Jenita Naidin ~ Blog

PSALMUL 54

”PSALMUL 54

Pentru sfârșit: printre cântările de învățătură ale lui David

Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea,

ruga mea n-o trece cu vederea;

ia aminte la mine și mă ascultă.

Mâhnitu-m-am întru tânguirea mea și m-am tulburat de glasul vrăjmașului și de apăsarea păcătosului, căci ei au abătut fărădelege asupra mea și cu mânie au dușmănit.

Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut asupra mea, teamă și cutremur au venit peste mine și întuneric m-a acoperit

(Sfântul Atanasie cel Mare tâlcuiește: Înainte de Întruparea Domnului, moartea era înspăimântătoare chiar pentru sfinți, care-și plângeau moartea ca pe o nimicire. Acum însă, de vreme ce Domnul a înviat cu trupul, moartea nu mai înspăimântă: toți cei ce cred în Hristos o tratează ca pe o nimica toată, și preferă să moară decât să-și tăgăduiască credința în El. (La noi, poetul Daniel Turcea exclamă: ”Știu, vom muri: dar câtă splendoare”).

Și am zis:

”Cine-mi va da aripi ca de porumbel ca să zbor și să mă odihnesc?”

Iată, am fugit departe și m-am sălășluit în pustie.

L-am așteptat pe Cel ce mă mântuiește de nevolnicie și vifor.

Aruncă-i, Doamne, în adâncul mării și împarte limbile lor, că am văzut fărădelege și dezbinare în cetate.

Ziua și noaptea se rotesc pe zidurile ei; în mijlocul ei: fărădelege și trudă și nedreptate; din ulițele ei n-au plecat camăta și vicleșugul.

Că, dacă vrăjmașul m-ar fi ocărât, aș fi răbdat; și dacă cel ce mă urăște s-ar fi năpustit asupra mea cu gură mare, m-aș fi ascuns de el.

Dar tu, omule cu sufletul întocmai ca al meu, tu, cel ce împreună cu mine te-ai îndulcit din bucatele mele, cu tine în același gând am umblat eu în casa lui Dumnezeu; moarte să vină peste unii ca aceștia și de vii să se pogoare ei în iad, că vicleșug se află în sălașele lor, în mijlocul lor.

Dar eu către Dumnezeu am strigat și Domnul m-a auzit.

Seara și dimineața și-n amiazăzi voi povesti, voi vesti și El va asculta glasul meu. Cu pace îmi va mântui El sufletul de cei ce se apropie de mine, că în multe lucruri erau cu mine (E vorba vechii prieteni ai psalmistului, care l-au trădat.).

Dumnezeu îi va auzi și îi va smeri, El, Cel ce este mai înainte de veci.

Că-n ei nu se află îndreptare, fiindcă nu s-au temut de Dumnezeu.

El Și-a întins mâna să plătească, ei I-au pângărit făgăduința; risipiți au fost de mânia feței Sale și inimile lor mi s-au apropiat (Adică: După ce și-au dat seama că au greșit (în urma pedepsei lui Dumnezeu), prieteni mei de ieri și dușmanii de acum încearcă să mi se înfățișeze din nou ca prieteni.) buzele li s-au făcut mai moi decât untdelemnul, dar ele sunt lănci.

Aruncă-ți grija spre Domnul, și El te va hrăni(Sf. Ioan Damaschin ilustrează acest vers cu exemplul Mariei, sora Martei, care asculta cuvintele lui Iisus(Lc 10, 41-42).;

El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine.

Dar Tu, Dumnezeule, îi vei pogorî în groapa stricăciunii;

Oamenii sângeroși și vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor, dar eu, Doamne, voi nădăjdui în Tine.”.

Am cules textul Psalmului 54

din BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ,

Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, BUCUREȘTI – 2001.

Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de

Bartolomeu Valeriu Anania

Arhiepiscopul Clujului

Sprijinit pe numeroase alte osteneli,

De la paginile,675, 676.

***

***

Am citit cu multă atenție Psalmul 54, după ce am fost astăzi, 26 Februarie 2025, la Biserica Sfânta Ana din Bistrița, și am primit ajutor sufletesc în fața Sfântului Altar.

Vă invit și pe Dumneavoastră, Dragii mei cititori, să îl citiți când aveți timp, și doresc să vă ajute să vă dea Mintea Universală, Bunul Dumnezeu,

”aripi ca de porumbel” pentru un zbor lin prin viață, liniște și pace sufletească.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Miercuri, 26 Februarie 2025

Cu fața spre LUMINA DIVINĂ

Să citim cu credință Psalmi

PSALMUL 26

Al lui David; înainte de a fi fost uns.

Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?

Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?

Când făcătorii de rele se vor apropia de mine să mă sfâșie,

((e) Literal: ”să-mi mănânce carnea”: metaforă probabilă pentru ”a calomnia”).

ei, cei ce mă necăjesc și-mi sunt dușmani, ei au slăbit și au căzut.

Chiar dacă o oaste s ar rândui împotrivă-mi, inima mea nu se va înfricoșa;

chiar dacă război s ar ridica împotrivă-mi, eu întru El nădăjduiesc.

