Cornel Cotuțiu – Un post-scriptum la cronica lui David Dorian

     

Pentru cititorii  blogului meu public cuvintele scriitorului Corneliu Cotuțiu despre cartea Crâmpeie de Viață:

”Doar conotații

Adică niște nuanțe la splendidul comentariu*, făcut recent de către David Dorian, în „Răsunetul”, proaspetei cărți semnate de Jenița Naidin – „Crâmpeie de Viață” (Ed. Napoca-Star, 2021).

     Felicitând-o la telefon pe scriitoare, pentru această plăcută faptă editorială, i-am spus că, după cronica comentatorului bistrițean, mie, cel din… occidentul județului Coșbuc-Rebreanu, nu-mi rămâne decât să alcătuiesc un fel de post-scriptum la textul acestuia. Ceea ce și urmează:

     Încă de pe copertă, cititorul află structura cărții: „Convorbiri cu Menuț Maximinian”. Or, convorbirea presupune dialog, însă aici comunicarea se realizează, mai degrabă, dintr-un serial de întrebări, deci e un prelung interviu, menit să releve crâmpeie din viața cuiva și, în situația de acum, din postura de scriitor, publicist, editor, eseist.

     Cine cunoaște cărțile doamnei Jenița Naidin, publicate până acum, poate fi sigur că intervievata reafirmă bucuria ei de a fi avut puterea, capacitatea sufletească și intelectuală de a se împărtăși plenar din orizontul  creștin-ortodox al existenței. Și în această carte, aproape nu e pagină în care să nu fie invocat Dumnezeu și o seamă de percepte patristice, secvențe de teologie întâmplate de-a lungul vremii. Depănarea unor episoade din anii săvârșiți „pământește”, mărturiile pe seama credinței în Divinitate se desfășoară sub pavăza a ceea ce Jenița Naidin numește „averea adevărată”, adică: „Pacea minții, a Sufletului, seninătatea, relaționarea armonioasă cu semenii și credința în Dumnezeu.”

     E firesc de adăugat mărturisirea aceasta: „Am trăit mare parte din viața mea în solitudine și singurătate, dar am răzbit prin Rugăciune, Muncă și mintea lui Dumnezeu.” Mărturisesc că, pe parcursul lecturii acestei cărți, mă încolțea din când în când, gândul că acest volum ar fi fost potrivit să se intituleze mai degrabă „Crâmpeie de liturghii”. A se vedea, de pildă, paginile 20-67 ș.a.

     Ajuns în postura aceasta, cititorul poate avea un spor de curiozitate pentru calitatea întrebărilor pe care zisul partener de  convorbire le are în a realiza acest neobișnuit „curriculum vitae”. Și, într-adevăr, Menuț Maximinian știe să întrebe, incitant, frumos, uneori cu un fel de viclenie amabilă (desigur, din postura celui care o știe pe scriitoare și cunoaște arealul creației sale).

      Transcriu câteva:

     „Cuvintele ne salvează? Ne sunt prietene?”

     „Putem să ne izolăm în lumea frumosului literar și filosofic?”

     „Simțiți o comuniune cu cititorii?”

     ”Vorbiți de un medicament duhovnicesc /…/ Care este acest medicament?”

     „Dacă punem lacrimi în compoziția cărții, ce iese?”

     Spre final, Jenița Naidin este întrebată: „Ce ați spune despre scriitoarea Jenița Naidin?”

     Și Jenița Naidin răspunde, fără ezitare: „Am o impresie foarte bună despre mine.”

     Ei bine, spre norocul ei, nu poate fi crezută. Mai ales pentru acest „foarte”.

_______________________

*… Din care însă putea lipsi aprecierea despre scriitoare, că e „aflată la capătul drumului.”.”.

Cornel Cotuțiu

(articol preluat din ziarul Răsunetul din 28.08.2021)

*** 

 Mulțumesc frumos scriitorului Corneliu Cotuțiu pentru cuvintele sale. M-a impresionat plăcut faptul că a caracterizat conținutul cărții ca fiind: un   neobișnuit „curriculum vitae”, pentru că și eu  când am răspuns la întrebările ziaristului Menuț Maximinian chiar am observat  că o parte din răspunsuri vizau viața mea pe modelul unui  CV.

Tot plăcut m-au impresionat cuvintele:   ”*… Din care însă putea lipsi aprecierea despre scriitoare, că e „aflată la capătul drumului.”

  Numai că puțini oameni știu că scriitorul  David Dorian este și teolog, iar referirea privea vârsta mea de 70 ani, care în Biblie arată… un capăt de drum. De aceea, când am citit cronica lui David Dorian m-a dus gândul la acest prag al vieții omului în șederea lui pe Pământ și m-am bucurat.

Acum, mă gândesc la faptul că, dacă voi reuni vreodată într-o carte impresiile citiorilor mei despre lucrarea Crâmpeie de Viață,  va trebui să am grijă ca să așez alături scrierile celor doi scriitori pe care îi apreciez și le mulțumesc: Cornel Cotuțiu  și David Dorian, pentru că ele se completează armonios.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Naidin

Luni, 18 Octombrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină   

aranjament floral și fotografie jenita naidin

*** 


Poetul Jean Poncet a tradus Poemele Luminii

foto: Jenița Naidin

Toamna trecută, aflându-mă în casa, acum muzeu,  unde s-a născut Poetul Lucian Blaga, am trăit o mare Bucurie sufletească.  Muzeografa,  Sadean Mirela Lenica mi-a dăruit câteva cărți despre care nici nu auzisem, iar  una din ele este:

 ”POEMELE  LUMINII”  Ediție aniversară  Traducere din limba română și cuvânt înainte de JEAN PONCET, cu o postfață de HORIA BĂDESCU.

Cartea, excelent editată de JACQUES ANDRE EDITEUR  și Editura  ȘCOALA ARDELEANĂ, 2019,  are textul în limba română pe pagina din stânga și textul în limba franceză în dreapta, fapt apreciat mult când citim cărți în ediții bilingve, comparativ cu varianta cealaltă. Am citit atent ambele texte și spun că această traducere este excepțională, destinul ei fericit fiind asigurat de un traducător  Poet, Domnul Jean Poncet. Dânsul a găsit cuvintele potrivite, metaforele fericite astfel încât, poeziile lui Lucian Blaga în limba franceză reflectă   sensul poeziei, ritmul, muzicalitatea, sensibilitatea cu care le-a scris Poetul român. Îl felicit cu Recunoștință pe Domnul Jean Poncet pentru traducere și pentru Cuvântul înainte atât de lămuritor și bogat, intitulat:  

” În sfârșit, Blaga!”, text din care spicuiesc:

 ”Acum o sută douăzeci de ani, la 9 mai 1895, se năștea Lucian Blaga. Poet, dramaturg, filosof. Poet mai înainte de toate, uneori chiar și în cugetarea filosofică. Cel mai mare poet român al secolului  XX. Și totuși, chiar dacă a trăit până în 1961, până la vârsta de 66 ani, producția sa poetică nu acoperă nici măcar un sfert de secol: din 1919, anul de apariție a primei cărți de poezie, Poemele luminii, până în 1943, când sunt publicate Nebănuitele trepte, cel de al șaptelea volum al său.  La drept vorbind,  el n-a încetat să scrie după 1943, ci a încetat să mai fie publicat. Iar cărțile lui, interzise, au fost retrase din biblioteci.   (…)  Așadar, Lucian Blaga, cel mai mare poet român al veacului XX. Și cine îl cunoaște în Franța? Aproape nimeni. Au existat câteva tentative de a deschide urechile și sufletul publicului francofon pentru această poezie deopotrivă senzuală și mistică. În cea mai mare parte a timpului, traducătorii români sunt cei care s-au angajat la aceasta și printre ei aș vrea să o salut în primul rând pe regretata Sanda Stolojan, autoarea frumoasei – însă modestă prin numărul poemelor alese – antologii Steaua cea mai tristă: patruzeci și două de poeme publicate în colecția Orfeu a editurii La Difference în 1992.   Singura antologie apărută în Franța la inițiativa unui francez este – la naiba cu modestia – a mea, în 1996: șaptezeci și cinci de poeme, precum și un capitol al romanului Luntrea lui Caron, publicate însă în revistă (SUD, nr. 115/116), în câteva sute de exemplare demult epuizate. De ce atunci atâta ignoranță față de un scriitor major în țara sa, dar și eminent reprezentant al literaturii și gândirii europene dintre cele două războaie mondiale?  Să încercăm  să schițăm aici câteva răspunsuri la această enigmă nițel cam rușinosă.”

