RUGĂCIUNE

 

Trandafir cu Lacrimi credit foto Jenita Naidin

Iată cum se ruga Bunica Regelui Mihai I al României,

Regina MARIA:

Rugăciunea unei REGINE 

Îmi înalţ inima spre Tine, Oh! Doamne!

Ascultă, Te rog smerita mea rugă. M-ai înălţat, m-ai aşezat  în locul de slavă

şi ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora.

Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu

şi pe care trebuie să păşesc fără a şovăi.

Din pricină că sunt nevoiţi să-şi înalţe fruntea ca să mă vadă,

mulţi cred că nu calc decât prin locuri pline de soare;

dar Tu, O! Doamne! Cunoşti pietrele ce-mi rănesc picioarele

şi mulţimea spinilor sub trandafirii ce mi-au fost dăruiţi.

Ai făcut să strălucească chipul meu în faţa smeriţilor acestei lumi.

Ai aşezat purpura pe umerii mei şi coroana pe capul meu

şi mi-ai poruncit să le port ca şi cum n-ar fi o povară.

Şi ai grăit:

Ai fost aleasă între mulţi, fii vrednică de cinstea ce ţi s-a făcut,

fie mâna ta blândă, cuvintele tale pline de mângâiere

şi fă din inima ta un loc de odihnă pentru cei obosiţi şi fără tihnă.

Scoală-te în zori de zi, iar noaptea nu dormi prea greu ca nu cumva să rămână neauzit vreoun strigăt înălţat către tine.

Căci eşti mama unui popor şi ai fost aleasă să-l călăuzeşti în viaţă

şi să porţi povara durerilor şi bucuriilor lui.

De aceea strig către Tine

 Oh! Dumnezeul meu! Dă-mi putere să înfrunt orice soartă,

să înving orice temere, să străbat orice furtună.

Dă-mi o nesfârşită răbdare, O Doamne!

Şi voinţa de a birui orice ispită nevrednică,

fă-mă fără teamă,  bună şi dreaptă,

neclintită în mijlocul oricărei nenorociri.

Dă-mi o inimă vitează ca să suport toate durerile pe care le văd şi le aud,

o inimă vitează ca să nu pierd curajul la sfârşitul unei zile de zbucium.

O inimă destul de mare ca să poată iubi şi pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte,

destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească cu grabă

şi destul de  milostivă ca să poată ierta „de 70 de ori câte 7”.

Dă-mi darul  cuvintelor care să mângâie, O, Doamne!

Şi darul compătimirii şi al înţelegerii, ca de câte ori întind mâna să nu fie în zadar.

Îngăduie-mi, O Doamne! Să ţin capul sus, nu din trufie,  

ci pentru că mi-e cugetul curat ca şi  cristalul în care străluceşte soarele

scoţând la iveală o mie de lumini şi pentru că mă pot uita fără teamă în ochii oricui.

Îar când va veni ceasul meu din urmă, O, Doamne!,

fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui

şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu,

aşa încât înainte de a veni în faţa Ta,  

mâinile ce ridic în binecuvântare să fie uşoare ca nişte aripi plutind spre cer.

Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, O!  Doamne!;

să mă vadă cu un zâmbet pe buze,

cu un dar în mână

şi cu lumina credinţei în ochi,

acea credinţă care mută munţii din loc.

AMIN! 

***    

Dragii mei cititori,

Pentru mine,  Rugăciunea, mai ales aceea simplă, venită pe loc în minte, este cel mai mare ajutor.  Am inima plină de Bucurie pentru că cea mai importantă relație din viața mea este relația cu Divinitatea. 

Cu Iubire și Recunoștință,

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică,  28 Noiembrie 2021

Cu fața spre  Lumina  Divină mereu,

dar și astăzi,

când am ajuns, O! Doamne!

 la vârsta de 70 ani!

Cu Dumnezeu înainte!

credit foto Jenita Naidin

***     ***   ***       


Dorli Blaga a Plecat în Eternitate

MOTTO:

NAȘTERE

Făptură nouă, iată pe frunte

întâia lumină te-a uns!

Pe noi repede soartă ne mână –

tu fără pas ne-ai ajuns.

LUCIAN  BLAGA

Dorli Blaga foto jenita naidin

    Dorli Blaga  a Plecat în Eternitate  la întâlnirea cu părinții ei, Cornelia și Lucian  Blaga.   Conform dorinței ei, trupul a fost așezat lângă cei care au adus-o pe lume, în satul  Lancrăm,  unde  s-a născut tatăl ei, Poetul Lucian Blaga.

Voi aminti acum, la trei ani de când am stat de vorbă, cu Doamna Dorli Blaga la dânsa acasă,  în data de 15 noiembrie 2018, și o parte din cuvintele pe care le-am scris atunci, imediat după miraculoasa Înâlnire!  În acea zi m-am bucurat să o văd pe fiica Poetului pe care l-am iubit și îl iubesc: LUCIAN  BLAGA.   Ştim că Bucuria este o cunoaştere cât mai cuprinzătoare şi  este izvorâtă dintr-o Iubire cu sufletul şi spiritul.

