Celebra
carte a lui Constantin Daniel, SCRIPTA
ARAMAICA, mă ajută astăzi, 12 Iulie 2022, la 108 ani de când a venit în
Lumea manifestată Tatăl meu, Jănică
Dodiță, să public câteva versuri din
Poemul: ”ACORDAREA UNUI NUME”.
Publicată
la Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, opera SCRIPTA ARAMAICA -1 -, ne oferă prilejul să citim despre civilizația
siriană (arameeană), aflată între cele
douăzeci și una de civilizații din cadrul Istoriei lumii, după cum ne arată
Arnold J. Toynbee, citat de Constantin Daniel.
Iată,
astăzi mi-am amintit cum de port numele
Tatălui meu, care își dorea un băiat, la această a șasea naștere de copii ai
lui, și, până să ies la Lumină din uterul Mamei, o tot întreba pe Moașă: ”o să
fie băiet, nu?”, iar la vederea fetiței, Moașa Lucreția i-a oferit
compensatoriu îndemnul să mă boteze: Jănița. ”Fiindcă seamănă cu tine, Jănică”. Și așa mi-a rămas numele, din ziua nașterii,
28 Noiembrie 1951, și până azi.
Să
citim câteva versuri din acest amplu Poem: ACORDAREA UNUI NUME (Qolașta XXX)
”În
numele Vieții
Tatăl
tău ce-a făcut din tine, suflete
În
ziua cea mare în care ai fost statornicit?
El
m-a călăuzit la Iordan și m-a sădit.
Mă
sui pe mal și mă înălță,
Frământă
pâine și mă pofti să mănânc,
Grăi
rugile sale pe potir și-mi dădu să beau din
el,
Mă
așeză între genunchii săi
Și
rosti asupra mea numele Vieții celei Mari.
(…)
Ridicai
ochii către înălțime,
Sufletul
meu își puse nădejde în Casa Vieții,
Intrai
în mare și nu mă înecai,
Ci
ajunsei și găsii viața mea însăși.
O,
Viață! O, Viață! Viața a biruit lumea,
Viața
este izbânditoare.”.
Cunoaşterea de Sine a noastră ne ajută să trăim în Iubire spirituală,
sufletească, fată de tot ce ne înconjoară, dar și față de cei Plecați în
Eternitate.
În numele celor care ne-au dat Viața, simţim nevoia de a ne dezvolta
calităţi pozitive pentru ca să ajungem la o spiritualizare cât mai înaltă.
Din Iubire autentică pentru Dumnezeu, reușim să Îl simțim
aproape.
El chiar vine la noi, și atunci când vine vedem adevărul celor spuse demult:
„Când vine Dumnezeu la tine
te dezlegi de toate,
atât de nedreptăţile
tale cât şi de toată dreptatea ta.
Când stai în faţa lui
Dumnezeu cu credinţă tare
eşti mai presus de
lumea aceasta,
mai presus de
trăncăneala vieţii,
ai cu un cuvânt
liniştea mai presus de lume,
ai liniştea lui
Dumnezeu.”
Sunt fericită că pot spune azi:
Am Liniștea lui Dumnezeu.
Vă doresc tuturor să aveți Pace
și Liniște.
Cu Iubire
și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță
Naidin
Marți, 12 Iulie 2022
Cu fața spre Lumina
Divină
*** Fotografie-tablou cu Părinții mei,
Părinții mei: Jănică și Catinca Dodiță
Tablou pentru care,
mulțumesc din suflet Familiei Dorina și Dorian DAVID:
Activitatea de a medita asupra frumuseții stelelor,
a florilor, a întregii Creații, a Divinității ne ajută să ne simțim eliberați
și, să fim cuprinși de Pace, de Liniște
în toată Ființa noastră.
O Inteligență și o Înțelepciune cosmică a conceput
Universul. Când Sufletul nostru își
deschide antenele fine ne ajută să
comunicăm cu Lumea din Înalt și să trăim momente pline de măreție ale vieții
noastre spirituale.
Vedem cum în viața obișnuită, oamenii se ceartă și
se distrug pentru tot felul de nimicuri. Conștiința lor este îngustă și
limitată doar:
– la griji inutile, adică pentru lucruri a cător
rezolvare nu depinde de ei;
– la ambiții, pasiuni, certuri.
Din acest motiv, ei nu au cum să vadă măreția ce stă
deasupra lor, Cerul, acest spațiu infinit spre care dacă și-ar ridica privirea,
s-ar putea desprinde de limitele lor și ar face un salt în Conștiința lor.
Încercați să vă gândiți la Infinit și totul se va schimba în Interiorul Dumneavoastră.
Gândiți-vă,
așa cum am scris de atâtea ori, că suntem temporar în acest trup fizic
și pe Planeta Pământ. Viața nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată.
Să încercăm să Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin a
pătrunde în noi înșine, în Tăcerea din adâncul Sufletului nostru. Atunci, cu
ajutorul centrilor subtili aflați în noi înșine vom intra în legătură cu Lumea
Spiritului Universului.
Vom intra în Liniște, iar Liniștea este Dumnezeu
Însuși. Să ne gândim cât putem de des la El, iar atunci în noi se instalează o
Pace extraordinară și credem că suntem Ființe de Lumină pe care nici un
întuneric nu le poate atinge!
Cât privește cum să primim și să trăim Suferința,
personal am experimentat cât adevăr cuprind cuvintele unui Sfânt al României,
și am trăit acest Adevăr:
„ ◙ Toate
darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe,
şi numai la atâtea
daruri ajungem,
prin câtă suferinţă
putem răzbi cu bucurie.
◙ Numai atâta
mângâiere putem aduce între oameni,
câtă amărăciune putem
bea
în locul celor ce vrem
să îi mângâiem.
◙ Atât de
puternice vor fi mila şi adevărul în noi,
câtă văpaie de ură
înfruntăm bucuroşi
pentru Dumnezeu şi
pentru oameni.”
***
Drept urmare, vă îndemn să aplicați în viață ca și mine, cuvintele de mai
sus. Prin Smerenie autentică, să facem totul pentru Dumnezeu și pentru Oameni.
Astăzi, vă invit să citiți un text pe care l-am
scris demult, dar pe care l-am revăzut.
Vă propun cu Blândeţe,
ca atunci când veţi avea timp pentru o lectură despre sufletul omenesc,
să citiţi acest text considerat de mine util tuturor. Am muncit pentru a-l scrie,
cu gândul la Dumneavoastră, cititorii mei de orice vârstă și vi-l dăruiesc
cu Bucurie.
.
Terapia
de responsabilizare
Motto:
La Dumnezeu totul este
posibil.
„Când
vine Dumnezeu la tine
te
dezlegi de toate,
atât
de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.