Un lucru am cerut de la Domnul, și pe acesta-l voi căuta:

să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele,

văzul să mi-l desfăt în frumusețea Domnului și să cercetez locașul Său.

Sf. Ioan Hrisostom: Dacă cheltuim o avere spre a ne construi o casă trecătoare aici, pe pământ, cu mult mai puțină cheltuială putem dobândi casa cea luminoasă și netrecătoare sus, în ceruri.)

Că El m a ascuns în cortul Său în ziua necazurilor mele,

în ascunzișul cortului Său m a adăpostit,

pe stâncă m a înălțat,

iar acum, iată, capul mi l-a înălțat deasupra vrăjmașilor mei;

cortul Său l-am înconjurat și n el am jertfit jertfă de laudă;

laude voi glăsui, Domnului Îi voi cânta.

Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluiește-mă și ascultă-mă.

Ție Ți-a zis inima mea: Fața mea ai căutat-o,

fața Ta, Doamne, o voi căuta.

((b)Verbul zeteo are înțelesul special de ”a căuta spre a întâlni”, ”a căuta spre a cunoaște”. Dumnezeu și omul se caută reciproc, ca doi îndrăgostiți, și se întâlnec în sfânta îmbrățișase a bucuriilor inefabile. Ebr.: ”Caută-I fața; fața Ta, Doamne, o voi căuta”. Aici, după ediția Rahlfs. De reținut și faptul că ”față” înseamnă și ”persoană”.).

Fața Ta să nu Ți-o întorci de la mine

și să nu Te abați în mânie de la robul Tău.

Fii ajutorul meu; să nu mă lepezi

și să nu mă lași, Dumnezeule, Mântuitorul meu.

Dar Domnul m a adus la Sine.

În calea Ta, Doamne, pune-mi lege,

pe cărarea cea dreaptă călăuzește-mă, din pricina vrăjmașilor mei.

Nu mă da pe mâna celor ce mă necăjesc,

că împotriva mea s-au ridicat martori nedrepți

și nedreptatea și-a mințit sieși.

Cred că voi vedea bunătățile Domnului în pământul celor vii.

Așteaptă-L pe Domnul,

îmbărbătează-te,

inima să ți se ntărească și așteaptă-L pe Domnul.

**********************************************************

Am cules, în zorii zilei de astăzi, 11 Aprilie 2024,

textul Psalmului 26

din BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ,

Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, BUCUREȘTI – 2001.

Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de

Bartolomeu Valeriu Anania

Arhiepiscopul Clujului

Sprijinit pe numeroase alte osteneli

***

Fiți binecuvântați, Dragii mei cititori!

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Sâmbătă, 22 Februarie 2025

Spre o LUMINĂ CALDĂ

Lucian Blaga – CEREASCĂ ATINGERE

Luna Februarie a anului 2025.

Sunt însoțită de prietenii mei tăcuți, cărțile, în Solitudinea scrisă în Destinul implacabil.

Deschid la întâmplare o carte de poezii scrise de Lucian Blaga. Pagina 72.

Citesc Poezia:

”CEREASCĂ ATINGERE

Ce arătare! Ah ce lumină!

Stea alb-a căzut în grădină,

necăutată, neașteptată: noroc,

săgeată, floare și foc.

În iarbă înaltă, în mare mătasă

căzu din a veacului casă.

S-a-ntors ah în lume o stea,

Mi-s mâinile arse de ea.”

***

Această Poezie, publicată în Vol.I, Antologie, prefață și bibliografie de George Gană, Editura Albatros, 1972, colecția Lyceum,

mi-a amintit un moment infailibil din viața mea spirituală petrecut în anul 2002.

Este misterios modul cum funcționează mintea umană!

Este adevărat că, din ceea ce conștientizăm atunci când luăm cunoștință de un element care ne amintește de ceva petrecut în viața noastră,

– acum, în cazul meu,

în anul 1972 este publicată această carte, și, în anul 1972 m-am căsătorit -,

acea conștientizare ajută mintea să facă mai departe alte conexiuni.

Minunea din anul 2002, trăită în Spirit, care mi-a fost dată de Mintea Universală, pentru a compensa trauma invalidantă, trăită cu 30 de ani în urmă, mi-am reamintit-o puternic, citind cuvintele: ”Cerească atingere”.

Dragii mei, cititul, vizualizarea paginii de carte tipărită, este deosebit de benefică minții umane.

Lectura cărților potrivite, Rugăciunea, Munca, Gândul la Mintea Universală, adică, la Dumnezeu, Respirația inimii ajută la vindecarea depresiei.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Duminică, 16 Februarie 2025

CU FAȚA SPRE LUMINA DIVINĂ

Minunate fapte împlinim, când dorim sincer să ajutăm

Laureata Premiului Nobel pentru Literatură, scriitoarea Selma Lagerlof, în cartea sa: ”Legende despre Iisus”, Editura Universalia, Craiova, 1990,

are un capitol intitulat: ”În templu”.

Conținutul acestei legende mi-a arătat cum, copilul Iisus a reușit să realizeze fapte minunate numai din dorința sinceră de a-i ajuta pe acei oameni.