Și,  astfel, avem mai departe paginile cu răspunsurile lucide, demne de citit ale lui Jean Poncet, în care ne vorbește, între altele,  despre faptul că poezia: ”rămâne o formă literară marginală”, despre faptul că: ”Poetul Blaga își agravează și mai mult cazul fiind român. Căci cine în Franța – și aiurea? – se interesează de România. Nu prea multă lume. Ar trebui totuși. Și mai ales francezii. Fiindcă România ne iubește, fiindcă noi știm că ea ne iubește – acesta e aproape singurul lucru pe care-l știm despre ea… – și n-ar fi decât normal și drept să ne interesăm de cel ce ne iubește.”.   Vedeți ce pledoarie splendidă face Poetul Jean Poncet?  Dar să merg spre finalul acestui Cuvânt înainte:  ”Mă bucur însă de nașterea prezentei cărți și sper acum ca, după publicarea Poemelor  luminii, să urmeze și celelalte  volume de poezie ale lui Lucian Blaga și ca publicul francez să descopere acest autor, deopotrivă liric și metafizic, atât de original, de profund și de reprezentativ pentru spiritul românesc. Răsplătiți fie pentru aceasta valoroșii ei editori.”  

Nu cunoșteam Prefața Domnului Jean Poncet, dar citind cuvintele sale:  ”– la naiba cu modestia – a mea,”,  am trecut mai ușor peste un sentiment de jenă ce mă urmărea, considerându-mă prea curajoasă, deși spuneam un adevăr, după ce  răspunsesem   repede muzeografei că eu sunt autoarea cărții: Lucian Blaga la Bistrița (1938-1940), atunci când  dânsa a spus că în Muzeu se află această carte.   

Dar să revin la ”POEMELE  LUMINII”, operă la care Poetul Horia Bădescu a scris o excelentă  Postfață  intitulată: Cântecul luminii.   Din textul deosebit de valoros, ce analizează sintetic poezia blagiană  și care este presărat cu multe din splendidele versuri scrise de Lucian Blaga, citez doar finalul:

 ”Nu trebuie deci să ne mire faptul că poetul Jean Poncet, care și-a asumat dificila sarcină de a traduce în franceză opera poetică completă a lui Blaga – din care fac parte ”Poemele luminii” -, se întâlnește cu acesta în propria creație din perspectiva a două teme majore: lumina și tăcerea. Înțelegerea universului blagian și stăpânirea instrumentelor poetice potrivite i-au permis să ofere cititorilor din Hexagon întreaga frumusețe și vibranta umanitate a poeziei lui Lucian Blaga.”.

Aleg să citim și o poezie din acest volum, tradus excelent de Poetul Jean Poncet. 

”MI-AȘTEPT  AMURGUL/ În bolta înstelată-mi scald privirea –/ și știu că și eu port/ în suflet stele multe, multe/ și căi lactee,/  minunile-ntunericului./ Dar nu le văd,/ am prea mult soare-n mine/ de-aceea nu le văd./ Aștept să îmi apună ziua/  și zarea mea pleoapa să-și închidă,/ mi-aștept amurgul,/ noaptea și durerea,/  să mi se-ntunece tot cerul /și să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată /nu le-am văzut.”. 

Închei prin  cuvinte scrise de Jean Poncet:  ”Chiar dacă româna nu e o limbă de circulație internațională, opera lui Lucian Blaga e în mod sigur universală.”.

Cu Iubire și recunoștință

Jenița  Naidin

Duminică,17 Octombrie 2021

Cu fața  spre  Lumina  Divină 

foto: Jenița Naidin

*** 


Victor Știr a tradus din Opera lui S. Dasgupta

Motto

”Omul este el însuși propriul său stapân, propria sa salvare.

El trebuie să se controleze în orice împrejurare.

N-are rost să vă lamentați.

Ci minunați-vă de legea efemerului

și învățați din ea despre deșertăciunea  vieții omenești.

Bucurați-vă de  florile purificării minții,

când acestea se deschid, și culegeți fructul buneivoiri”

(Din aforismele bunei viețuiri ale lui Buddha)

În fiecare atom al tărâmurilor universului

Există vaste oceane de sisteme-lume.

(scriere budistă antică)

Victor  Știr  a tradus în româneşte Volumele:  I (528 pagini); II (620 pagini) și  V (204 pagini)  din opera:  „O istorie a filosofiei indiene” scrisă de marele om de știință Surendranath Dasgupta, profesor al românului Mircea Eliade,  cel care este autorul unor  opere literare importante, precum și a Istoriei credințelor și Ideilor Religioase.  Această lucrare, în cinci volume,  a lui S. Dasgupta,  din care a tradus jurnalistul bistrițean, Victor Știr  se alătură altor lucrări despre arta, arhitectura, literatura,  religia, morala şi ştiinţa civilizaţiei indiene, cunoscute în lume, dar  și în România. 

 Volumului V al vastei lucrări: „O istorie a filosofiei indiene”  s-a publicat în anul 1955, după ce autorul, Surendranath Dasgupta trecuse în Lumea de Dincolo încă din 18 Decembrie 1952. S-a ocupat  de acest ultim volum,  pentru a fi scos la lumină,  Doamna Surama Dasgupta, care la data de 19 iunie 1954 a scris ”O Evocare” amplă,  din care cităm câteva cuvinte:

”Una dintre trăsăturile deosebite ale lui Dasgupta a fost aceea că rareori și-a dorit să învețe ceva de la alții. Avea o mândrie interioară care îl conducea să învețe totul prin propriile eforturi. Nu a vrut niciodată stimuli din exterior. Ori de câte ori se ocupa de un lucru, investea întregul său suflet în el. A promovat masteratul în filosofie în 1910, în calitate de candidat privat, rezumând în felul lui toate cărțile prescrise. I s-a oferit de două ori o bursă de stat pentru a studia sanscrita într-un mod științific în  Europa, dar fiindcă era singurul copil al părinților săi, el a refuzat să plece din considerație pentru sentimentele lor. Și-a început serviciul la Rajshahi  Colegiul ca lector de sanscrită (…) Dragostea de cunoaștere pare să fi fost pasiunea călăuzitoare a vieții profesorului. El nu a căutat niciodată poziție sau onoare, deși acestea au venit asupra lui în succesiune rapidă în zilele sale ulterioare. Avea o unică sinceritate a scopului și a expresiei, și,  lumina care a venit de la sufletul său a impresionat sufletele înrudite.  (…) În 1942 s-a retras de la Colegiul Sanscrit și a fost numit de Regele George al V-lea profesor de  științe medicale și morale în Universitatea din Calcutta. (…)  În 1951, prin ajutorul prietenos acordat de Pandit Jawaharlal Nehru, a început să scrie al cincilea și ultimul volum al Istoriei filosofiei indiene.  (…).   Un alt aspect al vieții sale s-a arătat  în fericirea, în devoțiunea profundă și credința neclintită în Domnul său care nu l-au părăsit niciodată. Acestea s-au manifestat în el chiar și în copilărie și au continuat toată viața lui. În încercări, necazuri și dureri, a fost neînfricat și neabătut.  În dificultăți, a avut voia lui indubitabilă de a cuceri; și-a purtat toate suferințele cu răbdare și tărie. Credința lui în Dumnezeu l-a susținut cu o strălucire și o bucurie de spirit neobișnuite. Nu s-a rugat niciodată, pentru că a crezut că nu este nevoie de aceasta, de vreme ce,  cel mai drag Domn al său strălucea în inima lui cu dulceață, dragoste și siguranță. De aceea, în diferite etape critice ale bolii sale, nu a renunțat niciodată la speranță și a încercat să-și înveselească soția și medicii curanți. Prin pură determinare și credință nezdruncinată a fost convins că și-a îndeplinit misiunea”.  

Din volumul V al operei:  „O istorie a filosofiei indiene”  scrisă de  profesorul Surendranath Dasgupta, tradusă în Limba română  de Victor Ştir, reținem deosebit de  multe învățăminte despre evoluția gândirii acestei țări în care s-au născut numeroase personalități de valoare internațională. Iată câteva din titlurile structurii acestui volum: ”Literatura și istoria saivismului sudic; Literatura Agama și perspectiva sa filozofică;  Istoria și literatura Vira-saivism;  filozofia srikantha; Natura lui Brahman; Responsabilitatea morală și harul lui Dumnezeu;  Saiva Filosofia în Siva-mahapurana; Doctrina Pasupata-sutras; Ideile lui Sripati Pandita despre filosofia Vedanta numită și Srikara-bhasya, care este acceptată ca bază fundamentală a Vira-saivismului.”