Când
stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare
eşti
mai presus de lumea aceasta,
mai
presus de trăncăneala vieţii,
ai
cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,
ai
liniştea lui Dumnezeu.”
Atunci când Viaţa ne arată mai multe posibilităţi de a ajuta sufletul
omenesc Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu.
Unii dintre noi am reuşit să luăm cunoştinţă şi, astfel, avem idee despre
mai multe terapii pentru a ne ajuta atât pe noi înşine cât şi pe alţii.
În cei peste 70 de ani trăiți pe Pământ, am integrat multe cunoștințe utile despre funcționrea
sufletului omenesc, fie studiind lucrări din domeniul psihologiei şi
spiritualităţii scrise de oameni avizaţi, sau conversând cu oameni de diverse
vârste şi profesii de la care am învăţat foarte mult, dar şi acordând atenţie
propriei mele vieți, printr-o introspecţie continuă şi sinceră în faţa lui
Dumnezeu, în fața Minții Universale, primind îndrumări de la un duhovnic cu har,
dar și om de cultură, şi prin practicarea Rugăciunii, pe cât posibil neîncetat.
Toate studiile mi s-au părut interesante şi utile şi sunt adepta creării
unui orizont larg de cunoaştere, şi a dezvoltării unei Conştiinţe Universale
care ne scapă de toate bolile.
Legat de psihanaliză,
(Cândva, spuneam că am avut şansa să citesc mai întâi Sfânta
Scriptură şi apoi scrierile lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung sau ale altor
psihanalişti şi, astfel, această „ştiinţă” nu m-a putut deruta, dimpotrivă, m-a
ajutat, pentru că am înțeles-o),
pot spune că este o metodă de vindecare a sufletului uman reală şi
aplicabilă multor situaţii.
Şi alte terapii sunt utile şi, cum sunt diverse tipuri de suferinţe
sufleteşti este bine că sunt şi diverse tipuri de terapii.
Pentru mine, Revelaţia a venit atunci când am sesizat, din conversaţiile cu
persoane care mi-au cerut sprijinul, cât de important este să discutăm, când se
poate, cu cel aflat în suferinţă şi
despre responsabilitatea lui, şi nu numai despre suferinţă. Există cazuri când, pentru a vorbi despre
responsabilitățile ce îi revin unei ființe ce suferă sufletește, mai întâi
trebuie ajutată să conștientizeze în ce situație se află. Să vedem ce anume se crede sau se
presupune că a provocat această suferinţă.
În acest eseu, pe care l-am intitulat Terapia de responsabilizare
(sintagma am preluat-o din scrierile lui Filothei Faros), vom vorbi despre
posibilitatea ca fiinţele umane, care la un moment dat au o tulburare a
sufletului, să cunoască modalităţi superioare de a se bucura de viaţă prin
sporirea dispoziţiei de a trăi mai responsabil.
Să citim în DEX ce înseamnă RESPONSABILITATE:
Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde , de a da socoteală de
ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere.,
Să citim şi ce înseamnă RESPONSABIL:
(despre o persoană) Care poartă răspunderea unui lucru, a unui
fapt; răspunzător.
Filothei Faros spune:
Responsabilitatea constituie o preocupare fundamentală în
psihoterapeutica orientată spre abordarea realităţii. Ea poate fi definită ca
şi capacitate a omului de a-şi împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica
pe ceilalţi în împlinirea propriilor nevoi.
Un om responsabil este, de pildă, cel care poate oferi şi primi
dragoste. […]
Un om responsabil se angajează de asemenea să facă doar ce-i dă
sentimentul că are valoare pentru sine şi pentru alţii. Este dispus să suporte
diverse privaţiuni pentru a simţi că reprezintă ceva ca om.
În contemporaneitate ne confruntăm cu unii oameni moderni care nu au fost
învăţaţi să iasă în întâmpinarea nevoilor celorlalţi dimpotrivă, li s-au
satisfăcut propriile nevoi de către ceilalţi.
Ei nu au grijă nici de ei, trăiesc într-un mod iresponsabil.
Aceşti oameni, pentru a fi schimbaţi, trebuie să aibă un alt model în faţă
decât persoanele alături de care au căpătat această infirmitate sufletească.
Educaţia copilului este de o importanţă vitală, el trebuie învăţat de mic să
ajute şi el la împlinirea nevoilor altora cât şi ale lui, pe măsura vârstei şi
a posibilităţilor lui. Acest lucru nu îl ştiu mulţi părinţi!
Când fiinţa umană nu a beneficiat din zorii vieţii de prezenţa unor persoane
adecvate, prin mijlocirea cărora să poată dobândi puterea şi curajul de a se
confrunta cu realitatea, mai târziu încearcă, dar fără sorţi de izbândă, să îşi
împlinească nevoile prin diverse mijloace care mai de care mai nerealiste, mai
greşite. Pentru aceste fiinţe soluţia este să ceară ajutor potrivit.
Dar aceste fiinţe cer ajutor doar atunci când sunt conştiente de
disfuncţiile lor!
Putem spune că oricine are o problemă psihologică serioasă nu a avut
parte de o legătură sau o relaţie potrivită să-i împlinească nevoile umane cele
mai profunde.
Suntem în martie 2011 când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cazul Mariei
Cardinal a cărei vindecare prin psihanaliză a durat 7 ani, din anul 1961 până
în anul 1968.
În anul 2008 am publicat un articol, despre acest caz, în care spuneam cum
eroina îşi investise greşit energia urându-şi mama şi, cum numai după mulţi ani
a reuşit să se vindece.
Din punctul de vedere al relaţiei mamă-fiică era prea târziu fiindcă mama
murise între timp.
Ei nu i s-a spus că în acel prezent,
când mergea la pasihanalist şi plătea sume importante,
ducea o viaţă în care nu îşi putea asuma responsabilitatea.
Spun că era nevoie să îşi povestească traumele, să aducă în faţa psihanalistului
visele şi coşmarurile, dar era nevoie şi de o prezentare a responsabilităţilor
ce-i reveneau, deşi este de precizat faptul pozitiv că psihanaliştii le cer
celor analizaţi să muncească.
Din cazuistica rezolvată prin psihanaliză, cum este şi cazul din
cartea: Cuvinte care eliberează, nu găsim că medicul este cu
mintea la Dumnezeu şi nici că ar da îndrumări în acest sens celui suferind
sufleteşte.
De aceea, am spus şi susţin şi acum:
aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor:
consilieri, psihologi, psihiatri, psihanalişti, asistenţi sociali şi, cu un
respect blând, le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste
diplome: pe Dumnezeu.
