin care își exprimă liber, dar cu un limbaj elegant, iubirea ce a simțit-o față de soția sa, observ că a fost ajutat de mentalul colectiv al timpului său, desigur, nu s-a gândit, cum va fi primită de public confesiunea sa, precum s-a frământat Octavian Goga, care, în poezia:
”De-aș spune cît îmi ești de dragă”,
scrisă în anul 1900, cu creionul pe caietul de Limba Latină, spune:
”Dragostea
ce de tin mă leagă
De
m-aș pune-astfel s-o spun
Cum
ea în mintea mea se-ncheagă
Mi-ar
zice lumea că-s nebun…”
La
finalul lecturii acestor poezii, unele datate, altele nu, m-am gândit la ceea
ce s-a spus demult, și anume: ”Carmina morte carent” (Poeziile sunt lipsite de
moarte), dar și la un vers a lui Eminescu din
Scrisoarea a IV:
”P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un
Carmen Saeculare
ce-l visai și eu odată.”.
Prin faptul că public pe Blogul
personal câteva gânduri, încurajez astfel, pe cei
care scriu poezii dintr-o nevoie
interioară, exprimând ceea ce simt și le
fac publice, fără să iși ia răgazul pentru una sau mai multe revizuiri.
Închei cu un citat, din ceea ce a
scris magistral, în postfața cărții, sub
titlul:
”Jurnalul liric și exercițiul durerii”. Doamna Cleopatra LORINȚIU:
”Am
certitudinea că într-o bună zi,
prolificul autor al acestui
jurnal liric va
avea nevoie să selecteze din
valul năvalnic al rimelor
sale doar spuma lirică, dăruindu-ne
o carte ca o lamă de cuțit.”.
Da, cu
totul fiind de acord cu Doamna Cleopatra LORINȚIU,
sper ca Domnul Alexandru Oltean
să aibă cândva motivația, energia
și timpul pentru a-și limpezi scrisul.
Poeta Laura
Ema Cârcu Munteanu,
mi-a scris cum a mers, împreună cu soțul, la
Casa de veci a părinților ei,
pentru a aprinde candele cu Lumină.
Din
Sufletul fiicei au răsărit cuvintele
pe care le public aici imediat ce
le-am primit.
Sunt cu gândul la toate Sufletele Plecate în Cer și mă rog să aibă parte de
Lumină.
Știu că Divinitatea Universală are în grija Sa Totul.
VERSURI PENTRU PĂRINȚI
Dragii mei părinți
Peste somnul vostru
Se aşează iar Ruginia Doamnă
Iar eu nu mai pot
Să v-aduc în dar
Decât flori de toamnă..
Flăcări vii sunteți
În gândurile mele
Vă aştept în vise
Şi înalț din nou
Rugăciuni
spre stele…
Sufletele voastre
În lumină, doarmă
V-am adus în dar,
Florile de toamnă
Laura
Munteanu
Bistrița,
Joi, 24 Octombrie 2024
***
În satul meu natal, Băbușa, acum, De
Sfântul DUMITRU, este Hramul Bisericii,
și în cimitirul din jurul Bisericii sunt candele aprinse la
mormintele multor Suflete Plecate în Cer, precum și la acelor din Familia mea.
Mulțumesc autoarei pentru munca de a citi și de a scrie.
Călătoria spirituală a Jeniței Naidin
Cartea ”Vindecarea”,scrisă de Jenita Naidin, publicată în anul 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca, este o operă cu caracter autobiografic care surprinde travaliul transformării spirituale al autoarei, fiind o mărturie a unor suferințe personale, trăite pe drumul parcurs în căutarea constantă a iubirii, sensului vieții și a relației cu Divinitatea.
Volumul
este o cronică a vieții sale, o viață marcată de durere, lipsă de împlinire
conjugală, dar și de o căutare neîncetată a unui sens mai înalt prin credință,
meditație și autoanaliză.
Doamna
Jenița Naidin ne invită să ne confruntăm cu propriile noastre umbre și să ne
regăsim echilibrul interior, subliniind importanța transformării și a iubirii
ca elemente esențiale în vindecare.