Citez fragmente semnificative din care vedem minunile copilului Iisus la Templu:

”Doamne, sunt un om bogat. M-aș osteni eu oare să cer banii de la această văduvă, dacă n-aș avea dreptul la aceasta? Jur că așa cum nimeni nu poate trece prin poarta dreptății, tot așa de adevărat e că femeia aceasta îmi este datoare.

Când judecătorii auziseră acest jurământ, îl crezură și hotărâră ca văduva să-și dea fiica sclavă.

Copilul, fiind aproape, auzi totul și se gândi; ”Ce bine ar fi dacă cineva s-ar putea strecura prin poarta dreptății”. Sări cu grabă spre cele două coloane.

Era așa de mâhnit pentru acea femeie… Acum nici nu se mai gândea că acela care va putea trece e drept și fără păcate, el voia să treacă numai pentru femeia aceea sărmană.

Își propti umerii între coloane, ca și cum și-ar face loc.

În clipa aceea, toți oamenii din templu văzură că poarta dreptății se mișcă.”

”Bătrânul se ruga să-i primească jertfa, pentru că avea un fiu bolnav și nu avea ceva mai bun pentru a fi jertfit lui Dumnezeu.

Trebuie să mi-l luați, se ruga acesta; altfel nu va ajunge rugăciunea mea până la Dumnezeu și copilul va muri.

Crede-mă că mi-e milă de tine, dar legea mă oprește să jertfesc animale rănite. După cum e cu neputință să treacă cineva puntea paradisului, tot așa e imposibil să-ți îndeplinesc rugămintea.

Copilul, fiind aproape, auzi totul. El se gândea că e păcat că nu poate trece nimeni puntea.

Pe când bătrânu se îndepărta mâhnit, băiatul se ridică, atinse puntea tremurătoare și puse piciorul pe ea. Gândurile sale erau numai la bătrânul pe care voia să-l ajute. Atunci băgă de seamă că puntea nu mai tremură. Ea devenise lată și sigură sub picior.

Făcu și celălalt pas, simțea că jur împrejur îl sprijină cineva să nu cadă. Aerul îl purta ca pe o pasăre dusă de aripile ei.

Din sabie se auzi un sunet divin când o atinse copilul, așa că unul din cei ce stăteau pe colină întoarse capul și privi într-acolo. La strigătul său de uimire cei din curte văzură copilul care trecea puntea raiului.”.

(…)

Dumnezeu a făcut o minune ca să ne arate că vrea să-ți primească jertfa. Dă mielul încoace să-l sacrificăm. După jertfă, preoții întrebară de copil. Însă el nu știa că trecuse vremea și că era la amiază. Când își dădu seama, vru să plece.

Acum trebuie să mă grăbesc ca să nu mă aștepte acasă. Vreau însă să mă uit în grabă și la ”glasul stăpânitorului lumii”. Așa se strecură prin mulțime și se furișă cu ușurință spre colțul unde sta sprijinit cornul.

Când îl văzu, se gândi că acela care îl va ridica și sufla îl el, va putea strânge toate popoarele la un loc. Se vede însă că lucrul acesta este cu neputință, și gândul lui era numai la ce trebuie să simtă un om care ar putea strânge pe toți oamenii pământului.

În sala rece, cu coloane multe, era un sfânt învățat care propovăduia ucenicilor săi. El se întoarse acum spre un tânăr care-i sta la picioare și-l numi înșelător. Spiritul îi arătase că acel tânăr era un străin, nu un israelit și acum îl întreabă bătrânul de ce s-a strecurat sub un nume neadevărat printre ucenicii săi.

Tânărul se ridică și spuse că a pribegit prin pustie și a venit străbătând mari depărtări, pentru ca să audă adevărul cel mare și învățătura unicului Dumnezeu.

Sufletul mi se stingea de dor, dar știam că nu mă vei primi dacă nu aș fi spus că sunt israelit. De aceea te-am înșelat ca să-mi potolesc dorul de a auzi învățătura ta și te rog fierbinte să mă lași lângă tine ca să ascult învățătura unicului Dumnezeu.

Învățatul ridică mâinile spre cer.

După cum nimeni nu poate ridica și suna din cornul de aramă pe care noi îl numim Glasul stăpânitorului lumii, tot așa de puțin vei rămâne lângă mine. Ție nici măcar nu ți-e îngăduit măcar să intri în acest templu, fiindcă ești un păgân. Grăbește-te să pleci de nu vrei ca discipolii mei să te rupă în bucăți, tu ne pângărești templul.

Tânărul rămase liniștit și zise:

Nu vreau să mă duc acolo unde sufletul meu nu-și are hrană; mai bucuros vreau să mor la picioarele tale.

Cum isprăvi de zis aceste vorbe, discipolii se repeziră asupra lui, îl aruncară la pământ și voiau să-l omoare.

”Ce mare neîndurare! Gândea copilul care auzise totul. Ah! Dacă aș putea suna din cornul de aramă, l-ași putea ajuta.”