Continuăm să vorbim despre responsabilitate şi spunem că, un om responsabil
când promite ceva cuiva îşi dă toată silinţa pentru a împlini acel lucru având
în vedere că va avea valoare în faţa celuilalt, dar şi pentru a câştiga el
însuşi sentimentul valorii de sine. Sănătatea sufletească înseamnă
responsabilitate, tulburarea sufletească înseamnă iresponsabilitate.
Omul se naşte marcat, ştanţat de cel mai puternic lucru din lume: nevoia.
Pentru a-şi împlini nevoile sale omul înfruntă cele mai mari pericole, dar
pe drumul de la naştere până la moarte vedem că împlinirea nevoilor se
dobândeşte, nu se realizează automat.
Deşi este dificil, mulţi oameni reuşesc să fie responsabili şi să îşi
împlinească nevoile şi chiar să transmită principiul asumării răspunderii
celorlalţi.
Suntem de părere ca să existe o preocupare şi un interes mai mare pentru a
promova, a face publicitate mai mult celor care duc o viaţă responsabilă,
nicidecum să fie arătaţi doar iresponsabilii. Acest lucru bun pentru sufletul
omului o poate face Media.
Ştim cu toţii că oamenii care se comportă iresponsabil, de fapt nu sunt
nişte iresponsabili nevindecabili, ci, prin comportamentul lor, încearcă
nerealist să îşi împlinească nevoile lor fundamentale ca fiinţe ce se
află aici, pe Pământ.
Ştim că toţi oamenii sunt divini. Vin de la Dumnezeu şi pleacă la Dumnezeu.
Aici, pe Pământ, toţi oamenii învaţă, greşesc, caută să dobândească şi să
folosească Înţelepciunea pentru a trăi onorabil, în Iubire.
Iubire nu înseamnă încuviinţarea fără discernământ a comportamentului celui
pe care îl iubim. Nu poate fi contestat faptul că multe din dorinţele copiilor,
precum şi a celor maturi, sunt de-a dreptul dezastruoase, conducând la
autodistrugere sau distrugere. Plecând de la aceste consecinţe, ar trebui să
fie clar pentru toată lumea că satisfacerea acestor dorinţe nu poate fi expresia
iubirii.
Vom vorbi mai departe despre nevoile fundamentale ale oamenilor,
dar nu înainte de a preciza faptul că Terapia de responsabilizare
nu porneşte de la ideea că oamenii sunt bolnavi sufleteşte, psihic, nu îi
cataloghează aşa, ci, ia în considerare faptul că, această terapie ajută
oamenii care au o suferinţă sufletească, sunt tulburaţi, deranjaţi sufleteşte,
psihic.
Să dăm cuvântul medicului Filothei Faros să vedem ce spune despre
principalele nevoi fundamentale ale fiinţei umane:
„Prima nevoie fundamentală a omului este nevoia de a iubi şi de a fi
iubit.
Această nevoie, în toate formele ei de manifestare – ca prietenie,
dragoste părintească şi familială sau dragoste erotică – ne conduce prin
diversele ei tipuri de acţiune, la împlinirea ei. De la naştere până la moarte
simţim nevoia să iubim şi să fim iubiţi. Sănătatea şi fericirea noastră, de-a
lungul întregii noastre vieţi, depind de capacitatea noastră de a împlini
această nevoie.
Nu este de ajuns doar ca alţii să ne iubească, nutrim şi noi nevoia de a
iubi. Atunci când suntem incapabili de a satisface această nevoie fundamentală,
suferim inevitabil, reacţionând în diverse chipuri, de la un uşor disconfort,
nelinişte, deprimare, până la o abstragere, distanţare totală de lumea ce ne
înconjoară.
Egală ca importanţă cu nevoia de iubire este şi cea de a simţi că avem
valoare, atât pentru noi înşine, cât şi pentru ceilalţi.
Deşi cele două nevoi sunt diferite, omul care iubeşte şi este iubit
simte de obicei că are şi valoare; iar acela care simte că are valoare este de
obicei un om care este iubit şi care poate să răspundă la dragoste.”
Împlinirea nevoilor noastre fundamentale se poate realiza prin stabilirea de
legături consistente cu ceilalţi oameni.
Fiinţa umană trebuie să aparţină într-un fel sau altul unei anumite
comunităţi care să constituie un punct de sprijin important.
Este vital să avem în viaţa noastră oameni cărora să le pese de noi, dar şi
nouă să ne pese de ei. Fiecare dintre noi avem nevoie să avem sentimentul
puternic al existenţei acestor fiinţe în viaţa noastră, dar şi sentimentul că
noi avem grijă de fiinţe ce ne sunt apropiate.
Omul are nevoie să trăiască în realitate şi, de aceea, când ceva nu e bine
în viaţa sa şi conştientizează acest lucru, cei din jurul lui, familia, rudele,
colegii sau consilierul, psihologul îl vor pune în contact nemijlocit cu
realitatea şi îl vor ajuta să îşi împlinească nevoile în această lume reală.
În mod adecvat, cu blândeţe şi fermitate, să i se spună şi care sunt
responsabilităţile acestei persoane tulburate sufleteşte, dar şi să fie
felicitată că a cerut ajutor pentru a scăpa de tulburarea sa.
Se ştie însă, că, pentru ca în viaţa unui om să poată exista fiinţe care să
contribuie la împlinirea nevoilor lui, este necesar ca şi el să poată şi să
vrea să îşi aducă contribuţia la satisfacerea propriilor nevoi.
Să luăm exemplu din creşterea unui copil:
Pentru ca un copil să dobândească sentimentul valorii de sine, nu este
suficient doar ajutorul dat de părinţi şi dragostea lor, ci este nevoie ca şi el
să se bucure de anumite reuşite. Ca el să poată câştiga sentimentul valorii de
sine este necesar să nu aibă parte numai de oferte din partea părinţilor, a
adulţilor ci să fie în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la
ele.
Este bine să ştim următoarele:
„Părinţii care oferă permanent ceva propriilor copii şi care nu
aşteaptă o contraofertă din partea lor subminează în felul acesta preţuirea lor
de sine. Copiii aflaţi permanent în aşteptarea de a primi se simt, poate fără
să-şi dea seama, ca nişte cerşetori, iar acela care are sentimentul de cerşetor
nu poate avea prea mult respect faţă de sine. Atunci când ajung să primească
mereu oferte din jur, le este cultivat sentimentul nefiresc – cinic – că atât
părinţii lor cât şi, prin extensie, lumea întreagă este datoare să le ofere
ceva, situaţie în care se poate vorbi deja de statornicirea unei infirmităţi
cronice la nivel sufletesc.
De acum încolo vor aştepta mereu ca toţi să le dea ceva, fie de natură
economică, sentimentală sau orice altceva, fiind condamnaţi astfel la o lipsă
majoră şi tragică în acelaşi timp.