Vedem cum cercetătorii se străduiesc să atribuie unuia sau altuia din înaintași paternitatea unei învățături vechi. Personal, simplific atunci când văd atâta strădanie și spun că este de gândit cum totul vine de la Creator, care, ajută creatura sa și prin anonimat. Normal că suntem obișnuiți să fie nominalizați oameni și chiar ne este de folos să știm nume de înaintași.   Când cercetătorul S. Dasgupta arată că închinarea este un suport pentru om, pentru sufletul lui, ne spune în cartea sa:

”Cu toate acestea, trebuie spus  că filozofia saiva și închinarea la Siva s-au răspândit în toată peninsula cu mult înainte de secolul al VIII-lea A.D. Avem cele mai sacre temple ale lui Siva  din nord, în Badrikasrama, în Nepal. (…) De fapt, închinarea la Siva se găsește predominantă aproape în fiecare parte a Indiei, iar în majoritatea orașelor găsim temple ale lui Siva fie în ruine, fie ca lăcașuri reale de cult”

Citind înșiruirea etapelor de evoluție a gândirii indiene cu specificul fiecărui moment  de-a lungul timpului, ne dezvoltăm o sferă de cunoaștere a lumii mai largă. Vedem opinia despre lume a  acestor filozofi pe care i-a cercetat S. Dasgupta printr-o muncă asiduă, arătându-ne nouă diverse sisteme de gândire. Constatăm cum totul este raportat la Dumnezeu. Iată cuvinte din carte:    

 ”Dumnezeu și energia sunt unul și același lucru. Uneori s-a considerat că Dumnezeu a creat lumea prin mila sau harul Său și că harul Său este forța dinamică interioară, care urmează cursul de creere și menținere. În acest fel s-a făcut un compromis între teoria harului și teoria karmei. Există, totuși, alții care cred  că nu avem  nevoie de dreptul de a culege roadele acțiuniilor noastre, ci trebuie să fim mulțumiți de ceea ce ne este dat de Dumnezeu.”

Pentru a ne arăta munca sa de cercetare, S. Dasgupta ne spune la un moment dat: ”Literatura  Agama este destul de extinsă, dar realizările sale filozofice sunt destul  de slabe. Agamele conțin unele elemente ale gândirii filozofice, dar interesul lor este mai mult asupra detaliilor religioase ale cultului saivismului. Prin urmare, găsim o mulțime de ritualuri, discuții despre tehnicile arhitecturale pentru întemeierea templelor, mantre și detalii de cult legate de înființarea simbolului falic a lui Siva. Cu toate acestea, în cea mai mare parte Agamas există o secțiune separată numită Vidya-pada în care opinia filosofică general subliniată este enunțată. Există mici diferențe în enunțarea acestor  opinii pe măsură ce trecem de la o Agama la alta.  Cele  mai multe dintre aceste Agama sunt încă nepublicate, și totuși, formează nucleul religios  al saivismului, practicat de milioane de oameni din diferite părți ale Indiei.”.  

Un indian,  Osho a studiat și comentat scrierile multor autori indieni, între care se numără și Patanjali.  Ceea ce a spus Osho înainte de a-și părăsi trupul în data de 19 ianuarie 1990, consider că se potrivește cu gândirea ce l-a condus pe filosoful Surendranath Dasgupta să își dedice viața studiului și comunicării către semeni a muncii sale, ca și   fiicei sale Maitreyi Devi, dar și fostului său student, românul  Mircea Eliade.

 Citez ce a răspuns Osho la întrebarea ce se va întâmpla cu tot ce a dăruit el din punct de vedere spiritual după ce nu va mai fi:

”Încrederea mea în existență este absolută. Dacă există măcar un adevăr în ceea ce spun, acela va supraviețui… cei ce vor rămâne interesați de munca mea vor conduce în continuare torța, dar făsă să impună aceste adevăruri celorlalți.  Ei vor rămâne întotdeauna o sursă de inspirație, de lumină pentru discipolii mei și sunt sigur că ei vor simți aceasta și când eu nu vi mai fi. Doresc ca ei să dezvolte și să emane  în jurul lor dragoste, puritate, înțelepciune, luciditate, calități care nu sunt monopolul nimănui, care nu sunt dependente de nici un sistem filozofic, religios. Doresc ca oamenii să devină proprii lor stăpâni, să nu mai poată să fie dominați și controlați de alte persoane.”

În încheiere, îl felicit pe Vistor Știr pentru imensa muncă pe care a depus-o încât să apară în românește aceste scrieri-studii ale filosofului Surendranath Dasgupta. După cum știm, suntem, ca oameni, entități  complete în sine și nu putem primi decât ceea ce oferim noi mai întâi. Urmează ca această  muncă de traducere să atragă o acțiune reciprocă atunci când, la nivel mental, vibrații aflate în armonie vor reacționa și  Victor Știr va primi aprecierea pe care o merită.  Personal,  doresc să apară evenimente sincrone, coincidențe prin care să fie popularizate aceste lucrări ale lui Surendranath Dasgupta ce pot fi citite acum în românește.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Vineri, 9 Ocombrie 2021 

Spre o Lumină caldă  

***


Elena M. Cîmpan – O poveste din poeme

fluture toamna foto j.n.
livada Familiei Adela et Nelu DRĂGAN toamna. foto j.n.

Motto:

Numai dând din voi înșivă, dați cu adevărat.

Kahlil Gibran

Împedicându-se de aer, Elena M. Cîmpan aleargă pentru a prinde o bucată de deal ce plutea ca o foaie luată de vânt: ”Ca să o prind și să am pe ce scrie…”, și… a scris cartea: ”Poeme de fluturi”,  publicată la Editura Școala Ardeleană, 2020.

Poemele din această carte, sunt legate unul de altul astfel încât, formează  o poveste.

Poeta, mai întâi,  caută o melodie din cer: ”Cu care să-nveselească portativul/  Gri și uscat…”, apoi, face un drum pentru a vedea zăpada: ”Am venit până aici ca să văd zăpada/ Cine ar mai fi crezut în ea în luna lui mai?”, pe urmă, face mai multe drumuri: ”Am venit până aici să văd Biserica Neagră”; ”… să văd norii”; ”… să văd ziua și noaptea”; ”… să vorbesc cu tine”; ”… să văd ceața”;  ”… să văd păsări”; ”… ca să mă văd”; ”… ca să văd capătul lumii”; ”… ca să văd Poiana”.

Și,  Povestea merge mai departe când Poeta ne vorbește  despre cărți vechi, dar și despre cărțile sale ce nu sunt printre cele vechi: ”…/ Cărțile acestea, de la distanță,/ Îți aduc aminte de Homer, de Shakespeare,/ De Goethe, de Alighieri, de Cervantes,/ De Dostoievschi, de Borges, ah, Cartea de nisip!/  De Neruda, și alte sute și mii de nume,/ Poate înrudite cu noi, poate rudele noastre neștiute-/ Cărțile mele nu  sunt printre ele,/ Cărțile mele sunt încă noi”.

Poemul  ”Copacul din casă” ne vorbește despre ”Copacul din care suntem”.  Din Poveste face parte și ”Poiana cu narcise” , iar narcisele au vrut să-l prindă pe Narcis cu ”petalele lor”, dar el a dispărut; întâlnim și casa bunicilor, rudele din partea mamei,  din partea tatălui.   Dar câte nu aflăm din poemele Elenei M. Cîmpan ce formează un basm cu personaje și eroi din realitate, cu afirmații tulburătoare ale autoarei: ”Doar mitul rămâne departe/ Nu vreau să mă gândesc la el,/ Nu sunt Ana nimănui,”, sau întrebări: ”La ce bun orașul medieval?/ Reușește el să apropie distanțarea socială?/ Să umple străzile cu oameni fericiți/ Și citiți?”.  Parcă  și vedem gestul Poetei: ”Îmi spăl fața/ Cu toate stelele nopții/ Adunate în palme”.        

Și, în final,   cartea: ”Poeme de fluturi”  se încheie cu versuri prin care Elena M. Cîmpan își exprimă starea sufletească și preocupările din timpul Pandemiei ce a început în anul 2020, versuri cărora le dă drumul în Lume:  ”Crez/ Pun punct aici volumului și-i dau drumul din mână,/ ca o pasăre, să-și ia  zborul…/ Stând în casă, am realizat câte am de citit și cum se aglomerează cărțile, revistele, ziarele , la ușa ochilor mei, și câte am de scris, începute, cu titlu și fără titlu, și cum se schimbă modul de a vedea și participa la desăvârșirea acestei lumi./ Gândul (temerea?) că multe se shimbă m-a făcut să spun stop și să las acest volum (cu declarație pe proprie răspundere) să iasă din casă…”.

Cartea este în mâinile noastre, sub ochii noștri, iar după ce o citim observăm cum Elena M. Cîmpan a scris versuri din ea însăși, ne-a dat cu adevărat…Poeme.

În timpul p Pandemiei, care, parcă și mai rău decât în anul 2020, dăinuie și astăzi,  am întâlnit, întâlnim acel fenomen paradoxal de răsturnare în care viața își pierde savoarea, iar categoriile bipolare, cum ar fi: Bine sau Rău dispar pentru a face loc acelei stări ce este savoarea Divinității.  În integralitatea sa,  cartea: ”Poeme de fluturi”(111 pagini) ne învață că toate evenimentele din viața omului sunt maeștri, îl ajută, îl călăuzesc, dar numai  dacă el, omul înțelege   atât semnificația Bucuriei cât și a Tristeții.

Recomand cu căldură această carte care are menirea să vă producă anumite conștientizări, să vă  reînvie  amintiri.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Naidin

Miercuri, 6 Octombrie 2021

foto j. n.