Autoanaliza ca proces
esențial al vindecării
Un
aspect central al cărții este procesul de autoanaliză, pe care autoarea îl
descrie drept „serios, greu, constant, citind și scriind” (pag. 7). Această
căutare interioară o ajută pe Jenița Naidin
să-și înfrunte propriile suferințe și să se vindece. Ea mărturisește că a fost
o provocare să coboare în „infernul din tine”, dar recunoaște că fără această
introspecție dureroasă, adevărata vindecare nu ar fi fost posibilă. Prin citit-studiu
și scris, Jenița Naidin reușește să-și
găsească o formă de eliberare, devenind mai conștientă de sine și mai împăcată
cu destinul său.
Autoarea
înțelege că „Iubirea e esențială în toate formele și planurile ei lăsate de
Dumnezeu” (pag. 24), și aceasta este tema centrală care traversează întreaga
lucrare. Cu toate acestea, ea recunoaște că nu a trăit niciodată acea iubire
totală și sacră pe care și-o dorea, mărturisind: „Pot spune că nu am cunoscut
căsătoria” (pag. 36).
Reflecții asupra
căsătoriei și iubirii: Împliniri și neîmpliniri
Capitolele:
”Cartea nunții” și ”O scrisoare privind taina cununiei”
explorează tema iubirii și a căsătoriei dintr-o perspectivă profund spirituală.
În capitolul ”Cartea nunții”, scriitoarea Jenița Naidin face referire la romanul lui George
Călinescu, unde povestea de iubire dintre Jim și Vera este prezentată ca un
ideal de iubire totală. Aceasta este iubirea pe care autoarea și-a dorit-o, dar
pe care nu a trăit-o în viața sa personală. Mărturisirea sinceră a autoarei că
„nu a cunoscut căsătoria” și că mariajul său, care a durat 20 de ani, a fost doar „în acte”, reflectă adânca sa frustrare și neîmplinire.
Ea însăși pune întrebarea: „De ce a rezistat
atât de mult?” (pag. 126), răspunzând cu o sinceritate dezarmantă: „Consider că
așa a fost Destinul meu implacabil din moment ce nu am știut să trăiesc
altfel.”
Paul
Evdokimov, citat de autoare, relevă importanța iubirii în Taina Cununiei,
considerând-o „materia Tainei” care primește darul Duhului Sfânt (pag. 62).
Totuși, Jenița Naidin recunoaște, cu tristețe, că nu a cunoscut această iubire
sfântă, care ar fi trebuit să fie prezentă în căsătoria ei.
Relațiile de familie și
impactul lor asupra sănătății emoționale
În
capitolele: ”Când apare copilul” și ”Când părinții se despart”, autoarea
abordează relațiile familiale și modul în care acestea influențează dezvoltarea
personală. Nașterea unui copil este văzută ca un dar divin, însă atunci când
intervine separarea părinților, copiii
suferă enorm.
Omul și animalul:
diferențele spirituale
În
Capitolul: ”Și totuși, omul nu este un
animal”, autoarea reflectează asupra
diferenței dintre om și animal din perspectiva conștiinței și spiritualității.
Jenița
Naidin subliniază că, deși omul este supus unor instincte biologice similare cu
cele ale animalelor, el are capacitatea de a transcende aceste impulsuri prin
rațiune și credință. Omul este chemat să trăiască pe un plan spiritual
superior, iar acest lucru îl deosebește fundamental de orice altă ființă de pe
pământ.
Paul a plecat în
eternitate: Iubirea sacrificială și ajutorul divin
Ultimul
capitol al cărții ”Vindecarea”,
intitulat: ”Paul a plecat în Eternitate”
este unul profund emoționant.
Jenița
Naidin povestește cu o sinceritate copleșitoare cum l-a îngrijit pe Paul, fost
soț și tatăl copiilor ei, atunci când s-a imbolnavit grav, având grijă de el cu o dăruire totală.
În
ciuda suferinței și epuizării fizice și psihice, autoarea mărturisește că doar
cu ajutorul lui Dumnezeu a reușit să facă față acestui eveniment din viața sa.
Finalul operei ”Vindecarea” este o lecție profundă
despre iubirea sacrificială și puterea credinței.
Jenița
Naidin subliniază că fără accesarea Divinității, nu ar fi putut face nimic: „Spun
cu răspundere că eu fără să accesez Divinitatea nu pot face nimic” (pag. 9).