Marea absenţă din viaţa lor va fi tocmai prezenţa umană, întrucât va fi
imposibil pentru oricine să vieţuiască alături de ei – indiferent că este vorba
de prieten, iubit, soţ , părinţi, rude – atât timp cât vor continua să
nutrească aceleaşi aşteptări de la ceilalţi, toate fiind centrate pe persoana
lor.
Situaţia acestor oameni va fi deosebit de tragică, fapt datorat
dificultăţii sau chiar imposibilităţii apariţiei vreunei schimbări în viaţa
lor, având o existenţă marcată de infirmităţile sufleteşti dobândite încă din
copilărie, perioadă în care pentru orice om se pune fundamentul neclintit al
personalităţii sale.”
Personal, am ajuns târziu la următoarea concluzie:
Când ajutăm în mod exagerat, atât copiii cât şi alte persoane adulte, uneori
fără să ni se ceară, rezultatul este că le luăm din putere, iar noi obosim
încât, apoi, nu mai putem ajuta aproape deloc. Ştiu, din păcate, că, atunci
când copilul primeşte mereu oferte şi nu e în stare şi el să răspundă într-un
mod corespunzător la ele, atât părintele cât şi copilul ca adult trăiesc o
adevărată tragedie. Părintele e acela care nu i-a cerut la timpul potrivit o contraofertă.
Şi eu, ca părinte, am greşit în acest sens, chiar dacă din neştiinţă!
Scriu cu dorinţa din suflet ca alţi părinţi sau adulţi care se ocupă de
copii să nu mai greşească!
Pentru unii dintre noi, când ne-am crescut copiii, s-a întâmplat să nu avem
în vedere, din neştiinţă, nici Lecţiile Naturii, dar nici nu au fost condiţii
să citim ce ne-ar fi ajutat, pentru că nu erau, ca acum, la îndemâna noastră
lucrări îndrumătoare, ba nici nu auzisem (cel puţin eu, în anii 1974, 1977 când
am născut copiii, nu auzisem) de:
autori, precum:
François Dolto, C.G. Jung, Wilhelm Stekel, D.W. Winnicott
sau părintele-psiholog Filothei Faros.
Ştim acum, cum păsările ajută puii în primele zile de viaţă, cum le aduc în
cioc mâncare iar apoi îi învaţă să zboare şi să trăiască independenţi.
Nu îi hrănesc toată viaţa!
De remarcat că atunci când omul, de altfel prin gesturi de bunătate, prin
intenţii bune, îl ajută pe celălalt acolo unde nu este cazul, de fapt,
nu înţelege că acea fiinţă doar prin efort propriu se poate dezvolta. Un om
a învăţat din Lecţiile Naturii şi despre această teribilă inteligenţă a Naturii
a povestit următoarele:
„Mergeam întâmplător pe un drum de ţară şi am văzut un cocon la
care am observat cum fluturele se chinuia să iasă printr-o gaură mică ce
apăruse, în mod natural, în acel cocon. Am considerat că fluturele, oricât s-ar
chinui, nu ar putea să iasă de acolo şi am decis să îl ajut. Am deschis
coconul, iar fluturele a ieşit şi a căzut pe pământ. Era foarte slăbit şi
aripile lui nu erau suficient de puternice pentru a zbura. Timpul, care era
necesar să mai rămână în cocon şi prin efort propriu să îşi dezvolte aripile, a
fost scurtat de mine„,
a povestit omul. Lăsat să treacă singur încet, încet, un lichid din
corpul fluturelui i-ar fi întărit aripile.
Acest om a înţeles că Natura, prin Iteligenţa ei infailibilă, ştie cum să
facă lucrurile, iar intervenţia sa nesăbuită a luat din puterea fluturelui
exact cum fac părinţii care nu îi învaţă pe copii să îşi dezvolte
calităţile, ci, în mod greşit,
fac lucrurile în locul lor, nu îi lasă deloc să sufere când sunt mici, iar
apoi observă, cu mare durere, că aceşti copii devin nişte adulţi
neajutoraţi, nişte dependenţi, nişte iresponsabili.
Fluturele avea de trăit chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a
putea creşte şi pentru a se dezvolta încât să poată zbura.
De multe ori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă.
Am fi limitaţi dacă am trăi fără greutăţi. Fără obstacole de tot felul, nu
am fi puternici, nu am putea „zbura”.
Dobândirea Înţelepciunii se face prin problemele ce ni se dau pentru a fi
rezolvate.
Uneori Dumnezeu ne dă posibilitatea să iubim scoţându-ne în cale oameni pe
care să îi ajutăm în rezolvarea problemelor lor, deci El ne învaţă,
astfel,
ce înseamnă a iubi.
După ce am spus povestea omului care a vrut să ajute fluturele să iasă mai
repede din cocon şi gândurile ivite în mintea noastră, să trecem la o altă
parte a eseului nostru şi anume:
vom face o comparaţie succintă între psihoterapiile clasice şi terapia de
responsabilizare.
Pentru a arăta diferenţele dintre psihoterapia de responsabilizare şi
psihoterapia convenţională am selectat câteva idei scrise de Filothei Faros:
„Psihoterapia convenţională, fundamentată în totalitate sau doar în
parte pe concepţiile psihanalitice şi pe învăţătura lui Freud, se predă aproape
în toate universităţile din lumea apuseană; şi, indiferent că ea este aplicată
ca psihanaliză «ortodoxă» (clasică) sau de consiliere, se bazează pe
următoarele convingeri:
Psihiatria convenţională crede fără nici un dubiu că boala psihică este
o realitate; că oamenii ce suferă din cauza ei pot fi catalogaţi şi că trebuie
abordaţi terapeutic în conformitate cu tipul de diagnostic ce le-a fost
aplicat.
De asemenea, psihiatria convenţională este convinsă că motivele bolii
psihice ar fi în principal organice şi că, prin urmare, vindecarea celor ce
suferă din pricina ei depinde doar de medicamente. Această concepţie a dominat,
aproape la modul absolut, zeci de ani din două motive: în primul rând, pentru
că ea este promovată şi impusă de companiile farmaceutice de aşa manieră încât
greu mai lasă loc şi pentru altceva; în al doilea rând, pentru că ea răspunde
psihologiei omului apusean modern, care urmăreşte un rezultat satisfăcător
imediat, fără a-şi asuma vreo răspundere pentru propria lui situaţie. Totuşi,
în ultima vreme, a ieşit în evidenţă mai mult ca niciodată eşecul evident al
acestui tip de abordare a tulburării psihice, ce se bazează în mod exclusiv pe
substanţe chimice, ale căror efecte colaterale sunt dezastruoase, neducând la
nici un rezultat de fond.”