Se ridică și puse mâna pe corn. Nu mai dorea să-l ridice la buzele sale pentru a stăpâni lumea, ci numai pentru a-l ajuta pe acela a cărui viață era în primejdie. Deodată simți cum cornul se ridică parcă singur la buzele sale și când el oftă numai, se auzi un sunet tare și pătrunzător care răsună în întreg templul.

Tot poporul se îndreptă într-acolo și văzură că un băiețaș ridicase cornul la gură și scotea din el sunete ce făceau să vibreze cupolele și coloanele.

Discipolii lăsară jos mâinile ridicate să izbească pe tânărul străin și sfântul învățat zise:

Vino și rămâi la picioarele mele, Dumnezeu a făcut o minune ca să-mi arate că dorința sa este să înveți să-L cunoști.

(…)

Când ziua înclina spre seară, un bărbat și o femeie se îndreptau cu pas grăbit spre Ierusalim. Ei arătau speriați și neliniștiți, și strigau celor din jur:

Ne-am pierdut fiul!

(…) Pe fiul vostru nu l-am văzut, dar în templu am văzut un copil de o frumusețe rară. Era ca un înger și a trecut prin ”poarta dreptății”.

(…)

Mergeți înainte până acolo unde învățații vorbesc ucenicilor. Acolo este și copilul. Bărbații și cărturarii l-au luat în mijlocul lor, el întreabă și ei răspund, minunându-se de înțelepciunea lui. Tot poporu stă în curtea templului să vadă măcar o umbră a aceluia care a dus la buzele sale ”Glasul stăpânitorului lumii”.

(…)

Femeia, când zări copilul, începu să plângă; îl recunoscuse pe fiul său.

Copilul, care stătea printre cărturari, auzi că cineva plânge și atunci recunoscu glasul mamei sale.

(…)

Toată noaptea pribegiră și maică-sa nu se opri din plâns. Când se lumină de ziuă, copilul îi zise iar:

Mamă, oare de ce plângi? Eu nu am căutat mărire, Dumnezeu a făcut prin mine o minune, fiindcă voia să ajute celor trei sărmani.

O, fiul meu! Răspunse maică-sa. Plâng fiindcă tu ești totuși pierdut pentru mine. Al meu nu vei mai fi niciodată. Din ceasul acesta stăruința vieții tale va fi după dreptate, dorul tău va fi paradisul, iar iubirea ta va cuprinde pe toți oamenii sărmani care umplu pământul.”.

Și, astfel, Mama lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a intuit ceea ce Omenirea simte de peste 2000 de ani!

Am citit de mai multe ori cartea: ”Legende despre Iisus”, și, de fiecare dată au șiroit lacrimile pe obrajii mei, dar pe paginile Legendei: ”În templu”, am scris pe loc, din Inima și Mintea mea următoarele cuvinte, ce reflectă trăirile mele în viață și pe care le datorez lui Dumnezeu:

Cele mai minunate lucruri le săvârșim, le împlinim atunci când dorim să ajutăm sincer pe cineva. Doamne, Te iubesc!.

Drept urmare, din aceste cuvinte ale Inimii mele am decis cum să intitulez acest articol scris azi dis de dimineață pentru Dumneavoastră cititorii mei.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă, 01 Februarie 2025

Bistrița

CU FAȚA SPRE LUMINA DIVINĂ

Năframa Sfintei VERONICA

Cartea: LEGENDE DESPRE IISUS, scrisă de Selma Lagerlof, și publicată de Editura UNIVERSALIA, Craiova, 1990, este deopotrivă importantă atât pentru oameni mari, cât și pentru copii.

Povestirile:

În noaptea sfântă;

Vedenia Cezarului;

Fântâna celor trei magi;

Copilul din Betleem;

Fuga în Egipt

În Nazaret;

În templu;

și Năframa Sfintei Veronica,

sunt de o frumusețe copleșitoare.

Chiar și oamenii care cunosc bine textele biblice, sau filme despre aceste evenimente sunt impresionați de modul în care sunt prezentate de scriitoarea Selma Langerlof.

Astăzi, după ce timp de câteva zile sufletul și mintea mea au parcurs cu atenție cartea LEGENDE DESPRE IISUS, am selectat și citat cuvinte din Legenda: Năframa Sfintei Veronica, în amintirea Poetei Vernica Micle, Sfânta Iubire a lui Mihai Eminescu.

Această Legendă începe așa:

”Spre sfârșitul domniei lui Tiberius, un cultivator de vie, cu soția sa, veniră să locuiască într-o colibă de pe dealurile Sabine. Erau străini și trăiau singuri.

Într-o dimineață, când omul vroia să plece la lucru, văzu cu mirare, la ușa casei, o bătrână ce se așezase pe prag. Părea foarte săracă; era îmbrăcată cu o manta cenușie, dar când se ridică avea o înfățișare așa de măreață, încât omul se gândi la mitul ce spunea despre zeii care vin pe pământ cu înfățișarea unor oameni de rând.

-Nu te supăra prietene că noaptea asta am dormit pe pragul acestei colibe. Aici au locuit părinții mei și cu 90 de ani în urmă aici m-am născut eu.”