Concluzie
Cartea
”Vindecarea” este o reflecție asupra drumului personal al autoarei prin
suferință, iubire și căutarea unui sens
spiritual mai înalt. Prin mărturisirile sale,
autoarea ne arată că, deși viața sa a fost marcată de lipsa unei iubiri totale
și de suferință, ea a găsit vindecarea prin credință, rugăciune, lectură și
scris.
Jenița
Naidin ne amintește că iubirea, deși esențială, nu este întotdeauna trăită la
nivelul pe care ni-l dorim, dar că există o cale de a ne regăsi și de a ne
reconstrui, chiar și în mijlocul suferinței.
Autoarea
a parcurs un drum dureros al autoanalizei și introspecției, ajungând să
înțeleagă faptul că: „Fără suferință nu
există transformare” (pag. 32).
În
acest sens, volumul ”Vindecarea” devine nu doar o cronică
personală, ci și un ghid pentru oricine caută să înțeleagă mai bine legătura
dintre suferință, credință și renaștere spirituală. Cartea doamnei Jenița Naidin
este un testament al puterii rezilienței umane și al credinței profunde care
poate susține un om chiar și în cele mai grele încercări.
De
curând am fost pentru prima dată la Mănăstirea Bistrița, aflată la 8 km distanță față de municipiul Piatra Neamț.
La intrare, în partea stângă
a generoasei curți,
străjuiește statuia
din marmură a lui Alexandru cel
Bun, opera sculptorului Gir
Rădulescu din anul 1982.
Din cartea de prezentare, cumpărată de la magazinul mănăstirii,
Citim:
”… pe Valea
Bistriței, în comuna Alexandru cel Bun, (…) este
amplasată cetatea spirituală
medievală – Mănăstirea Bistrița,
ca una din cele mai vechi ansambluri religioase,
istorice și de artă moldave
și cea mai importantă ctitorie
mușatină din Moldova,
care a avut un rol deosebit în
trecutul religios, cultural și
istoric al neamului.
(…) Acest modest început al primului
mușatin a fost întărit și
continuat, iar apoi
rectitorit printr-un ansamblu
monumental de piatră de către
Alexandru cel Bun (1400-1432) – ca
adevărat ctitor fondator
al Mănăstirii Bistrița – urmat de
ceilalți trei mari mușatini:
Ștefan
cel Mare, Petru Rareș și
Alexandru Lăpușneanu.”.
Acum, vă invit
să priviți câteva fotografii din
foarte multe câte am
realizat:
Imaginile surprinse în fotografii spun multe, dar nimic nu se compară cu a păși în acest loc sfânt.
Am citit mai multe cărți scrise de profesorul
Vasile V. Filip, lecturi din care am observat că este un Om serios și profund,
se poartă fără a fi zeflemitor, astfel încât se vede
că
i s-au arătat:
cunoașteri
tainice, înțelegerea, iar acestea sunt
premize pentru a se elibera de nefericire.
Din scrierile sale, se vede cum, lui Vasile V. Filip, stând în tăcere, i-au
apărut percepțiile și puterea de a-și vizualiza idealul propus, știut fiind
faptul că imaginația are un rol important.
S-a
spus demult:
Nu voința ne face să acționăm, ci imaginația
noastră. Oamenii sunt mândri de voința lor, dar voința cedează întotdeauna în fața imaginației.
Mereu spun cât de util este să ne imaginăm
lucruri rezonabile și legitime, iar dacă este menit să se realizeze, Universul
face toate detaliile. Mama mea
spunea: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Aceste cuvinte, dar și multe altele auzite
de la părinții mei în copilărie, au
revenit acum mai viu în mintea mea, după
ce zilele trecute am fost în satul meu natal, Băbușa, unde erau peste tot
salcâmii înfloriți și mi-am odihnit Sufletul.
Din cartea profesorului Vasile Filip
intitulată:
”Cu cărțile pe față”, editura CHARMIDES,
2024, cuprinzând 230 pagini, am aflat despre copilăria dânsului, evocată în Capitolul I: ”Amintiri și Evocări”. Mai departe
citim celelalte Capitole:
”Comentarii etnologice”; ”Comentarii
Literare: Poezia”; ”Comentarii literare:
Proza”; ”Comentarii Culturale”.