Continuăm să citim câteva cuvinte selectate din scrierile preotului-psiholog
Filothei Faros cu privire la diferenţele dintre psihoterapiile clasice şi
terapia de responsabilizare.
„Aceste medicamente acţionează în general doar ca nişte chingi cu rolul
de a-l imobiliza psihic pe cel în cauză, în aşa fel încât să fie incapabil de a
mai protesta în vreun fel la situaţia în care se află (sau a fost adus). La
congresele psihiatrice care au loc în ultima vreme prin sponsorizările firmelor
de medicamente a început să se discute despre necesitatea îmbinării acţiunii
farmaceutice cu cea a psihoterapiei. […] Psihoterapia convenţională susţine
că fundamentul terapiei îl constituie examinarea în amănunt a vieţii trecute a
pacientului, cercetarea cauzelor psihologice ale problemei lui, existând
convingerea că, de îndată ce persoana tratată va înţelege pe deplin aceste
cauze, va fi în stare să valorifice noua situaţie schimbându-şi atitudinea faţă
de viaţă; şi că numai plecând de la această schimbare se pot dezvolta şi aplica
mai eficient acele metode de viaţă care vor dezlega dificultăţile lui
psihologice. […] Pacientul dobândeşte astfel cunoaşterea propriului
trecut prin interpretările pe care psihoterapeutul le dă comportamentului său,
fapt care îl ajută să renunţe, la anumite atitudini statornicite în trecut şi
să reînveţe să stabilească relaţii cu oameni, cu obiceiuri sau purtări mai
bune, ceea ce va duce în final la dezlegarea problemelor sale. Psihoterapia
convenţională insistă ca pacientul să aibă în vedere înţelegerea şi cunoaşterea
propriului subconştient chiar şi atunci când e vorba de o consiliere simplă.”
Filothei Faros spune despre terapia convenţională că ar considera
conflictele subconştiente ca fiind mai importante decât conflictele
conştiente. În total, enumeră, detaliat, şapte postulate în baza cărora
se practică terapiile convenţionale, în cadrul cărora, pe lângă textele de mai
sus, arată că prin faptul că terapeuţii şi psihiatrii convenţionali au
convingerea că boala psihică este o realitate şi nu consideră acea persoană ca
fiind responsabilă, nu consideră important ca omul să înveţe cum să trăiască în
realitate (în afara unor cadre artificiale sau iluzorii) şi să încerce să se
împlinească cu adevărat în viaţă, ci au convingerea că cel aflat sub tratament
poate deprinde un comportament mai bun când va înţelege care sunt atât cauzele
concrete cât şi cele subconştiente ale problemelor lui.
Suntem parţial de acord cu felul cum este prezentată terapia convenţională,
de către Filotehei Faros, noi având convingerea că, a ajuta un suflet tulburat
este o responsabilitate în cadrul căreia terapeutul trebuie să fie, pe cât
posibil,
cunoscător a tuturor terapiilor, dar să aplice, personalizat, ceea ce se
potriveşte acelui suflet unic,
îmbinând ceea ce ajută, nicidecum criticând vreo metodă.
Să lucreze cu gândul la Dumnezeu pentru a-l ajuta pe cel suferind.
Dar să mergem mai departe şi să vedem, selectiv, opinia lui Filothei Faros
despre terapia de responsabilizare:
„Încă de la început trebuie accentuată diferenţa de ansamblu între
psihoterapia de responsabilizare şi cea convenţională. Este vorba de tipul
relaţiei stabilite între terapeut şi pacient care ţine atât de psihoterapia de
responsabilizare, cât şi de cea convenţională. În psihoterapia de
responsabilizare, urmărirea stabilirii unei relaţii potrivite între
psihoterapeut şi cel tratat este absolut necesară. Psihoterapeutul convenţional
a fost învăţat să rămână pe cât se poate de impersonal şi obiectiv, evitând
legarea sufletească de pacient ca o persoană deosebită şi importantă pentru
viaţa sa, fiind interesat mai ales de realizarea acelei legături care să ducă
la un transfer de dispoziţie. […] Întrucât terapia de responsabilizare nu
acceptă ideea de boală psihică, cel tratat nu stabileşte cu psihoterapeutul o
legătură de pe poziţia unui bolnav ce nu este responsabil pentru comportamentul
său. Având în vedere că psihoterapia de responsabilizare nu acceptă ideea că
tulburarea psihică ar fi fost determinată de ceva organic, nu crede că cel
chemat s-o vindece o poate face prin întocmirea şi administrarea unor reţete de
medicamente. […] O implicare directă şi dedicată în vindecarea unei persoane
deranjate psihic, mai ales prin legătura sufletească ce trebuie edificată cu
ea, presupune riscarea confortului personal din partea tuturor implicaţi în
acest proces.”
Înainte să continuăm a mai vorbi despre terapia de responsabilizare, să
amintim aici părerea noastră şi anume că, un om tulburat sufleteşte poate fi
ajutat de terapeuţi avizaţi, dar considerăm că şi unii duhovnicii,
cei cu har de la Dumnezeu, dar şi cu pregătire în ştiinţa
psihologiei, sunt cei mai buni terapeuţi. Iată ce spune Cuviosul
Paisie Aghioritul:
„Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de
psihiatrie.”
Vă invit blând: mergeţi la spovedit la duhovnici iscuţiţi, dar și la
medici! De asemeni, citiți cărți folositoare minții și sufletului!
*
În demersul meu de a arăta o succintă comparaţie între terapiile clasice şi
terapia de responsbilizare mai spun câteva din cuvintele preotului-psiholog
Filothei Faros:
„În psihoterapia de responsabilizare, psihoterapeutul este preocupat de
prezent şi are privirea aţintită spre viitor, nelăsându-se prins de acea
istorie plină de evenimente a celui tratat, fiind convins că oricum nu se mai
poate schimba din cele petrecute în trecut. Nu poate accepta însă nici faptul
că cel aflat sub tratament este incapabil să mai facă ceva din cauza trecutului
său întunecat.”
Suntem cu totul de acord cu cele de mai sus. Chiar dacă un om are un
trecut plin de suferinţe şi traume ce au lăsat urme în sufletul lui, el se
poate vindeca. Este adevărat că evenimentele trecute le determină sau
influenţează pe cele viitoare, dar tocmai a face în prezent ceva bun, a şti şi
a crede că acel trecut a fost aşa cum a fost şi că numai o gândire şi o acţiune
prezentă corectă poate duce la un viitor mai bun este esenţial. Aceasta e
schimbarea: să ştii că au fost conflicte subconştiente care au dus la un anumit
comportament, dar a venit momentul să se aleagă între bine şi rău, să se pună
accent pe moralitatea comportamentului. Este necesar să se aibă în vedere
deprinderea acelor moduri de acţiune în viaţă care să ducă la o mai bună
împlinire a nevoilor celor pe care îl ajutăm. Noi spunem: trecutul nu se
regretă, nu culpabilizăm pe nimeni, nu ne autoculpabilizăm, totul e petrecut
deja, să vedem ce putem face aici şi acum.