Cu fața spre Lumina Divină


Ana Zegrean și-a exprimat Înțelepciunea în versuri

trandafiri pentru Ana Zegrean. j.n.

În toamna anului 2019, primisem  de la minunatul Om, Ana Zegrean cartea: ”Timp de fum”, Editura Contraste culturale, Giurgiu, 2019, dar, deși am citit atunci,  atât prefața profesoarei Izabela Tănasă, cât și cele 91 de poezii, am amânat să comunic frumoasele impresii trăite urmare lecturii. 

scrisul Anei. j.n.

  Timpul a trecut, am fost și plecată în anul 2020 din Bistrița și, ca printr-o premoniție, am vorbit cu Ana la telefon despre carte abia  în Primăvara anului acesta, 2021.  Am convenit să ne revedem după ce se va simți mai bine, spunându-mi că îmi va telefona să merg la ea acasă.  De multe ori, ceea ce nu facem la timp, nu se mai poate face!  Pe 11 Aprilie 2021 blânda ființă a Plecat în Lumea de Dicolo!   Mi-a rămas să citesc, printre Lacrimi de neoprit, cuvinte scrise în presa vremii, în ample articole despre Poeta Ana Zegrean. Spicuiesc din  Ziarul Răsunetul, 13 Aprilie 2021: ”Într-o duminică, pe când lumina se însoțește cu întunericul, sufletul Anei s-a strecurat prin fanta subțire  dintre ele spre lumea veșniciei, în care nu există boală și suferință. (…)  Scriitoare de poezie și umor, Ana Zegrean reunea în sufletul ei poeta și epigramistul fin; sugera o lume a creației aparent incongruentă cu cea a veseliei  epigramelor pe care le scria ca umorist, ambele laturi rămânând mai  departe mărturie  a unui suflet complex, sensibil care șlefuia textele până la căutata rotunjime  sugerând perfecțiunea. (…) O vom ține minte prietenoasă   și senină, plecată în călătorie, într-o primăvară. Într-un  tărâm  miraculos, ca în poeziile ei, unde vom merge  să o vizităm și vom rămâne la o poveste cât veșnicia!   Dumnezeu să  odihnească în pace sufletul ei blând!” Am  citat din ce au scris Victor și Veronica Știr.  Tot din același ziar, citez un crâmpei din scrierea impresionantă a lui David Dorian: ”Vestea că poeta și prietena noastră Ana Zegrean a plecat dintre noi, în seara zilei de 11 aprilie, a căzut ca o lovitură  năucitoare, când te îndoiești și mai speri în minuni; ca o blândă și imposibilă resemnare; ca un freamăt înghețat al primăverii care pentru ea nu va mai veni. Sau, în locul unde a plecat se va petrece o veșnică  primăvară. (…)  Tânguirile sale, presărate de aripa albă a morții, dobândesc imponderabilitatea și greutatea țărânii. Trecerea vămilor pregătește adevărata schimbare, la care nădăjduiește: ”mai sunt doar/ o jumătate de suflet/ cealaltă jumătate scurmă/  în beznă/ o altă naștere.”.   Moartea se configurează ca un ”dincolo de munte/ unde oameni și animale/ se dezbracă de carne/ și devin transparenți.”.   Clipele noastre se aseamănă cu cele ale lumânării de ceară, cu cele în care numărăm sfârșitul de an.”, mai spunea David Dorian.   

Prin grija Familiei, s-au editat o parte din  poeziile ei nepublicate în volumul: ”Eu și singurătatea”, Editura Napoca Star, 2021.              

După ce citim poeziile Anei Zegrean și dorim să comunicăm o impresie, am vrea să le citească și ceilalți pe toate, să trăiască emoții puternice ca și noi. Însă, posibil este doar să facem o selecție, să reproducem câteva  picături de frumoase versuri: ”Că râd sau plâng, nu-i treaba lor s-asculte!/ Sunt doar poet, cu sufletul în palmă!/ Părerea lumii, care știe multe/ Nu mă atinge și n-o bag în seamă!”  ;  ”Mi-e foarte greu, cu o aripă/ Spre cer să mă înalț, să zbor…”.  Poeta ne prezintă starea sa de perfectă receptivitate  care, astfel, poate primi și sesiza în totalitate noutatea eternă a clipei.  Se oprește în mijlocul gândului: ”stau în mijlocul  acestui gând apăsător/ în care s-au adunat/ toate păsările nesomnului”.  Face cumpărături pentru a nu fi singură: ”de teama singurătății/ am cumpărat toate cărțile/ din anticariat/ sunt vechi dar prețioase”.  Înțelege viața pescărușilor: ”am început să înțeleg/ foamea pescărușilor/ în rotirea lor nebună”;  Despre relația cu Dumnezeu Ana Zegrean  spune: ”Amintește-ți Doamne/ că sunt/ Amintește-mi Doamne că Ești”. Scriitorii Veronica și Victor Știr spuneau despre  scrierile Anei Zegrean: ”șlefuia textele până la căutata rotunjime”.  Da, așa sunt poemele ei. Cu numai câteva luni de zile înainte de a Pleca în Eternitate a scris un poem pe care îl reproduc  întreg:  ”Când nu voi fi…/ Aș sta pe loc dar timpul nu mă lasă/ Zi după zi se duce în eter/ Și vine vremea să mă întorc acasă/ În locul stabilit… acolo-n cer…/  Eu nu cunosc secretele divine/ Ca muritor, o mamă m-a născut/ Poate  crezând că va trăi prin mine/ Dar toți avem sfârșit și început…/ Nu pot să fiu de nemurire vrednic/ Mă consolez că-n legi așa e scris…/ Dar vreau să mi se scrie în pomelnic/ C-am fost o părticică dintr-un vis. 21.10.2020”.   Ana Zegrean știa că în interiorul omului este Dumnezeu, că acolo este Libertatea pe care omul o dobândește parcurgând ”un labrint de drumuri”.  În poemul: ”Trepte” ne spune, cu luciditate, că o ține trează ”o mare de credință”.  Să îl citim în totalitate:  ”Trepte/ Sunt multe trepte să cobor în mine/ Cu tălpi însângerate adesea m-am târât/ Pe-o scară de cenușă în ruine/ Ce pare imposibilă de coborât/ Sper să nu fie foarte întuneric/ Îmi amintesc o candelă ce mai ardea/ Și lumina, cu scutul ei eteric/ O cămăruță mică… din inima mea/ Știu că voi da de-un labirint de drumuri/ Și-ncuiate porți spre izbăviri deșarte/ Chiar de-o să bâjbâi printre ceți și fumuri/ Tot voi dobândi suprema libertate/ Și voi zidi în mine-un templu sacru/ Mă ține trează, o mare de credință/ Că viața mea n-a fost un simulacru/ De iluzii false… ci… de biruință. 30. 11. 2020”.   Minunat! Viața Anei Zegrean a fost o biruință. Frumoasă autoanaliză  înainte de a Pleca Acasă!  Știm  că eul egotic al omului, adică, mintea și corpul fizic, sunt instrumentul simplu, iar Sinele este Subiectul suprem.   Conștiința Sinelui este Înțelepciune. Poeziie Anei Zegrean arată această Înțelepciune.  Am recepționat-o,  de când ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă, ca fiind realmente ființa omenească ce știa, prin gândire  și creație,  să își curețe căminul mental, acea casă a noastră care nu este fizică.

 Îmi voi aminti veșnic de ea!

***

Flori pentru Ana

flori pentru Ana j.n.
flori pentru Ana j.n.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Vineri, 24 Septembrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină 

Crini pentru ANA. j.n.

***


Cornel Cotuțiu iubește orașul Beclean

Someșul văzut de la Mănăstirea SALVA 2021. foto: jenița naidin

Precum întâlnim și în alte cărți ale sale, volumul recent publicat de Cornel Cotuțiu: ”Pe grumaz”, Editura Școala Ardeleană, 2021, cuprinde frumoase referiri la orașul Beclean.

Am fost plăcut surprinsă de faptul că, în această carte, scriitorul Cornel  Cotuțiu publică 67  pagini din Jurnalul ținut în perioada septembrie 2020-mai 2021, gest care, în opinia mea,  îl umanizează.  Amuzant este  finalul însemnărilor din  paginile de Jurnal:

”E seară și  …mă citesc. Însemnări despre șederea mea la Viena. Ce ochi atenți pentru semnificația detaliului! Ce limbaj elevat! Mde!… Mă admir… Arogantule!”.

Textul ”Tânărul Mihai Eminescu la Viena”, cu care se mândrește cel care l-a scris, este demn de laudă și, de aceea, reproduc un fragment:

”În zilele mele de ședere în Capitala fostului Imperiu Habzburgic, am întâlnit doi români…  vii, în domeniul cultural:    scriitoarea basarabeancă Valeria Dascăl  și preotul Nicolae Dura, de la parohia ortodoxă română. 