Citisem
opera ”Cu cărțile pe față” înainte de a
reuși să mă reculeg lângă mormintele părinților, fratelui și a altor rude din
satul în care am venit pe Pământ, și notasem multe idei cu privire la ce voi
cita, dar, acum, am decis să reproduc un fragment dintr-un text intitulat: ”Povestea
unei vieți și a unei cariere”, text
în care se vorbește despre Iași,
orașul iubit al adolescenței mele,
despre Moldova, despre Bistrița… :
”Deosebit de elegantul volum memorialistic Vatra regăsită (Editura Presa Bună, Iași, 2021) al etnologului
ieșean, prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru, însumând 468 de pagini, se citește ca un roman de formare (Bildungsroman) în tradiția lui Goethe cu
al său Wilhelm
Meister: adică pe nerăsuflate. Este o carte
în care pulsația subiectivă
(cenzurată, se pare, timp de o viață, în precedentele tomuri
academice ale prestigiosului cercetător, întemeietor al Arhivei de Folclor a
Moldovei și Bucovinei A.F.M.B.),
nostalgia privirii îndărăt, specifică vârstei (susținută de un real
talent de povestitor) se revarsă acum cu căldură și se împletește firesc cu
formația riguros științifică a autorului, cu imensa acumulare de informație de
specialitate. Astfel încât subiectul își
contemplă aproape obiectiv propria-i devenire, ca parte a unui proces istoric
de emergență a lumii și neamului său din
imensul ocean al culturii anonime (dar atât de riguros articulate) spre lumina
înțelegerii de sine, spre găsirea unui
ritm și a unei cadențe a afirmării individuale epurate de aproape orice
individualism, dar impulsionate de o energie și o tenacitate ale cărei rădăcini
autorul începe nu doar să le înțeleagă, să și le asume și exhibe, ci și să dea
acestui lucru dimensiunea de frumoasă,
de sacră datorie. O
viață individuală se înscrie astfel în mitul eternei reîntoarceri a
omului spre reazemul și mângâierea ”vetrei”
părintești, spre acel ”liman neviforât” a cărui regăsire e izvorul
și esența nu doar a imanentei înțelepciuni, ci și a oricărei
drepte măsuri.
(…)
Dar
spațiul cercetărilor sale nu se
oprește doar asupra zonelor folcloric-clasicizate ale Moldovei, ci se extinde
și asupra celor mai puțin bătute,
marginale spațial (Vrancea, Hârlău, Săveni, Valea Șomuzului, chiar zona
transmontană a Bistriței și Năsăudului, a moldovenilor de confesiune catolică – așa-zișii ceangăi – în legătură cu
care subliniază adesea rădăcinile lor pur românești).”.
Vasile V. Filip este scriitor. Scriitor
adevărat și critic literar a devenit,
căci semnele erau din copilărie, dar neconștientizate, dimpotrivă, după cum ne
spune, atât de frumos, în Echinoxist fără voie:
”Că scriitor n-am visat să fiu. Critic –
nici atât.
(…)
Să citesc, da! Dar de ce să scriu, când Shakespeare, sau
Schiller, sau Tolstoi spuseseră cu sute de ani înainte ceea ce era de spus
despre om, ceea ce aș fi vrut și eu să spun, dar mi-o luaseră înainte?
(…)
… Ion Vartic, ne vorbise: luminător.
(Pentru că, obscur, inimii mele aceste personaje-i vorbiseră încă în acele
nopți din copilărie, când trebuia să-i adorm întâi pe tata și pe mama, ca să
pot asculta la radio.) Și visasem, la
propriu (adică noaptea, într-o noapte agitată de dinaintea seminarului cu
pricina) ”soluția” aplicării acestei ”grile”. Nici nu mai știu cum a ajuns
lucrarea mea de seminar și la dl Vartic. (…)
… titlul sub care ar putea fi
publicată:
Un
Peer Gynt balcanic. Și cu acest
titlu a apărut, prin februarie 1979”.
Și atunci, cum să nu credem în
sincronicitate, adică în coincidențele semnificative ale evenimentelor
interioare și exterioare, care nu sunt conectate cauzal!
Cu alte cuvinte, acum 45 de ani Vasile
V. Filip a trăit la propriu
sincronicitatea, adică în inconștientul dânsului s-a activat un arhetip
prin visul ce l-a avut.