Comparând terapiile se vede că: „… ele sunt de neconciliat atunci când
se pune problema acceptării atât de răspândite a ideii de boală psihică.
Concepţia că există unii oameni ce suferă de anumite boli psihice, ce pot fi
diagnosticabile cu precizie şi vindecate, după cum se întâmplă cu celelalte
afecţiuni, este inexactă. Această inexactitate constituie o piedică hotărâtoare
în faţa unei terapii psihiatrice potrivite. Terminologia ştiinţifică cât şi cea
neştiinţifică stă sub presiunea ideii că oricine face dovada unui comportament
sau gândiri neacceptate de majoritatea societăţii este bolnav psihic.”
Iată cât de sugestiv, F. Faros spune:
„Abordarea psihiatrică convenţională a oamenilor numiţi de psihoterapia
de responsabilizare iresponsabili pentru că au un mod de viaţă ce nu le
împlineşte nevoile cele mai profunde, are la bază convingerea că ei suferă în
realitate de o boală psihică, concepţie ce domină cu atâta tărie civilizaţia
noastră, precum s-a crezut în Evul Mediu că pământul este plat.”
Ştim că oamenii se luptă în viaţa lor să îşi împlinească nevoile lor
sufleteşti, iar atunci când nu reuşesc, dacă sunt supuşi unor mari
constrângeri,
ajung să se comporte într-un mod nerealist.
Cei mai slabi „de înger”, cum se spune, ajung să se comporte nerealist în
condiţii mai puţin dificile, uneori la o vârstă destul de fragedă demonstrând
un eşec în stabilirea unei relaţii consistente cu un om responsabil, de cele
mai multe ori cu un părinte fragil, părinte ce nu poate ajuta prea mult.
Din moment ce psihoterapia de responsabilizare se bazează
pe faptul că terapeutul vine în întâmpinarea celui deranjat sufleteşte pentru
a-l învăţa să se ajute pe sine,
pentru a-l deprinde să îşi îndeplinească nevoile cât mai eficient şi,
astfel, să iasă din impasul în care se află şi să nu mai fie disperat,
o considerăm ca fiind o terapie bună.
Este o terapie care desfiinţează ideea de boală psihică şi ţine cont de
faptul că atât stările de boală trupească cât şi tulburările sufleteşti
îşi au cauza în interiorul omului care a adoptat un anumit mod de viaţă prin
care se raportează la cei din jurul lui, la lumea exterioară.
Sunt în măsură să spun, din proprie experienţă,
că îndrumarea celor deranjaţi sufleteşte de a nu lua la modul personal ceea
ce exteriorul proiectează către ei are un efect benefic.
Desigur că, atunci când aud de la noi că ceea ce le spun ceilalţi, felul cum
aceia se comportă cu ei, cum reacţionează reprezintă proiecţiile acelor fiinţe
şi să nu le ia la modul personal, sufletele îndrumate nu pot aplica imediat în
viaţa lor aceste sfaturi.
Şi totuşi, când un suflet reuşeşte să integreaze acest comportament
funcţionează mai bine şi conştientizează că are în interior totul pentru a se
vindeca.
Revenind la discuţia legată de metoda terapiilor convenţionale de a
investiga trecutul celui ce a solicitat ajutor psihologic, spunem că este
normal ca terapeutul să aibă înţelegere, dar nu exagerată, faţă de suferinţele
trecute ale celui ce a cerut ajutor, şi să îi ofere sprijinul
necesar pentru a trăi fericit şi responsabil în prezent.
În cadrul comparaţiei care o face între terapiile convenţionale şi terapia
de responsabilizare, preotul-psiholog Filothei Faros atrage energic atenţia
tututor terapeuţilor spunând că nu există boală psihică ci lipsă de
responsabilitate.
Să citim câteva din cuvintele sale:
„Un delicvent minor care continuă să fure maşini nu se va schimba atâta
timp cât i se va permite să facă pe copilul chinuit, neînţeles de cei din jur
şi care nu ştie ce se întâmplă cu el însuşi. Această situaţie va persista,
indiferent cât va încerca psihiatrul să-i vindece meteahna respectivă plecând
de la premisele ce definesc în mod convenţional boala psihică.
Atât copilul în cauză cât şi toate celelalte persoane iresponsabile, în
general caracterizate ca „bolnavi psihic”, trebuie să înţeleagă că, independent
de ce li s-a întâmplat în trecut şi oricât au suferit – ceea ce cu siguranţă nu
poate fi negat -, sunt chemate în primul rând să se ajute pe ei înşişi dacă
doresc să culeagă din viaţă şi altceva mai bun decât au făcut până atunci.
[…]
Problema celor ce preferă să vegeteze nu va dispărea, ci, dimpotrivă, va
lua proporţii înfricoşătoare în societatea noastră, căci, în pofida efortului
permanent ce se face pentru recuperarea persoanelor respective, ei nu se vor
alege cu nimic esenţial în viaţă.”
Autorul se referă la ţara sa, Grecia, dar acest fenomen există în toate
ţările lumii.
Legat de aceste situaţii în care cei care nu îşi pot împlini nevoile
fundamentale ale vieţii dau permanent vina pe trecutul lor, pe părinţi, e
prezentat cazul unei tinere obeze care nu urma nici un tratament pentru că
spunea mereu că de vină, pentru cum arată ea, este mama ei.
F. Faros spune în concluzie:
„Soluţia era să intre în contact cu realitatea pentru a-şi împlini
nevoile, independent de mama sa. […]
În psihoterapia de responsabilizare, terapeutul insistă ca cel tratat să
aibă în vedere comportamentul prezent, analizându-i totodată cu multă atenţie
faptele actuale. Numai aşa cel din urmă ajunge să înţeleagă că neîmplinirea
nevoilor sale este legată de comportamentul său de acum şi nu de altădată.
[…]
Această preocupare presupune aducerea lui în contact cu realitatea şi îi
pune în faţă adevărata alegere ce o are de făcut – sau spre o plinătate a
vieţii, sau spre catastrofă.”
Terapia de responsabilizare pune accent pe lucrarea de
pedagog a terapeutului, în cadrul ei nu sunt căutate cu atenţie cauzele
comportamentului deviant, dar insistă ca cel care a cerut ajutor să să-şi
însuşească o modalitate mai bună de a-şi împlini nevoile.