Mai departe, citim despre venirea la coliba din deal a unui bărbat străin, care, de fapt o cunoștea pe bătrâna ce locuia cu familia cultivatorului de vie.

Străinul povestea despre Faustina, bătrâna doică a împăratului Tiberius, dar și despre comportamentele inumane ale împăratului, iar cei doi soți, cultivatori de vie, nu știau că Faustina era chiar de față, era bătrîna ce locuia cu ei.

După plecarea acelui bărbat străin, care le spusese că doica împăratului plecase curajoasă în munți de la Curte, dar că numai ea l-ar putea ajuta pe Tiberius, bolnav fiind acum. Să citim:

”De la întâmplarea aceasta, viticultorul și soția nu mai vorbiră de împărat. Se mirau, totuși, că ea avusese atâta putere ca la adânci bătrînețe să se lipsească de atâtea bunuri și mărire. Se întrebau dacă se va mai întoarce la Tiberius, căci ea îl iubește încă. Dacă l-a părăsit a făcut-o numai spre binele lui, crezând că se va întoarce de pe drumul ce apucase.

(…)

Cine oare îl va învăța acum să-i iubească.

(…)

Faustina nu se ducea niciodată mai departe decât până la templul unde se ruga pentru Tiberius.”.

Dragii mei cititori, păstrând proporțiile și făcând analogii echilibrate, mulți dintre noi regăsim situații asemănătoare în viețile noastre.

Acum să mai parcurgem pagini din Legendă și să ajungem la cuvintele despre Iisus, din care citez:

”Așa e, după cum spui. Se răspândise prin pustie un zvon că în Nazaretul Galileii trăiește un profet, care are puterea lui Dumnezeu și poate vindeca, numai punându-și mâna pe fruntea lor.

(…)

Bătrâna Faustina se îndrepta către Ierusalim. Ea nu trimisese pe altcineva după profet.

(…)

Cred că tot poporul a venit la Ierusalim.

(…)

Când ajunseră în acea stradă, care se întindea de la porțile palatului până la muntele Golgota, văzură un convoi trist ce urma un condamnat la moarte pe cruce.

(…)

Faustina privea înfiorată călătoria grea a osânditului la moarte. Cu mare mirare văzu că el purta o mantie de purpură și pe cap o cunună de spini.

(…)

O, sărman de tine, cum te-au chinuit! Zise ea și se apropie cu ochii plini de lacrimi.

Sărmanul văzu că femeia vrea să se apropie de el și se târî până la ea, …. Femeia se aplecă spre el; era totuși fericită că el venise să caute mângâierea la ea. Îl apucă de după gât cu o mână, iar cu cealaltă îi șterse cu năframa ei de in lacrimile și sângele de pe obraz.

(…)

Îți voi arăta totuși un semn al puterii sale. Ți-am spus mai înainte că eu i-am șters fața cu năframa mea, acum o am în mână, vrei să vezi?

Ea desfăcu năframa în fața Cezarului și acesta văzu pe ea urmele unei fețe omenești. … Acest om a văzut că eu îl iubeam și nu știu prin ce minune mi-a lăsat chipul său. De câte ori îl văd, ochii mi se umplu de lacrimi.

Cezarul se plecă să vadă chipul născut din lacrimi, din sânge și urmele înnegrite ale durerii.

(…)

Să fie oare om? șoptea el.

(…)

Tu ești Omul, zise el. (…) În clipa în care a simțit iubirea și mila, boala l-a părăsit. Trei soli trimise Tiberius în ziua următoare.

(…)

Al treilea sol se duse în Palestina și aduse de acolo câțiva discipoli ai lui Iisus, pentru a vesti în Cappreea, învățătura ce le predicase Răstignitul. Când ajunseră în Cappreea, Faustina zăcea pe patul morții, și în ultima clipă a vieții, se converti și a fost botezată cu numele de Veronica, fiindcă îi fusese dat să dea omenirii adevărata icoană a Mântuitorului.”.

***

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă, 25 Ianuarie 2025

Cu fața spre Lumina Divină

***

Mihai Eminescu – CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

Pentru că mâine, 15 Ianuarie este ziua de naștere a Poetului Mihai Eminescu, dar și Ziua Culturii Naționale, sărbătoare ce are semnificația:

Promovează cultura, arta și efortul academic,

Vă invit să citim o poezie frumoasă, pe care am dactilografiat-o dintr-o carte veche:

CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deși moare valul,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge dușman fumegând.

Și deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăție

Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală și mândrie,

Dulce Românie, asta ți-o doresc!

MIHAI EMINESCU

(1867, 2/14 aprilie)

***

Dragii mei cititori,

Poetul avea, deci, 17 ani și 3 luni, când a scris această poezie,

dar vedem câtă Iubire de România era în inima și sufletul lui!

Cu Iubire și Recunoștință,

Jeniţa Dodiță Naidin

Marți, 14 Ianuarie 2025

Cu fața spre LUMINA DIVINĂ

*******

UN TEMPERAMENT FASCINANT

MOTTO:

”Un om nu poate să ia nimic dacă nu i s-a dat din cer”.