Din cartea: ”Cu cărțile pe față”, se vede cum
scriitorul Vasile Filip cunoaște și aplică adevărurile universale, iar
eu amintesc aici doar câteva ce transpar din rezultatele muncii sale.
Viața noastră nu este altceva decât o
reflectare a gândurilor noastre predominante și a atitudinii noastre mentale.
Fiecare gând creează o impresie asupra
creierului. Impresiile acestea dau
naștere anumitor tendințe mentale, care
generează la rândul lor caracterul, diferite abilități și obiective, iar
toate acestea combinate determină experiențele prin care trece omul în viața sa
pământeană.
Așadar, în viață, noi ca oameni avem la îndemână, ca și forțe utilizate în devenirea noastră
câteva repere. Amintesc aici
câteva:
răbdarea, perseverența,
starea de optimism cultivată indiferent de mersul evenimentelor
exterioare, viziunea binelui colectiv,
dincolo de interesele personale, atenția
și concentrarea îndreptate spre
ceea ce dorim, nicidecum spre lipsa a aceea ce ne dorim, starea de încredere neclintită în Dumnezeu.
În încheiere, spun ceea ce știm cu
toții:
Gândul este creator, iar pentru a
dispune de vitalitatea necesară, gândul trebuie să conțină mai întâi
Iubire. Gândurile noastre se exprimă
prin cuvinte. Această putere miraculoasă de a exprima gândurile, de a
vorbi, îl deosebește pe om de restul regatului animal. Limbajul
scris i-a permis omului să privească în trecutul său și să contemple scenele
emoționante care au condus la ce moștenește azi, intrând în
comuniune cu cei mai mari scriitori, gânditori ce sunt, de fapt, o expresie a
Minții Universale, care s-a exprimat prin mințile umane respective. Cuvintele sunt gânduri ce conțin o putere
invizibilă. Să fim atenți la gîndurile,
cuvintele și acțiunile noastre, pentru
că ne determină caracterul și destinul.
Îl amintesc pe Marcus Aurelius,
cuprins de aproape două mii de ani în Mintea Universală și care
a influențat de la Renaștere până in Prezent mulți gânditori,
cu
aceste cuvinte ce au ajuns până la noi:
”Aceasta înseamnă desăvârșirea
caracterului:
Fiecare zi să fie trăită ca și cum ar fi
cea din urmă, fără să te zbuciumi, fără
să fii amorțit și ipocrit.”.
Doresc
acestei cărți deosebit de valoroase, ”Cu cărțile pe față”, realizată de scriitorul Vasile V. Filip succesul pe care îl merită, și o recomad cu
toată căldura sufletească tuturor.
o
carte care mi-a acaparat timpul, și, anume,
opera:
”Managementul
resurselor umane Pentru adulți”,
autori,
Gina Treistaru și Liviu Treistaru,
Editura, Total
Publishing, București, 2023.
Am
fost surprinsă plăcut de apariția
acestei cărți din două motive:
-Am
citit prima dată o lucrare realizată sub forma unui Interviu
în care soțul intervievează soția;
-Îi cunosc de când erau studenți pe autori, am comunicat
cu ei destul de frecvent, chiar și după anul 2000 de când nu am mai locuit în București, iar ei sunt tot
acolo,
și,
surpriza mea este că, după peste
douăzeci de ani trecuți de când s-au căsătorit,
în loc să mă anunțe că au un copil,
văd
că… au dat naștere la o carte.
După
ce am finalizat lectura, m-am întors la ”Prefață” și am recitit, iar apoi am
selectat pentru a reproduce câteva cuvinte, deoarece nu doresc să comentez:
”…
A fi adult înseamnă, prin definiție, împlinirea propriului
potențial.
Adulții – persoane sau organizații –
reușesc, în diferite grade, să înfluențeze mediul pentru
a-și favoriza evoluția către succes, ei având
capacitatea de a fi mai lucizi pe fondul unei realități socio-economice
cu o dinamică greu de anticipat și de a se folosi în mod pragmatic de anumite
principii.
(…)
Rutina
îngroapă – nu are rost să notăm ce, fiindcă am irosi mult spațiu. Deși rutina
pare a fi mama stabilității, prin proprietatea
sa de a fi țeapănă rămâne nu o dată în afara evenimentelor. Tot astfel, încercarea de a schimba încontinuu,
de dragul artei, pattern-urile nu este dacât o altă cădere în rutină.