Când cei doi, terapeutul şi cel tratat se întâlnesc, o parte din timp este
consacrat pentru a examina împreună activităţile de peste zi şi terapeutul
propune moduri de comportament mai corespunzătoare, mai eficiente.
Oricât ar fi de importantă confruntarea cu realitatea, ea reprezintă numai o
parte a terapiei. Cel aflat sub tratament trebuie să înveţe să-şi împlinească
nevoile în lumea reală ce i se descoperă în faţă, precum şi felul în care este
chemat s-o facă. După ce legătura cu terapeutul s-a realizat, iar confruntarea
cu realitatea a avut loc, terapia devine un fel de educare, căci deprinderea
unui mod de viaţă mai eficient se va realiza mai bine şi mai repede dacă
terapeutul preia rolul de pedagog.
Jenița Naidin și-a câștigat un
loc meritoriu în peisajul cultural bistrițean contemporan, prin cărțile sale, dar mai ales a atins notorietatea în publicistica
locală, fiind un promotor editorial real, voce proaspătă și imparțială în
pezentarea unor noi titluri de carte, dar și a autorilor, pe care i-a ales după
afinități și calități mai mult sau mai puțin personale.
Autoare a mai multor volume cu atingeri înspre sfera
spirituală, cărți motivaționale în esență, dar care au aceeași coloană
vertebrală: Credința, Jenița Naidin s-a
angajat, prin scris, și în teme de arheologie-literară, astfel că a dat
tiparului o lucrare minuțioasă, documentată la fața locului, și care explică
perioada în care Lucian Blaga a locuit în casa sa de la Bistrița, o carte de
istorie literară clară și care a fost bine primită de cititiori, dar și de
critica literară.
De curând, Jenița Naidin a
răspuns întrebărilor gazetarului și scriitorului Menuț Maximinian, într-un soi de ,,spovedanie”, de sinceritate frustă, iar răspunsurile sale,
așezate în capitole distincte, au stat
la baza cărții la care facem azi și aici referire.
,,Crâmpeie de Viață” nu are nimic mirobolant, nu are nici temă și nici detalii care să
șocheze cititorul. Este o carte așezată pe un fir-de-viață de Om care, mergând
cu valul destinic, și-a sacrificat visele
de tinerețe, dorințele și potențialul intelectual, pentru a împlini
rostul cel de toate zilele: împlinirea familiei, câștigarea unui trai decent.
La schimb, va reuși să-și schimbe destinul după jumătatea vieții.
De la specialistul în probleme
de drept constituțional, de la omul rațional și dedicat sisisfic muncii într-un
birou cu maldăre de dosare, până la scriitorul delicat, aplecat cu toată ființa
sa asupra întrebării: Ce este sufletul?,
a fost un drum golgotic lung dar fără de care Jenița Naidin nu ar fi parcurs
acel catharsis personal care a desăvârșit-o ca
om religios și ca scriitoare ce se hrănește ideatic cu spaimele, cu
durerile și lacrimile sale. Toate au
fost și sunt asumate doar pentru a împlini porunca divină, a urma Calea.
Mai întâi a fost Cititoare,
asiduă și rafinată, Jenița a atins prin
lectură acel stadiu al devenirii sale, iar azi
știe cum, își permite să aleagă lectura cea care înalță
și vindecă sufletul omului. Alege ,,grâul de neghină”.
Într-un puzlle bine ordonat, în
paginile cărții de față, Jenița Naidin urcă pe firul vieții dinspre naștere, copilărie, tinerețe… Drumul spre
maturitate, într-o metropolă haotică aproape, se face într-o etapă cronologică înțesată cu obișnuitele probleme ale
umanității. Autoarea cărții alege și își
sacrifică Visul pentru mai binele familiei sale. Neîmplinirea spirituală își pune amprenta pe
sufletul său și urmează boala, durerea ca o ispășire ce va culmina cu
Vindecarea. Dar, până acolo este un drum
lung și plin de capcane, de pericole reale și imaginare.
În carte, Jenița Naidin răspunde la întrebările puse de Menuț
Maximinian, sincer, fără să stea pe gânduri, face mărturisiri ca într-o curgere
de evenimente care nu mai țin de propria-i persoană, parcă
dorește să se debaraseseze, să uite o seamă de etape din parcursul
vieții…Parcă. Pentru că, Jenița Naidin
nu trișează, ea își asumă greșelile și încearcă pe cât este posibil omenește,
să le convertească în fapte de Bine.
Cu citate multe și consistente,
cele mai multe preluate din doxologia ortodocsă, dar și din filosofii lumii,
celebri, autoarea ilustează lumea sa lăuntrică, acea latură
către care tinde sufletul cel conștient de prezența, energia, divină.
Nimic fără Dumnezeu! Aceasta ar fi deviza cărții la care facem
referință iar autoarea sa, Jenița Naidin,
este un exemplu de om contemporan care a reușit să atingă acel echilbru
dintre tumultul vieții profane și taina mereu vindecătoare a Dumnezeirii.
În linii mari, cartea este o
biografie aproape comună generațiilor anilor 50 din veacul trecut, doar că
,,eroina” noastră are conștiința
existenței sale ca o stea polară, are un
Vis către care tinde, deși știe că bucuria de-al împlini ține de sacrificiu, de
trecerea prin labirintul pragmatic al unui timp și al unui destin profesional
implacabil, dar care, cu arme precum
lacrima și rugăciunea, cărțile și singurătatea, acest destin va fi schimbat
după o matrice a sufletului.
Copil de la țară fiind și eu,
m-am regăsit în multe dintre ,,fișele” acestei povești de viață. Am făcut conexiuni imaginare cu autoarea și am
înțeles zbuciumul ei, boala , suferința,
sacrificiul de mamă, și mai ales arderea continuă a aripilor unui vis care
părea să se tot îndepărteze, nu să se apropie. Literatura.
Meritul lui Menuț Maximinian în
acest dialog editorial, este acela de-a ști să extragă, prin întrebări potrivite,
esența. El nu intervine când fluxul
,,poveștii” ține cititorul cu sufletul
la gură, el doar pune accente pe etapele cronologice, secționând acolo unde firul
narativ tinde să se deslâneze, și provoacă aducerea în primplan a unor amintiri
ce se constituie în cărămizile templului din care, Jenița Naidin oficiază cu
smerenie ( cuvântul îi aparține) dar și cu un curaj care certifică scriitorul
autentic, cel care nu se teme să facă publică o parte din lumea și sufletul
lui, dacă acea ,,poveste” poate face un
bine, poate fi un exemplu pentru alții care trec prin furcile caudine ale prezentului.
Credința nestrămutată și
relația cu sine, acea comuniune dintre Eul muritor și Dumnezeu cel veșnic, sunt
etalonul convingerilor autoarei, sunt
parametrii personali în care se situează azi, și de unde privește lumea cu
blândețe și înțelegere.