(Sfânta Evanghelie după Ioan, Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, pag.1559.)

Cu Bucurie am citit, în manuscris, cartea de poezii: ”PRIVIND ÎN JUR”, scrisă de Alexandru Oltean.

Lucrarea este structurată pe șase capitole, denumite în conformitate cu tematica exprimată în poeziile respective:

Dragoste de Țară;

Poezii de dragoste;

Îngrijorări;

Povestiri în versuri;

Gânduri în Noiembrie;

Crăciunul.

Scrise în perioada anilor 2018 – 2024, creațiile din acest volum arată cum Iubirea îl ajută pe autor să transpună în poezie impactul observării și intenției sale asupra a tot ce îl înconjoară, ”PRIVIND ÎN JUR”.

Semnificativă este manifestarea Iubirii Poetului Alexandru Oltean pentru Dumnezeu, Țară, Familie, Satul natal, Tradițiile românești, Natură, iar toate acestea fiind izvorâte dintr-un înalt nivel al conștiinței pe care și-a dezvoltat-o spre a fi cât mai universală. Se observă acest lucru din conținutul acestei opere, care reflectă sinceritate, spontaneitate și o răscolire de mari frământări ale sufletului, mai ales când s-a aflat în excursiile sale poetice.

Menținându-și în mod continuu gândul de a dărui semenilor o carte cu ceea ce a scris în ultimii ani, astfel a apărut manifestarea gândului său. Se vede că de-a lungul vieții sale a depus o lucrare sârguincioasă pentru a deveni în interiorul dânsului o persoană responsabilă de sine, plină de bunătate și iubitoare.

Poeziile despre satul natal scrise de Alexandru Oltean în lucrarea de față, mi-au amintit de o strofă veche a lui Octavian Goga:

”Să ne-așezăm în sat la noi,

S-avem în deal o casă,

Să fiu cel mai cuminte-n sat,

Și tu, cea mai frumoasă.”

Citindu-i poeziile, veți vedea cum, la peste o sută de ani de când datează versurile de mai sus, Poetul Alexandru Oltean, cu originalitate, ne împărtășește trăiri asemănătoare cu ale lui Octavian Goga despre Iubire, în multiplele ei forme de manifestare în Umanitate.

Aflat la înțelegerea faptului că evoluția conștiinței omului se produce doar prin simpla conștientizare, dăruiește publicului versuri care exprimă autenticitatea trăirilor sale, dar nu numai din ce vede în exterior, ci, și ca urmare a introspecției, a autoanalizei vieții sufletești.

Evocarea unor amintiri ce s-au ivit din inconștientul îndepărtat sunt versificate încifrat atunci când scrie:

”Din cimitir pe-a basmului alee

Sunt ani cu întâmplări nenumărate-

Nu aș putea să le evoc pe toate,”

(Poezia: ”Va fi o șansă” ).

Această poezie, fiind datată 5 Noiembrie 2024, putem spune că oglindește cum autoanaliza îl ajută pe autor să își trăiască o frumoasă spiritualizare la vârsta senectuții. După cum știm, nivelul conștiinței unei persoane este determinat de principiile la care s-a aliniat și cărora li s-a devotat.

Alexandru Oltean știe că o viață dedicată lui Dumnezeu este împlinită pentru Sufletul și Spiritul său, iar a te strădui să evoluezi spiritual este cel mai mare dar pe care îl poți oferi celor din jurul tău.

Din poeziile sale străbate Iubirea, Iertarea, Înțelegerea.

Sunt și poezii-manifest deosebit de reușite în legătură cu ce se întâmplă în lume, și în Țară, iar versurile, despre plecarea românilor pentru a munci în alte țări și traiul copiilor separat de părințiil lor, sunt duioase și se citesc cu lacrimi.

În cadrul poeziilor de dragoste citim puternice și fascinante trăiri ale autorului, iar când simte că încrederea i-a fost înșelată spune sentențios: ”Că nu te mai pot crede-s supărat!” Dar, iartă. Știe, că fiecare iertare este un beneficiu pentru toată lumea.

Astfel, își face munca spirituală dedicându-se Familiei și având încredere în Dumnezeu.

Cititorul cărții ”PRIVIND ÎN JUR” când va întâlni versurile din Capitolul ÎNGRIJORĂRI va avea ocazia să mediteze la teme importante privind viața omenească. Iată o succintă exemplificare. Citez:

”SĂ LUPȚI…

Când nu găsești vieții nici o cale

Și-n jurul tău e totul cenușiu

Și greul peste tine se prăvale,

Să lupți nu-i niciodată prea târziu…

(…)”.

”SUNT TOT MEREU CU NOI…

Revin la scris, la gândul care doare,

La gândul viu de fiecare zi…

Îi povestesc șoptindu-i de uitare,

Dar știu că el din nou va reveni.

Noi toți avem crâmpeie din viață,

Ce tot revin mai mult sau mai puțin,

Le revedem chiar dis de dimineață

Și par a fi legate de destin.