Am căutat, deopotrivă, semne ale șederii sau trecerii altor români, de-a lungul timpului, prin Viena. Sunt doar două consemnări publice: cu referire la Titu Maiorescu și la Mihai Eminescu. Însă, iată, mă văd nevoit să-mi motivez îndată acest ”doar”. Mai întâi, că numele lor înfipte pe fațada a două instituții de cultură se datorează austriecilor și nu vreunui organism românesc.

De asemenea, noi nu am catadicsit să remarcăm  în toponimia stradală prezența lui Brâncuși (care aici, la Viena, a stat ca să urmeze un curs de sculptură, în finalul căruia a primit o diplomă de absolvire); nimic nici despre Lucian Blaga (poetul, filosoful, dramaturgul): Nu merita o placă memorială pe peretele imobilului unde a șezut între 1932-1937, căci fusese trimis la Legația României ca atașat de presă și consilier?   (…)

Am găsit însă o placă pe strada Kollergasse nr. 3, de pe fațada unei clădiri elegante, cu două etaje, cu ferestre înalte, flancate de pilaștri, cu arcade masive și sobre. Placa   are un basorelief, cu profilul consacrat al tânărului Eminescu.”     

În paginile de Jurnal, Cornel Cotuțiu ne spune că într-o zi de ianuarie 2021 a cumpărat Volumul I din ”O viață de om așa cum a fost” a lui Nicolae Iorga.  A început lectura pentru a găsi însemnări despre trecerea prin Beclean, cu o sută de ani în urmă a marelui istoric.

M-am gândit: Deci, opera: ”O viață de om așa cum a fost”, care a fost publicată integral  în  cele trei ediții,  (1934, 1972, 1976), acum se prezintă publicului în mai multe volume.  Desigur, m-am bucurat că se reeditează.  Însemnările mele pe cărțile citite sunt flositoare. Am luat din raft Ediția din anul 1976, care are  956 pagini,   și merg la paginile despre Ardeal, unde Nicolae Iorga spune în Capitolul ”Osteneli de istoric”:

”Dar cartea mea se cerea completată prin materialul inedit care se ascundea la Blaj, curioasa capitală a românilor uniți, pe care o cunoșteam numai după atrăgătoarea legendă, pe când realitatea, și oameni  și lucruri, merita să fie cunoscută direct și serios.

 M-am găsit astfel la 1902, după o călătorie la Veneția (…), în acel colț ardelenesc de pe Tîrnave în care trăia neschimbat secolul al  XVIII-lea, epoca Mariei-Tereza, cu tot ceea ce o formase odinioară. Piața largă austriacă, biserica în stil iezuit cu cele două turnuri în față, clădirile școlare seci, reci, vechi, pline de mireasmă călugărească,   (…)  

Am intrat și eu în casa, goală de mobile, a elevului și prietenului marelui Cipariu, al omului care de la sine, fără ajutor, fără mediu, fără recunoaștere a făcut mai mult  decât atâția cu cele mai  frumoase studii, cu biblioteci la îndemână și cu înconjurimea  cea mai inteligentă și mai plină de îndemnuri:  canonicul Moldovan, ”Moldovănuț”, cum îi zicea, cu iubire, fiecare, era în adevăr numai o bucățică de om într-un vechi anteriu cu totul neîngrijit. Vorbea puțin și apăsat, niciodată de dânsul    (…) 

Și ce inimă de aur  se ascundea în acest mărunțel trup scorțos!  (…)  

Cum se începuseră încă din 1907, cursurile de vară de la Vălenii de Munte… câteva din multele lecții de acolo, în general pierdute, și-au găsit locul în acest îndrăzneț șir de tipărituri, precum Viața românească a  Ardealului, despre care nu se vorbise de la  Părțile alese, de un caracter solemn, erudit, constituțional și juridic, ale lui Bariț, sau despre Balada  populară românească, a cărei  împărțire în cicluri am încercat-o , și le mențin așa și până astăzi  (1910), ca și despre portul popular românesc, care până atunci nu fusese înfățișat în capitolele lui locale (1912), întregindu-se astfel pe încetul acea enciclopedie românească  a cărei noțiune  mi se impunea tot mai mult. ”.

În cartea: ”Pe grumaz”, autorul, din Dragoste pentru orașul său natal, publică textul:

”Și la Beclean români de seamă și-au lăsat… urmele”.

Spicuiesc din acest eseu,  în care Cornel Cotuțiu,  povestește, cu talent, despre trecerea lui Nicolae Iorga prin Beclean:

”Episodul îl știu – precum și autorul volumului numit adineaori -,   din Nicolae Iorga, ”Neamul Românesc în Ardeal și Țara Ungurească în 1906”, (dar, în ce mă privește, și din presa vremii). Tomul a rezultat din impresiile și cercetările de documente, ca urmare a două călătorii  în anii anteriori în Transilvania. Că marele cărturar a numit acest spațiu românesc cu toponimele din titlu, asta ține de uzanțele toponimico-politice ale anilor de atunci.

Când a hotărât să cunoască arealul estic și maramureșean al Transilvaniei, a hotărât să urce cu trenul până la Dej, de unde apoi năvalnicul bărbat a dorit să călătorească cu trăsuri, luate și plătite pe traseu. Se înțelege prea bine de ce așa: Doar astfel, putea cere birjarului să oprească prin sate, la biserici (atunci, pentru români, principalele păstrătoare de acte ale altor vremi), lângă vreo colină sau (acum) pe malul Someșului.  (…)

Vajnicul călător era pregătit pentru alternativă, căci știa de numele dascălului, acum pensionat, Simeon Moldovan. Era cunoscut, în mediile românești, de la Târgul Lăpușului până la Timișoara. I se dusese faima datorită prestației sale în calitate de învățător la școala românească din localitate și, deopotrivă, pentru activitatea sa din domeniul spectacolelor de teatru. Pusese la cale o trupă de ”diletanți teatrali” (adică amatori), alcătuită din tineri români din Beclean, având un repertoriu cu precădere din Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi.  O tânără interpretă (despre care se scria admirativ în publicațiile de la  Bistrița, Gherla, Cluj) se numea  Ludovica Diugan (fiica adoptivă a dascălului), adică seducătoarea domnișoară, care l-a determinat pe tânărul învățător Vasile Rebreanu, din satul apropiat Chiuza, să își depășească postura de spectator în cea de … soț. Așa avea să vină pe lume, la Târlișua (sfârșit de an 1885) Liviu Rebreanu.   (…)

Ilustrul dascăl nu a reușit să închirieze o trăsură decât abia pentru ziua următoare. (…)

Desigur, a avut parte de ospeția lui Simeon Moldovan.  În casa unde Nicolae  Iorga a adăstat, după săvârșirea Marii Uniri, avea să vină Liviu Rebreanu să-și vadă mama, surorile și mititelul frate Tiberiu (tatăl se sfîrșise cu câțiva ani înainte). Aici, edilii orașului de azi, au fixat pe zidul clădirii o placă memorială pe seama șederii familiei Rebreanu. Consider că ar fi potrivit ca tot aici (dar nu pe peretele alimentarei) să se afle și o consemnare despre  trecerea lui Nicolae Iorga prin Beclean.”.

Pentru că decizia pe care cred că o vor lua edilii din Beclean este și culturală și juridică, achiesez la propunerea potrivită, benefică  a lui Cornel Cotuțiu:

”să se afle și o consemnare despre  trecerea lui Nicolae Iorga prin Beclean.”.

Structurată pe Capitolele: ”Verticala românească”, ”Stare de mască”, ”Haloimăs”, ”Alături de ei” , ”Haiducul”și ”Alături de mine”,   cartea:  ”Pe grumaz” , scrisă de Profesorul  Cornel Cotuțiu reușește să ne poarte prin istorie și cultură. 

Recomand cu căldură această lucrare importantă, presărată cu fotografii care întregesc textul în mod fericit, pentru hrană sufletească și spirituală.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Luni, 13 Septembrie 2021

În Calendarul Creștin-Ortodox/2021,

Întocmit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română

A Vadului, Feleacului și Clujului, este scris:

Înainte- prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci;  Târnosirea Bisericii Învierii din Ierusaim; Sf. Sfințiți Mc. Corneliu sutașul, episcopul Cezareei Palestinei și Ciprian, episcopul Cartaginei; Sf. Cuvios Ioan de la prislop; Sf. Mc.  Din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian.

flori la Mănăstirea Salva foto j.n.

***


Jean Poncet a tradus Poemele Luminii

Când Viața pe Pământ se arată a fi aproape de a nu mai putea fi dusă, să ne retragem într-un colț luminos:  Cultura Umanității.

În drumurile mele, între Bistrița și București,  pentru a-i vedea pe fiii mei, 

– Iată,  Cineva le-a însemnat într-o statistică…  și…

 sunt peste o sută, în perioada 2000-2020,  –

am vizitat de mai multe ori Muzeul Lucian Blaga din Lancrăm.

Mama lui Lucian Blaga Ana Blaga. Muzeul din Lancrăm foto: j.n.