Fiecare
aspect din piața muncii (și nu numai) necesită o abordare realistă și
personalizată.”.
Acum,
voi prezenta structura acestui volum, prin care, personal, am aflat multe informații
care mi-au ținut mintea atentă,
adică trezvia mea a fost
prezentă.
Sunt
șapte capitole, fiecare cu subcapitole
ce ajută la o înțelegere a ceea ce și-au
propus autorii, iar eu spun că au reușit:
Cultura organizațională
Recrutarea
Motivarea
Managementul
performanței
Training
și dezvoltare
Comunicarea
în organizație
Managementul
schimbării
Tot
așa, fără a comenta, dar considerând util și
incitator pentru cititorii mei,
voi cita puține cuvinte din două subcapitole:
”Pavlov”
(pag. 48) și ”Modelul Kotter” (pag.133).
”Motivarea
Pavlov
LT: Ce îi motivează pe angajați?
GT: Salariul. Uneori este afirmat faptul că angajații sunt motivați, în primul rând, de
noi rpovocări ori de posibilitatea de a activa într-o echipă profesionistă și dinamică.
Sau de recunoașterea propriei valori, exprimată verbal și non-verbal.
(…)
Există,
desigur, și excepții: persoane, în
special aflate la nivel de top management, pentru care poziția și posibilitatea
de a lua decizii și de a construi sunt ”cireașa” din vârful piramidei lui
Maslow, dar nici măcar aceasta nu prea se întâmplă în absența unui
salariu aflat deasupra unui
anumit barem.”
”Managementul schimbării
Modelul Kotter
LT: Să reamintim
ceea ce spuneam anterior, și anume că modelul nu e tocmai nou; doar formularea.
Este, însă, un reper.
GT: Modelul lui Kotter este adecvat schimbărilor care
cotesc simțitor vechiul drum sau
care nu se relevă în mod evident.
Pentru
o mai clară cuprindere, merită să enumerăm cei
opt pași, după cum apar ei pe
site-ul kotterinc.com (în 23 august 2023), în traducere:
Crearea
sentimentului de urgență
Formarea
unei coaliții pro-schimbare
Crearea
unei viziuni strategice
Recrutarea unei ”armate”
de voluntari
Efectuarea
schimbării prin înlăturarea barierelor
Generarea
de succese pe termen
scurt
Accelerarea
schimbării
Definitivarea
schimbării”.
Felicit angajarea Familiei Gina
Maria Gheorghina și Liviu
Treistaru în munca de a realiza
și publica o lucrare atât de complexă și
utilă.
În
ceea ce privește partea științifică a
acestei opere nu mă pronunț, dar pot spune că este scrisă într-o Limbă română
impecabilă cum, de altfel, mă
așteptam de la doi oameni cu temeinice studii universitare și vechi cititori
serioși, de aceea și bine pregătiți profesional.
Mă
gândesc la momentul când și-au început viața ca soț și soție ce Întâlnire a
făcut posibilă Dumnezeu: o studentă la
Facultatea de Psihologie cu un student la Conservator.
Grija
Sufletului și Muzica împreună!
În
final,
Să
citim cuvintele scriitorului Dragoș Dinu,
publicate
pe Coperta IV a cărții de față, aprecieri pentru care îl felicit:
”Un
dialog precum cel pe care îl veți citi în cartea aceasta nu se încheie, de fapt, niciodată.
El a apărut odată cu primele
forme de organizare și aici este citat Moise, deși foarte probabil a apărut mult mai devreme și a
continuat și evoluat în miile de ani în care
Homo Sapiens a simțit nevoia să se asocieze, să socializeze și să creeze valoare.
M-am
regăsit în multe dintre conversații, mi-am amintit și chipurile celor cu care
am trecut prin situații similare celor
povestite aici și am realizat într-un final că departamentul ăsta,
căruia îi spunem Resurse
Umane – titulatură chestionabilă și din perspectiva autorilor – , nu ar
trebui să aibă o delimitare fizică în birourile companiilor. Dincolo de partea administrativă, este despre
starea de spirit și cultura organizației.”
Doresc
Drum bun acestei cărți și Armonie Familiei care a realizat-o!