Și e normal, tot gândul te frământă

Când ai pierdut, un tată, un bunic

Ori mama chiar, iubirea cea mai sfântă

Și pentru mulți pe fratele cel mic…

Și ce n-ai da să-i mai revezi odată,

O clipă doar, al fericirii nimb…

Iubirea-ar fi total descătușată,

Poți viața chiar să o oferi la schimb…

Fiți fericiți, când încă jumătatea

E lângă voi și nu v-a părăsit,

La pândă stă mereu singurătatea

Și ea să știți, e greu de biruit…

Dar nu cedați, priviți doar înainte,

Uitați de griji, de lipsuri, de nevoi

Și mai ales credeți în cele sfinte,

Că cei plecați, sunt tot mereu cu noi!”.

Credința în Viața de dincolo de Viață îl ajută pe autor și o împărtășește semenilor energic, prin poezie.

În Capitolul V, ”Gânduri în Noiembrie …” , Poetul își pune o întrebare ce se vrea să aibă reverberații în realitate știind că astfel poate obține un răspuns puternic, satisfăcător, dar vrea să fie și detașat de rezultat. Rămâne însă, devotat adevărului și încrezător în cei care iubesc poezia.

Să citim:

”UN GÂND…

De-ar fi să-ntreb din care Lume vii,

De ți-au fost date și cărări pustii,

Ori, dimpotrivă, pline de viață,

Cu multe piedici ce ți-au stat în față,

Sens întrebării dacă vreau să-i dau:

M-aș întreba, de unde să te iau?

La ce răscruce pot să mă opresc

Și care drum aș vrea să-l ocolesc,

Pe ce potecă aș urca mai sus,

Ca să admir din vârfuri un Apus?

Iar colo-n zori ca privitor în zare

Să-mbrățișez un răsărit de soare…

Sunt întrebări ce-așteaptă și-un răspuns,

Oricare-ar fi, să-mi fie îndeajuns

Că voi găsi, desigur printre ele

Un gând în plus, în gândurile mele

Și-un personaj venit de nicăieri

Ca vremea prelungitei primăveri

Și care, sigur, n-are cum să fie

Decât un iubitor de poezie!

4 Noiembrie 2024”.

Lectura poeziei: ”Vino mamă…” din finalul cărții, mi-a adus aminte de frumoase și importante cuvinte:

”Un plânset a trezit întreaga lume. O naștere a schimbat istoria.

O viață a făcut diferența. Fie ca cel născut în iesle să vă umple inimile de bucurie.”.

Citez primele strofe din poezia:

”VINO MAMĂ….

Vino mamă, vino tată, vă aștept cu nerăbdare
Hai să ne vedem acasă în ajun de sărbători,
Să privim pe geam cum ninge, să privim colindători,
Mai frumos nimic nu este ca această sărbătoare,

A venirii Lui pe lume, într-o iesle-n Viflaim
Cel ce-avea să ne arate drumul către mântuire,
Spre iertare de păcate, drum de pace și iubire,
Cu colinzi pornind din suflet seara asta s-o cinstim!…”.

Evenimentul Nașterii Fiului lui Dumnezeu pe Pământ, Crăciunul, a inspirat, de-a lungul celor peste 2000 de ani de Creștinism, artiști din toată paleta artelor. În biserici și catedrale privim picturi de o frumusețe copleșitoare!

Cu această Sărbătoare se încheie anul civil.

Scriu aceste rânduri la începutul unui Nou an, când Creștinătatea sărbătorește Botezul în Iordan al lui Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul.

Cu temperamentul său fascinant, Poetul Alexandru Oltean a cuprins în această carte, despre care am scris mai sus, poezii pe diverse teme ce îndeamnă cititorul la meditație, reflecție, autoanaliză.

Doresc acestui prieten mut, volumul de poezii: ”PRIVIND ÎN JUR”, care va vedea Lumina tiparului la Editura George Coșbuc, Bistrița, să fie în cât mai multe biblioteci, particulare sau publice.

Jenița Naidin

Bistrița, 6 Ianuarie 2025

Theofil Simenschy – UN DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII – II –

Voi continua azi, 24 Decembrie 2024, să citez din cartea:

UN DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII,

Cugetări antice și moderne,

Vol. I, Editura JUNIMEA, Iași, 1970,

aparținând marelui profesor Theofil Simenschy,

și, voi culege la calculator

câteva texte, din cele peste 6000 de cugetări, pe care le găsim în această admirabilă operă.

Am citit aceste numeroase maxime și aforisme, despre care Editura JUNIMEA ne spune că sunt traduse din 14 limbi, cunoscute și studiate de eminentul om de știință ieșean, Theofil Simenschy.

Cele câteva cugetări selectate aici, fac parte din multe, multe care mi-au atins sufletul mai puternic.

Citez, în continuarea celor publicate în data de 22 Decembrie 2024, deschizând cartea pe unde am însemnat în timpul lecturii:

”Adesea mi-a trecut prin minte gândul: ce conduce viața omenească: destinul sau vreo divinitate?”

”Eu unul socot că acela care, om fiind, îi reproșează unui om soarta sa, este fără minte. Căci, de vreme ce chiar și acela care crede că-i merge foarte bine și că are cel mai mare noroc, nu poate ști, dacă acesta va rămâne statornic până-n seară, cum poate el să vorbească despre soartă sau s-o reproșeze altuia?”