Din  adolescenţă am iubit poeziile scrise de Lucian Blaga şi, mi-am dorit să cunosc locul unde s-a născut, să o cunosc  pe fiica sa, pentru  care Poetul  a scris versuri memorabile.  Din ianuarie 2007, când am citit cartea: „Tatăl meu, Lucian Blaga”, gândul unei întâlniri cu Dorli Blaga s-a înfiripat. Şi cum se spune: să fim atenți la gândurile noastre  că ele vor deveni cuvinte; să fim atenți la cuvintele noastre că ele vor deveni acțiuni, fapte.  Mie,  aşa mi s-a   întâmplat. Este adevărat, după 11 ani!  Dar,  „nu-i niciodată prea târziu”.

 Doamna Dorli Blaga, după ce  primise de la Editură  cartea: Lucian Blaga la Bistrița (1938-1940),  pe care am publicat-o în ianuarie 2018, urmare a unui travaliu de documentare  și scriere de peste 4 ani, în care am vorbit despre casa Familiei Blaga de la Bistriţa,  mi-a telefonat şi m-a invitat să vorbim despre acest volum.   Așa s-a născut posibilitatea să ne cunoaștem personal.    Doamna Dorli Blaga mi-a spus şi la telefon, dar şi personal cât de mult i-au plăcut Motto-urile alese de mine la începutul capitolelor ce le-am scris în cartea amintită mai sus, Lucian Blaga la Bistriţa (1938-1940), Editura Napoca-Star, 2018,  acestea fiind poezii ale tatălui său, invocate de mine ca Motto,  fiindcă aveau legătură cu însăşi conţinutul textului  din capitolul respectiv.

Am trăit Bucuria să cumunic direct cu un suflet şi un spirit pe care le-am citit înscrise pe fruntea şi faţa sa,  senine, luminoase.   Desigur, am privit-o cu gândul la versurile tatălui ei:  „Făptură   nouă, iată pe frunte /  întâia lumină te-a uns!”.     Am stat de vorbă,  în apartamentul său, lângă biroul ce a fost al lui Lucian Blaga,  cu un om spiritualizat şi care îşi iubeşte tatăl dincolo de mormânt.  S-a bucurat când i-am înmânat câteva daruri:   „Albumul cu faianţa portugheză” realizat de Elena Pleniceanu de la Muzeul judeţean Bistriţa, cartea  mea ”Scrieri din Inimă”, Editura Napoca Star, 2017,  dar şi un pliant de la Conacul verde, fosta casă din Bistriţa a Letiţiei Pavel, sora Poetului.

Dorli Blaga și Jenita Naidin

Doamna Dorli mi-a dăruit cartea:   „La obârşie, la izvor”,  Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2018.  În cuprinsul acestei  Antologii găsim 75 de poezii selectate de Dorli Blaga din „masiva carte Lucian Blaga – Opera poetică, ediție îngrijită de Dorli Blaga și George Gană (care este și prefațator),  apărută la Editura Humanitas din Bucureşti, în anul 1995”.     La poezia: „La cumpăna apelor”, pag. 19,  în prezenţa mea, a îndreptat versul: „Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară”, deoarece la tipar lipsea „în” pe care l-a scris dânsa şi apoi, mi-a înmânat cartea spunând ferm, dar blând:   „Poezia ULISE e scrisă pentru mama mea”.  Iubesc această poezie,  am citit-o în viața mea de multe ori, poate şi pentru că e scrisă în anul 1951, anul naşterii mele!   Să citim câteva versuri din ULISE, chiar din  această culegere:

„Vezi, orice amintire-i

doar urma unor răni

prin ţări, prin ani primite,

pe la răscruci şi vămi.

Nu aştepta păţanii

să izvodesc alese.

Deşartă născocire

e vorba care ţese.

Dar pe liman ce bine-i

să stăm în necuvânt –

şi, fără de-amintire

şi ca de subt pământ,

s-auzi în ce tăcere,

cu zumzete de roi,

frumseţea şi cu moartea

lucrează peste noi.”

Cu acordul dânsei, am făcut mai multe  fotografii, iar nepotul dânsei,  aflându-se acolo  cu noi, ne-a făcut o fotografie împreună.

În zilele  din preajma acestei întâlniri cu Doamna Dorli Blaga,  din nevoi sufleteşti,  citeam ECCLESIASTUL. Urma să fac un drum între două orașe-capitală.    La acea vreme, locuiam în Târgoviște, fosta capitală a Țării Românești, iar în drumul spre Bucureşti,  cuvintele  din finalul acestei cărţi biblice, atât de invocate, dar și controversate, îmi vizitau gândurile,  și mi le aminteam:

„În afară de acestea, fiul meu, ia aminte:

                            A face cărţi multe e o treabă fără sfârşit.

                            iar neliniştea gândului e trudă pentru trup. 