Toamna trecută, în 8 Noiembrie 2020,  de Sfinții Mihail și Gavril, aflându-mă în casa unde s-a născut Poetul, am trăit o imensă Bucurie sufletească.

Muzeografa, Doamna Sadean Mirela Lenica mi-a dăruit câteva cărți despre care nici nu auzisem.   Iată una din ele: ”POEMELE  LUMINII  Ediție aniversară  Traducere din limba română și cuvânt înainte de JEAN PONCET, cu o postfață de HORIA BĂDESCU”.

Darurile primite au fost posibile pentru că atunci când făceam fotografii, muzeografa mi-a spus că s-a editat o carte despre casa lui Lucian Blaga de la Bistrița, scrisă de Jenița Naidin, carte ce a fost dăruită   muzeului  de Zenovie Cârlugea. Fără să mă gândesc,  am spus, cu emoție: eu sunt Jenița Naidin.   Atunci,  Doamna Sadean Mirela Lenica, care este o persoană luminoasă, după cum o vedeți în fotografie, mi-a dăruit mai multe cărți cu o  Bucurie sinceră,  fiindcă ne-am cunoscut.  

muzeografa de la Lancrăm Sadean Mirela Lenica

Cartea despre care vorbim astăzi, excelent editată de JACQUES ANDRE EDITEUR  și Editura  ȘCOALA ARDELEANĂ, 2019,  are textul în limba română pe pagina din stânga și textul în limba franceză în dreapta, fapt apreciat mult când citim cărți în ediții bilingve. Afirm că am citit atent ambele texte și spun că această traducere este excepțională, destinul ei fericit fiind asigurat de un traducător  Poet, Domnul Jean Poncet. Dânsul a găsit cuvintele potrivite, metaforele fericite astfel încât, poeziile lui Lucian Blaga în limba franceză reflectă   sensul poeziei, ritmul, muzicalitatea, sensibilitatea cu care le-a scris Poetul român. Îl felicit cu Recunoștință pe Domnul Jean Poncet pentru traducere și pentru Cuvântul înainte atât de lămuritor.  Spicuiesc  din Avant-propos: ”Așadar, Lucian Blaga, cel mai mare poet român al veacului XX. Și cine îl cunoaște în Franța? Aproape nimeni.  (…)  Singura antologie apărută în Franța la inițiativa unui francez este – la naiba cu modestia – a mea, în 1996: șaptezeci și cinci de poeme, precum și un capitol al romanului Luntrea lui Caron, publicate însă în revistă (SUD, nr. 115/116), în câteva sute de exemplare demult epuizate.”

Nu cunoșteam Prefața Domnului Jean Poncet, dar citind cuvintele sale: – la naiba cu modestia – a mea, am trecut mai ușor peste un sentiment de jenă ce mă urmărea după ce am răspuns așa repede muzeografei că eu sunt autoarea cărții: Lucian Blaga la Bistrița (1938-1940), considerându-mă prea curajoasă, deși spuneam un adevăr. 

Poetul Horia Bădescu a scris Postfața acestei cărți și spune, în final: ”Nu trebuie deci să ne mire faptul că poetul Jean Poncet, care și-a asumat dificila sarcină de a traduce în franceză opera poetică completă a lui Blaga – din care fac parte ”Poemele luminii” -, se întâlnește cu acesta în propria creație din perspectiva a două teme majore: lumina și tăcerea. Înțelegerea universului blagian și stăpânirea instrumentelor poetice potrivite i-au permis să ofere cititorilor din Hexagon întreaga frumusețe și vibranta umanitate a poeziei lui Lucian Blaga.”.

Aleg să citim și o poezie tradusă, ca și celelalte, excelent de Poetul JEAN  PONCET. Culeg, din motive personale, textul românesc de la pagina 48: 

”MI-AȘTEPT  AMURGUL

În bolta înstelată-mi scald privirea –

și știu că și eu port

în suflet stele multe, multe

și căi lactee,

minunile-ntunericului.

Dar nu le văd,

am prea mult soare-n mine

de-aceea nu le văd.

Aștept să îmi apună ziua

și zarea mea pleoapa să-și închidă,

mi-aștept amurgul,

noaptea și durerea,

să mi se-ntunece tot cerul

și să răsară-n mine stelele,

stelele mele,

pe care încă niciodată

nu le-am văzut.”. 

Deși era 8 Noiembrie, aceste flori parcă abia infloriseră în curtea Muzeului Lucian Blaga din Lancrăm, de aceea le-am imortalizat frumusețea.j.n.
Muzeografa Sadean Mirela Lenica vorbește cu vizitatorii

Închei, prin a cita câteva cuvinte scrise de Domnul Jean Poncet:

”Chiar dacă româna nu e o limbă de circulație internațională, opera lui Lucian Blaga e în mod sigur universală.”.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Sâmbătă, 11 Septembrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină

Sunt la Muzeul Lucian Blaga din Lancrăm. 8 Noiembrie 2020.
Ofer acestă floare de trandafir ,
ce a înflorit, timp de câteva zile dintr-un boboc, sub privirea mea, și pe care au picurat din ochii mei LACRIMI de dor,
Domnului JEAN PONCET

***


Cartea Crâmpeie de Viață citită de Pr. Dr. Maxim Morariu

Dragi cititori, vă invit să citiți o Cronică despre cartea Crâmpeie de Viață, în care  sunt răspunsurile mele la întrebările jurnalistului Menuț  Maximinian.

Pentru întrebările ample ale intervievatorului, am găsit un simbol,  pentru a tehnoredacta cartea cu un Cuprins, unde cititorii să poată avea acces mai facil la un moment sau altul din  Crâmpeiele din Viața mea.

Cu Bucurie postez pe  Blog opiniile cititorilor despre cărțile mele.

Iată ce a scris Pr. Dr.  Maxim (Iuliu-Marius) Morariu:

”Jenița Naidin, Crâmpeie de viață

Convorbiri cu Menuț Maximinian

Departe de a fi un volum simplu de interviuri care are în centru parcursul biografic al unui om ce s-a remarcat prin fapte deosebite și marchează, la momentul apariției textului, un soroc biografic important, suita de dialoguri a doamnei Jenița Naidin cu „un condei de preț al literaturii bistrițene”, cum l-a numit părintele Constantin Necula, anume domnul Menuț Maximinian, se constituie într-o lectură interesantă. Una care-l invită pe cititor la un popas folositor, în care amintirile sunt presărate cu meditații, referiri la mari oameni ai culturii universale, sau evaluări și diagnoze.

Astfel, debutul conversației este marcat de o întrebare care a suscitat veacuri de-a rândul interesul filosofilor, teologilor, istoricilor, dar și cel al reprezentanților altor domenii conexe. Ce este omul?, vine să întrebe domnul Menuț, nu ca exercițiu retoric, ci mai degrabă ca debut al unei exhortații dialogale. După o amplă retrospectivă a aspectelor cu relevanță antropologică, doamna Naidin mută registrul discuției dinspre trecerea în revistă a opiniilor marilor gânditori, înspre cadrul autobiografiei spirituale:

„În anumite trepte din Viața mea, m-am regăsit în afirmaţia lui Pascal, dar, de fapt, mai tot timpul am rămas cu întrebarea fără răspuns, pentru că, de fapt, suntem alcătuiţi din sisteme complexe interconectate şi funcţionăm pe Pământ într-un mod complicat, ştiut doar de Dumnezeu în totalitate”. (p. 9).

Dialogul alunecă apoi înspre diverse subiecte adiacente. Creștin practicant, cea intervievată nu se sfiește să facă referiri ample la textele scripturistice și felurite rugăciuni, atunci când dorește a ilustra anumite stări ale sufletului. Ba mai mult, pledează, aproape involuntar, pentru dialogul dintre știință și religie, evidențiind în repetate rânduri complementaritatea dintre cele două. Astfel, de exemplu, întrebată cu privire la modul în care vede viitorul, dânsa arată că și-ar dori ca guvernele lumii de mâine să investească mai mult în psihologie, întrucât această știință este cea capabilă să îl ajute pe om să își dezvolte relația cu divinitatea:

„… să repartizeze bugete pentru a dezvolta Ştiința sufletului omenesc, a psihologiei. Să fie formați cât mai mulți psihologi, să se finanţeze predarea psihologiei în toate școlile, încât omul să fie ajutat din zorii vieții lui să știe ce este cu funcționarea lui, a Sufletului lui și cât este de important să aibă sănătate psihică. Cea mai mare avere a omului este să fie sănătos psihologic, autonom, independent și apt pentru a fi cocreator împreună cu Dumnezeu”. (p. 13).