”Tot ce gândim, spunem sau facem este destin, iar noi purtăm scrisul lui pe frunte.”

Doamne, oare de unde știa mămica mea de ne tot spunea:

Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.

Continui să citez din cartea lui Theofil Simenschy:

”Prin destin se dobândește totul, căci destinul este condiția supremă.”

”Nimeni nu scapă de destinul său.”

”Destinul este cauza a tot ce-i în lume; destinul este cauza care ține lumea laolaltă, și tot el este cauza desparțirii tuturor ființelor.”

”Destinul leagă pe om cu lanțuri de oțel și-l trage în sus spre rangul cel mai înalt sau în jos spre adâncurile mizeriei.”

”Nici prin faptă, nici prin jertfă nu se dobândește ceva; nci nu există cineva, care să dea omului ceva. Tot ce a hotărât Creatorul într-o anumită succesiune, dobândește omul în decursul timpului.”

”Destinul nu ocrotește pe cel stăpânit de pofte și rătăciri.”

”Și fără pază stă cel păzit de soartă; și cel bine păzit piere, dacă-l lovește soarta; trăiește și cel neocrotit și părăsit într-o pădure; și piere în casă chiar cel bine ferit.”

”Ce nu-i dat să se întâmple, nu se întâmplă; ceea ce-i menit să se întâmple, se întâmplă fără greutate. Ceea ce nu-i sortit să rămână, dispare chiar și din palmă.”

”Destinul … este o înlănțuire de cauze secundare, legate și prinse între ele de voința eternă a Aceluia care-I stăpânul tuturor lucrurilor.”

”Fiecare trebuie să-și suporte destinul.”

”Adesea loviturile soartei fac loc unui noroc mai mare. Multe lucruri cad spre a se înălța mai sus.”

”Niciodată cel desăvârșit și care a dobândit virtutea nu blestemă soarta. Niciodată el nu primește posomorât întâmplările.”

”Chiar și mormintele își au destinul lor.”

Am toate motivele să cred în această Înțelepciune notată aici la nr. 1237,

Tradusă din: ”Data sunt ipsis quoque fata sepulcris.”

”Destinul conduce Omenirea.”

”Fata regunt homines.”

”Cine-i în stare să șteargă ce i-a fost scris odinioară pe frunte de către destin?”

”Căile destinului sunt greu de înțeles.”

Cu Iubire și Recunoștință,

Jeniţa Dodiță Naidin

Marți, 24 Decembrie 2024

Cu fața spre LUMINA DIVINĂ

Theofil Simenschy – UN DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII -I-

Astăzi, 22 Decembrie 2024, din cartea:

UN DICȚIONAR AL ÎNȚELEPCIUNII, Cugetări antice și moderne,

Vol. I, Editura JUNIMEA, Iași, 1970,

aparținând regretatului profesor Theofil Simenschy,

voi culege la calculator,

pentru a cita,

câteva texte, din cele peste 6000 de cugetări, pe care le găsim în această admirabilă operă.

Am citit aceste numeroase maxime și aforisme, despre care Editura JUNIMEA ne spune că sunt traduse din 14 limbi, cunoscute și studiate de eminentul om de știință ieșean, Theofil Simenschy.

Cele câteva înțelepciuni selectate aici, fac parte din multe, multe care mi-au atins sufletul mai puternic.

Citez, deschizând cartea pe unde am însemnat în timpul lecturii:

”Ce este cel mai bătrân? – Dumnezeu; căci nu s-a născut.”

”Ce este cel mai bătrân? – Timpul.”

”Ce este cel mai mare? –Spațiul; pentru că universul cuprinde celelalte, dar pe univers îl cuprinde acesta.”

”Face o mare greșeală acela care crede că autoritatea bazată pe forță este mai gravă sau mai stabilă decât aceea care se dobândește prin iubire.”

”Nimeni nu scapă de soarta sa, fie bun, fie rău, de cum se naște. Iar în viitor va pătimi ceea ce a hotărât destinul, cand l-a născut mama sa.”

”Toate le dă omului întâmplarea și soarta.”

”Nu-i este dat naturii omenești să îndepărteze ceea ce trebuie să se întâmple.”

”Nu se poate prevedea încotro va merge destinul. El nu se poate învăța nici nu poate fi cucerit de vreo știință.”

”Poate că soarta trebuie socotită ca o divinitate, iar puterea zeilor mai prejos de soartă.”

”Nu poți fi mai tare decât destinul.”

”Nimeni nu poate să se abată din calea hotărâtă de destin. În destin își are rădăcina totul, și ceea ce există și ceea ce (încă) nu există, bucuria și întristarea.”

”Destinul veghează, când totul doarme; destinul nu poate fi ocolit. Neîmpiedicat și indiferent, destinul pășește peste toate creaturile.”

(va urma)

Cu Iubire și Recunoștință,

Jeniţa Dodiță Naidin

Duminică, 22 Decembrie 2024

Cu fața spre LUMINA DIVINĂ