Cartea de față este o Biblie
personală a Jeniței Naidin, iar pentru Menuț Maximinian, cartea constituie un
,,rechizitoriu” jurnalistic reușit dar care nu judecă, doar o
așează pe Jenița Naidin acolo unde îi este locul, printre oamenii buni și
inteligenți ai locului.
Un moment crucial în Destinul meu a fost ziua de 12 Noiembrie 1992, moment de când, urmare a unei uriașe traume am probleme cu mersul deoarece calc pe aer.
Cum
este să trăiești pe Pământ, dar să calci pe aer, pot să vă spun:
Trăiești foarte
greu.
Astăzi
citim versurile filozofului Lucian Blaga,
din poemul său:
„LAUDA SUFERINŢEI
Atâţia dintre semeni
nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori
cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama
nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe
mersul, cunoştinţa.
Suferinţa poate fi
întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru
ger,
pe coapsă ea poate fi
pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure
de cer.
Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n
suferinţă.
Ea schimbă la faţă
argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit,
duios cu ştiinţă.
Tată, carele eşti şi
vei fi,
nu ne despoia, nu ne
sărăci,
nu alunga de pe
tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar
care destramă,
dar nu pe-aceea care
întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.
Fă ca semenii noştri,
de la oameni la
albine,
de la-nvingători la
biruiţi,
de la-ncoronaţi la
răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni
şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum
înainte
singura legătură între
noi şi Tine.”
Lucian Blaga
foto: j.n.
***
”Tată, carele eşti şi
vei fi,
nu ne despoia, nu ne
sărăci,
nu alunga de pe
tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar
care destramă,
dar nu pe-aceea care
întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.”
SUFERINȚA MEA a
întărit legătura ce o am cu Dumnezeu.
Mă
ajut și spunând zilnic această
RUGĂCIUNE
Doamne,
dă-mi să întâmpin cu
linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.
Învredniceşte-mă să
mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.
În tot ceasul acestei
zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.
Toate câte le voi
auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul
liniştit şi cu credinţă tare,
că pentru toate
este Sfânta voia Ta.
În toate cuvintele şi
faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.
În toate întâmplările
neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.
Doamne, învaţă-mă să
mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii, să nu tulbur şi să nu
supăr pe nimeni.
Doamne, dă-mi putere
să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în
suflet.
Astăzi vă invit să citim împreună câteva cuvinte ale lui
Olivier Clement și un Poem, pe care il amintesc în onoarea scrierilor domniei sale, scrieri
ce vorbesc despre ”Părinții
bisericii între Occident și Orient”.
Astfel, mai întâi, citez fragmente din cartea: ”Puterea
Credinței” scrisă de Oliver Clement.
Aceste câteva cuvinte, pe care le-am ales din 208 pagini,
sunt foarte dragi sufletului meu, cum, în totalitatea sa, iubesc această carte,
primită prin poștă, în mod miraculos
de la Târgoviște în anul 2002.
Vă chem să vedeți cum și Dumneavoastră le iubiți demult,
deoarece vă alină Sufletul ce îl aveți religios prin naștere.
Citez:
”Unul dintre Părinții Bisericii a făcut uimitoarea
afirmație: ”Omul este un animal chemat să
devină Dumnezeu”.
Omul este după chipul lui Dumnezeu, este chemat la asemănare
și participare reală la viața divină. Omul nu este cu adevărat decât în
Dumnezeu. Omul nu este cu adevărat om decât îndumnezeit. Însăși ființa sa este uniunea cu Izvorul
vieții. Prin credință, omul ia cunoștință de originea sa și de sfârșitul său,
iar slava este această ”lumină a vieții”
– cum spunea Sfântul Evanghelist
Ioan – unde libertatea omului își află sensul.
Un filozof al religiei spunea: ”ideea de Dumnezeu nu este antropomorfică, nu omul L-a creat pe Dumnezeu
după chipul său, nu el L-a inventat, ci ideea de om este teomorfică, Dumnezeu
l-a creat după chipul Său. Toate vin de la Dumnezeu, căci Dumnezeu este mai
apropiat omului decât el însuși”.
Umanitatea divină se deschide în inima istoriei prin
întruparea Cuvântului”.
credit foto: j.n.
***
„Frate, nimeni nu trăieşte de-a pururi
Frate, nimeni nu trăieşte de-a pururi
şi nimica nu dăinuie veşnic.
Ţine minte aceasta şi bucură-te!
Nu-i viaţa noastră-aceeaşi singură şi veche povară,
nu-i calea noastră-aceeaşi singură şi veche drumeţie.
Un singur rapsod nu e dator
să-ngâne-acelaşi cântec învechit.
Floarea se ofileşte şi moare; dar cel ce poartă floarea nu-i
chemat
s-o jăluiască pe vecie.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
Trebuie să vină şi o pauză deplină,
să-mbie sunetele în desăvârşită-armonie.
Viaţa se gârboveşte-n amurgu-i de soare
pentru-a fi cufundată în umbre-aurite.
Dragostea trebuie chemată din jocu-i
Pentru-a sorbi din amarul durerii,
trezindu-se în raiul lacrimilor.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
Ne grăbim să ne culegem florile
nainte de-a ni le smulge vijelii trecătoare.
Ni se iuţeşte sângele şi ochii ni se luminează
cu fiece sărut ce-l smulgem,
săruturi ce-ar pieri, de-ntârziem.
Nerăbdătoare ne e viaţa,
dorinţele ne mistuie-ascuţite,
căci Vremea bate-n bronzul despărţirii.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
N-avem noi timp să prindem un lucru,
să-l sfărâmăm şi să-l zvârlim în colb.
Orele sar sprintene tăinuindu-şi visele-n mantiile lor.
Scurtă ni-i viaţa şi
ne soroceşte
puţine zile pentru dragoste.
De-ar fi doar pentru trudă,
ni s-ar părea fără sfârşit de lungă.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
Îndrăgim Frumuseţea
pentru că dănţuie-n acelaşi cânt zburător
ca şi vieţile noastre.
Preţuim Ştiinţa
pentru că n-aveam nicicând răgaz s-o împlinim.
Toate zămislirile sfârşesc în Văzuduhul etern.
Dar florile amăgitoare ale Pământului
le păstrează pururi proaspete doar moartea.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!”
Rabindranath TAGORE
***
Vă mărturisesc faptul că cine Îl simte pe Dumnezeu
aproape,
trăieşte exact ceea ce s-a spus:
„Când vine Dumnezeu la
tine
te dezlegi de toate,
atât de nedreptăţile
tale cât şi de toată dreptatea ta.