Relația cu divinitatea nu reprezintă, pentru doamna Jenița Naidin, un simplu fapt cu relevanță mai mult sau mai puțin abstractă. Tocmai din acest motiv, ea ține să-și mărturisească atașamentul față de Sfinți și de valorile perene ale creștinismului, pe care îl practică cu convingere. Iată, de exemplu, ce spune dânsa cu privire la acest subiect:          

„Da, mi-au purtat noroc aceste Personalități înscrise în Calendarul creștin-ortodox ca Sfinți înainte și după ziua mea de naștere, respectiv lunile Noiembrie și Decembrie. Mă bucură întrebarea, domnule Menuț, pentru că am ocazia să amintesc o parte din acești Oameni care sunt considerați Sfinți de-a lungul timpului, dar și în Prezent atât de către autoritățile religioase, cât și de oamenii obișnuiți. Cu siguranță Sfinții ne ajută prin Viaţa lor.

În cazul meu primul gând îl îndrept către ocrotitorul meu Sfântul Sfințit Cuv. Ștefan cel Nou, sărbătorit în 28 noiembrie, ziua în care m-am născut”. (p. 19-20).

Multe alte lucruri interesante pot fi regăsite în paginile amplului dialog pe care această „albinuță harnică” a culturii românești contemporane, doamna Jenița Naidin, îl poartă cu scriitorul Menuț Maximinian. Slovele ce îndeamnă la o plăcută adăstare, vin să spună multe deopotrivă cunoscuților, cât și curioșilor. E admirabilă sinceritatea, ce transpare încă de la primele rânduri ale lucrării, de care cea chestionată dă dovadă. Fără a se teme că se vulnerabilizează dacă-și devoalează tainițele sufletului, ori a se manifesta cu parcimonie atunci când îi face și pe alții părtași valorilor pe care ea însăși le împărtășește, scriitoarea își ghidează parcă cititorii înspre un univers complex, unde rugăciunea, credința și iubirea aproapelui, sunt adevărați termeni cheie. Neobișnuită în publicistica unei femei care până nu demult s-a ocupat cu ancheta filologico-istorică dedicată unor personalități precum Lucian Blaga, sau a scris eseuri și poezii remarcabile din perspectiva valorii estetice, cartea Crâmpeie de viață reprezintă o adevărată nestemată a operei dânsei. Una pe care vă invit cu toată dragostea să o descoperiți!”.

Recenzie de pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

(Preluat din ziarul Răsunetul din 5 august 2021)

       *** 

Vă mulțumesc Părinte MAXIM pentru că ați citit cartea și v-ați exprimat gândurile.

Cu Recunoștință,

Jenița Naidin

am fotografiat icoana din Catapeteasma Bisericii M. Salva j.n.

Vineri, 13 august 2021 

***


Vasile V. Filip – Jurnal din anii 1998, 1999

foto jenita naidin

Citind o parte din cărțile scrise de un om, ne formăm o impresie despre preocupările sale, dar ne facem o idee și despre personalitatea sa, după cum ne ajută respectivele opere.

L-am cunoscut pe Profesorul Vasile V. Filip citindu-i câteva  cărți-studii, cu un conținut strict științific din domeniul etnologiei,  editate în  perioada  de după anul 2008,                         și mi-am conturat o impresie foarte frumoasă despre acest  om de cultură care muncește cu seriozitate și valorificând  Harul  ce i s-a dat de Sus.

 Anul acesta, 2021, am avut parte de o plăcută  surpriză.   Profesorul Vasile V. Filip  și-a publicat jurnalul pe care l-a ținut în anii 1998 și 1999 în volumul: Însemnări de-a lungul vremii.  Cartea a apărut la  Editura Charmides, cu o exemplară Prefață scrisă de Ilie Rad.  Lectura acestei opere, mi-a completat, într-un mod plăcut,  impresia ce o aveam despre Omul Vasile V. Filip.  

Apoi, am avut ocazia să mă bucur pentru  că, prin însemnările din jurnalul său, mi-am imaginat  cum ar fi fost  activitatea mea profesională  dacă ajungeam profesor de Limba română așa cum  visam când eram în liceu.  M-am gândit: Doamne! și serviciul meu în domeniul legislației pensiilor timp de peste 30 de ani, cu muncă și responsabilități mari, nu a fost ușor, dar și ca profesor dedicat, așa cum întâlnim, prezentată sincer, pregătirea pentru a intra la ore, munca și simțul responsabilității Profesorului Vasile V. Filip, ar fi fost tot o perioadă grea din viața mea.

Am citit cu mare atenție Jurnalul scris de Vasile V. Filip în anii 1998-1999,  și pot spune  că   toate însemnările sunt demne de luat în seamă, sunt adevărate lecții de viață.

Voi consemna numai câteva aspecte  ce le-am  desprins,  în principal, urmare lecturii:

  •  momente din viața de  zi cu zi a sa și a Familiei sale;
  • momente frecvente,  notate cu autenticitate și protectiv pentru Familie, din care reiese cât de mult, acest tată excepțional,  își supraveghea copiii;
  • versuri din poezii celebre, pe care le iubesc mulți oameni,  și care  sunt  inserate,  cu rost și cu tâlc,  în anumite scrieri zilnice  aflate în Jurnal;
  • analize psihologice profunde, profesioniste  ale unor întâmplări sau evenimente din viața sa relatate cu sufletul și mintea sa de Om adevărat, care nu urmărea să publice însemnările, de aceea dăruindu-le acum publicului sunt deosebit de utile;
  • agreabile legături, conexiuni între relatări făcute cu  citate potrivite din mari scriitori, astfel încât să fie ca o învățătură respectiva însemnare, uneori, chiar pentru dânsul;
  • devotamentul cu care  lucra la teza de doctorat, cât și exigența față de sine atunci când se pregătea să predea elevilor,  aspect pe care îl întăresc printr-un citat din Jurnal:   

 ”Miercuri, 1 aprilie 1998 

Azi am văzut primăvara. La marginea de vest a orașului, pe un asfințit sângeriu, își prelungea spre apus trena-i iluzorie de fum printre grădini.

Trecerea e izbitoare, după iarna deplină de la Colibița, unde ne-a prins trecerea la ora… de vară. Păcat că timpul nu mai are răbdare cu mine. Muncesc dimineața cu disperare să termin, dar îmi lipsește o săptămână – săptămâna trecută, pe care am cheltuit-o departe de scris (dar, poate,mai aproape de familie și de copii, îndeosebi de Iulia, care a fost prezentă). Resimt tot mai imperativă și nevoia de a face planificările, pentru ca la școală să mă simt sigur, să nu bâjbâi, să nu dau elevilor mai puțin decât așteaptă de la mine, mai ales acum, când m-au așteptat – se pare -, când li s-ar impune comparația cu cei care m-au suplinit timp de șase luni, comparație pe care – evident – nu mi-o doresc nefavorabilă.”.

      Faptul că aproape fecare însemnare din jurnal menționează și starea vremii a fost remarcat și de Ilie Rad:

”Aproape nu este consemnare care să nu înceapă cu starea  vremii, continuând câteodată cu alternanța anotimpurilor”.

Jurnalul ne dezvăluie și ziua de naștere a autorului consemnată în anul 1999, fiind   și o  coincidența minunată ce a avut loc:

”Marți, 21 septembrie

Ieri a fost ziua mea de naștere (rotunjind 46 de ani) și s-a întâmplat să fie și ziua în care am avut în mână cartea la care am trudit, cu intermitențe, cca 20 de ani. ”Coincidențe neîntâmplătoare”, le numea prietenul Ion Urcan, entuziasmat de calitatea cărții-obiect când, aseară, i-am oferit-o – primul – cu o dedicație, iar el mi-a transmis ceva din entuziasmul lui”.

Vă mărturisesc faptul că nu îmi e ușor să nu amintesc măcar câte o propoziție despre fiecare însemnare, notată de mine pe marginea cărții,  dar nu e posibil într-un articol de presă. Îmi exprim aprecierea față de atitudinea  omenoasă a  Familiei   Profesorului Vasile V. Filip  în diferite situații, și voi aminti  faptul că își vizitau  mereu  părinții, dar și  ajutorul sufletesc și material dat copilului părăsit, care căuta, în seara de Sfântul Nicolae, Centrul de Ocrotire a Minorilor. 

Familia  a ascultat atât de atent situația acelui copil, încât citim însemnarea amplă cu ochii plini de lacrimi. Autorul și soția sa, Ioana, cu un sentiment de profundă comuniune între ei, au fost capabili de o înțelegere reală a situației lui și, astfel l-au putut ajuta.

Paginile de Album color de la sfârșitul cărții, incluse în carte, la sugestia inspirată a  lui Ilie Rad,  sunt mărturii valoroase și completează fericit opera.

Parcurgând volumul Însemnări de-a lungul vremii, ce cuprinde, conform autorului,    ”povestea fragmentară, discontinuă, a unei vieți mai degrabă intime decât publice, în fulgurația emoțională,”, dar, după umila mea părere, având iz al unei  ”perspective temporal-istorice mai largi”, am găsit un sens profund în paginile sale.

Sper să găsească toți cititorii un sens prin lectura acestei cărți de certă valoare pentru oameni de toate vârstele.

Jenita Naidin

Luni, 2 August 2021

Cu fața spre  Lumina Divină  

vedere din gradina Mănăstirii SALVA. j.n.

***


Crâmpeie de Viață- Convorbiri cu Menuț Maximinian

Vă invit să citiți o Cronică despre cartea Crâmpeie de Viață, în care am răspuns la întrebările jurnalistului Menuț  Maximinian, urmare a unui dialog realizat cândva. Mărturisesc faptul că la multe întrebări mai grele  nu am conturat încă  răspunsuri pentru public, deci nu apar în această lucrare.

Fiind în pragul vârstei de 70 de ani, am decis publicarea aceastui volum,  iar cu timpul, convorbirile cu scriitorul Menuț Maximinian vor continua.

Pentru întrebările ample ale intervievatorului, am găsit un simbol, pentru a tehnoredacta cartea cu un Cuprins, unde cititorii să poată avea acces mai facil la o temă sau alta a  Crâmpeielor din Viața mea. 

Iată cuvintele  scriitorului  și traducătorului     Victor  Știr  despre 

 Crâmpeie de Viață – Convorbiri cu Menuț Maximinian:

”Crâmpeie de viață,  cartea unei atitudini exemplare

Voluntar sau nu, facem adesea apel la mari spirite pentru a ne verifica sau pentru a ne susține aserțiuni care ar necesita pentru fundamentare demonstrații prea lungi. În cazul volumului Jenița Naidin- Crâmpeie de viață. Convorbiri cu Menuț Maximinian, apărut la Editura Napoca Star din Cluj Napoca, în 2021, ni se pare potrivit să invocăm spiritul francezului Buffon și citatul său Le style c’est l’homme meme, adică, stilul este omul însuși.. Crâmpeie de viață este un interviu amplu, la care Jenița Naidin răspunde plecând de la biografia proprie, și relația stabilită este atât de adecvată, încât cartea devine de nedisociat de felul de a fi al autoarei.

Jenița Naidin, cu numele de fată Jeniţa Dodiţă, s-a născut în satul Băbuşa, comuna Băceşti, judeţul Vaslui și a absolvit Liceul în Iaşi, în anul 1970, apoi Academia de Studii Economice, Facultatea de Finanţe-Contabilitate, la Bucureşti, cu licenţa în anul 1983. A lucrat peste 30 ani în Sistemul public al Pensiilor şi Asigurărilor Sociale, şi a publicat, ca specialist recunoscut în acest domeniu, 12 cărţi juridice, în perioada 1993-2003, la Editura Lumina-Lex, Bucureşti. Începând cu anul 2007 a tipărit volumele: Scrisul şi Cititul (eseuri, carte autobiografică), Vindecarea (eseuri, carte autobiografică); Terapie prin Cuvânt (eseuri); Cuvântul vindecător (eseuri), Terapia de responsabilizare, Confesiuni, Împreună din iubire, Scrieri din inima și Lucian Blaga la Bistrița. 1938-1940, ultima recenzată în România literară, ceea ce semnifică atenție și interes din partea receptorilor.

Se vede cu destulă ușurință că autoarea este un om de carte, cum se spune, consacrându-se în prima parte a activității de scriitor unor volume de specialitate, pentru ca după aceea, să se dedice, liberă, nevoilor interioare de reflecție și exprimare. Volumul Crâmpeie de viață parcurge agale viața autoarei care povestește, ghidată de întrebările foarte bine rostuite ale scriitorului și jurnalistului Menuț Maximinian, experimentat în domeniu, autor al mai multor cărți de interviuri. Provenind din mediu rural, dintr-un sat al Moldovei, viața de copil a autoarei nu promitea foarte multe, material, dar inteligența nativă și excepționala atmosferă din familie au dat aripi tinerei ființe spre o frumoasă dezvoltare. Esențială, se percepe, a fi fost dragostea, căldura părintească din familie, educația în valorile credinței ortodoxe și a tradiției românești, zestre care a devenit merindea sfântă pentru întreaga viață. Acestea sunt datele care transpar din întreg-textul cărții, căruia autoarea îi adaugă valoarea învățăturilor culese din lecturile Sfinților Părinți ai bisericii creștine, asupra Sfântului Grigore Teologul oprindu-se cu stăruință și transmițând și cititorului din viața pilduitoare și din înțelepciunea celui amintit. Se poate spune, fără rezerve, despre Jenița Naidin, că este ceea ce scriitorul și profesorul universitar doctor Mircea Gelu Buta numea între o carte a domniei sale intelectual înduhovnicit, adică un intelectual care trăiește activ învățătura bisericii noastre ortodoxe și sentimentele patriotice.

Rememorând datele esențiale ale vieții, autoarea oferă un tablou de iubire pentru familie, pentru semeni, pentru munca pe care a făcu-o cu o conștiință și devotament exemplare. Citim în fraze frumoase, curgătoare, într-o limbă română curată, despre curiozitatea, stăruința, cu care autoarea își căuta cărțile de foarte bună factură și a căror lectură îi stimulau capacitatea de reflecție asupra propriei vieți, asupra semenilor și a rostului lumii. Aceeași grijă și delicatețe se desprinde din relațiile cu semenii pe tot parcursul timpului evocat. Cartea aceasta se modelează, în subsidiar, desigur, ca un ghid de viață exemplară, și constatăm că ajunsă profesional la un nivel foarte înalt, consilier al Ministrului Muncii, Jenița Naidin nu a uzat de dezvoltarea de adversități, de cultivarea orgoliilor și toată paleta de răutăți care se folosesc adesea între oameni, pe parcursul tipului de viață competițională, practicată întotdeauna. Munca și smerenia au fost marile însușiri pe care Jenița Naidin și-a sprijinit cariera și viața, de asemenea, pasiunea pentru psihologie, lecturile aprofundate din această știință pătrunzătoare în tainele, mecanismele vieții psihice. Cărțile lui Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Maiorescu, Pascal, Carl Gustav Jung și alții sunt frecvent deschise de autoare și commentate cu voluptate.

Imperativul biblic Ora et labora a fost însușit de autoare la modul propriu, și ca un fir roșu, Crâmpeie de viață sunt străbătute de grija, și în același timp dragostea, pentru rugăciune, pentru cititul textelor sfinte, mai ales al Psalmilor și Evangheliilor. Rugăciunea ca intrare în dialog cu Dumnezeu, rugăciunea pentru izbăvirea proprie și pentru izbăvirea semenilor dă vrednicia care îl individualizează pe omul lui Dumnezeu de cei care trăiesc viața la întâmplare și sunt înclinați mai mult să nege îndatoririle de acest tip. M-au ajutat lecturile din Viețile Sfinților, arta celor din vechime, cât și a celor din secolul XX, mai ales viețile celor care și-au asumat închisorile pentru ideile lor, pentru credința lor neclintită în Dumnezeu, deși acești oameni lăsați de Dumnezeu în viață au îndurat chinuri fizice și psihice de nedescris, nu sunt canonizați, nu sunt în calendar!-scrie relevant autoarea. Nu vom merge mai departe fără să subliniem grija deosebita pe care JenițaNaidin a manifestat-o pentru familie, pentru soțul ei și pentru cei doi fii, spre fericirea căror și-a dăruit toate puterile.

Creștină veritabilă, autoarea mărturisește că pentru domnia sa moartea nu reprezintă o spaimă, ci o etapă, în firea rânduielilor existenței, consemnate în învățătura sfântă a Bisericii Creștine. Socotim că o atare senină abordare izvorăște din personalitatea complexă, armonioasă a autoarei și îi conferă liniștea, nu prea ușor de găsit printre semeni.

Așezarea de success a crâmpeielor vieții, ca pe un fir, în ordine, cu atâta modestie, ține de strategia armonizării întrebărilor, puse cu o rară știință, de scriitorul și jurnalistul Maximilian Menuț, cu răspunsurile deopotrivă descriptive și sugestive ale autoarei, pe o cale narativă absolut liberă. Autoarea găsește formula frumuseții simple, smerite, fără orgoliul podoabelor literare sau a bestsellerului zgomotos.

 Această pildă de viață ne vine din frumoasa Moldovă, care a dat excepționale valori culturii române, și poate, tocmai de aceea, a fost maculată de răutățile îndreptate împotriva poporului nostru.

Cartea reușește să fie exemplară, un îndemn și un ghid pentru viețile contemporanilor, neavând nimic smintitor, iar modestul nostru comentariu, nimic encomiastic.”.

Victor ȘTIR

(   Am preluat Cronica  de pe site ul  culturalestiri.blogspot.com )

***     

Imagine de la Mănăstirea Salva jud. B N . foto jenita naidin

Multumesc din Suflet  Domnului  Victor  Știr  pentru că a citit cartea  și a scris  o Cronică atât de frumoasă, adică din Suflet de român  autentic. 

Mulțumesc frumos și  cititorilor mei.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Miercuri, 14 Iulie 2021

Cu Fața spre o LUMINĂ  CALDĂ


Next page »