                            Încheiere: Totul a fost auzit.

                            Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile,

că omul întreg aceasta este.  Că Dumnezeu va aduce fiece faptă la judecată,

în tot  ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea.”      

Şi cum nimic nu este întâmplător, au fost discuţii despre cărţi, oameni, preoţi şi despre Dumnezeu. Nu i-am pus întrebări, dânsa mă invitase, dânsa a vorbit ce a dorit.  Am plecat din casa Doamnei Dorli Blaga,  după o convorbire agreabilă de peste o oră,  cu înţelegerea zâmbitoare şi reciprocă privitoare la o viitoare întrevedere.

Astăzi, când Sufletul ei  este în Cer,  știu că nu o voi mai vedea decât în cărți, în fotografii!

Pe drumul de întoarcere  de la București la Târgoviște,  urmare a tot ce am vorbit cu fiica Poetului Lucian Blaga, hotărâtă să nu public nimic  nici din  ce mi-a dat voie, nici din  ce, după ce povestea pasionant,  spunea: ”asta nu publicați”  mi-au venit în minte multe gânduri.    Vă mărturisesc câteva gânduri-meditație ivite în mintea mea după acest moment din viața mea, petrecut în ziua de 15 Noiembrie 2018:

În realitatea şi esenţa sa,  Omul este de o bogăţie nesfârşită.  El poate avea o optică prin care să progreseze, şi  anume,  să înţeleagă  atunci când îi vine vremea, cum situaţiie de viaţă,  fiind privite în raportul lor cu Totul, adică, cu Dumnezeu,  sunt neutre, iar răul şi nedreptatea nu există.  Numai că la unii vine prea târziu vremea şi se tot supără mereu pe semeni.  Dar, în acel târziu, unii oameni reuşesc să se detaşeze primind un impuls. În viaţa mea, am văzut oameni,  care, primind îndemnul că e mai bine să se detaşeze decât să consume energie prin păstrarea supărării, au spus cuvinte de pace şi m-am bucurat.   Este bine să ajungem la o detaşare iubitoare  care nu are nimic comun  cu indiferenţa. După cum bine ştim, omul detaşat, fiind desprins de el însuşi, de obiecte, prin această stare a sa, în starea de Iubire necondiţionată,  nu reacţionează cu frică, supărare sau dorinţă. Rămâne  echilibrat, autentic şi oferă ajutor direct.  Sau, tace.  Omul detaşat, dar cu mintea la Dumnezeu,  este de fapt cel mai activ şi de un ajutor real celor din jur.

În încheiere, îmi exprim regretul că nu a mai fost posibil să mă întâlnesc  direct cu Doamna Dorli Blaga în perioada de după 15 noiembrie 2018, și asta pentru că eu nu am reușit să ajung la dânsa, deși în convorbirile telefonice care au urmat i-am promis, mai ales cât timp am locuit în Chiajna, lângă București,  în anul 2020.   Un subiect,  pe care îmi propusesem să îl discut, pornind de la poezia tatălui ei, NAȘTERE, era: dacă într-adevăr copiii își aleg părinții. În ceea ce mă privește, eu cred că da, și doream să aflu părerea  Doamnei Dorli Blaga, căreia  Lucian Blaga îi scrisese când s-a născut:  ”Dura-vei în noi o lumină, mare ca-ncrederea cu care tu azi ne-ai ales.”.     Atunci i-a ales, iar acum a ales să îi fie așezat trupul lângă ei, la LANCRĂM!

Jeniţa Naidin

Duminică, 21 Noiembrie 2021

Dedicația Doamnei Dorli pe cartea ce mi-a dăruit-o
Trandafiri pentru Dorli Blaga

Cu fața spre Lumina Divină


Port pe umeri durerile lumii

 Toți oamenii, din naștere, au capacitatea de a simți psihic, sufletește durerea altora.   Cercetările științifice ne spun despre faptul că,  un tip anume de personalitate, adică oameni cu capacitate empatică,  este  rădăcina  suferinței lor psihice.

  Când  un om interpretează eul altor oameni după propriul lui eu trăiește greu, pentru că îi cunoaște empatic pe ceilalți.  De aici,  vedem cum oamenii empatici receptează într-un mod aparte ceea ce este în jurul lor, ei transpun simpatetic viața celorlalți și,  astfel,  trăiesc afectiv mai complicat.  Este și cazul meu.

Am trăit depresii dureroase și intense despre care am constatat ulterior că nu erau ale mele, erau ale unor ființe din familia mea, sau ale altor ființe din jurul meu.  

Personal, toată viața mea am simțit suferințele celor din jur.  Într-un târziu, ceea ce m-a ajutat a fost faptul că am descărcat teribilele stări prin acțiuni concrete de ajutor, prin Rugăciune și prin Lacrimi. Au fost și situații când am suferit și am intrat în Tăceri grele, asta fiindcă nu puteam interveni să ajut pe cei suferinzi, datorită refuzului acelor ființe de a fi ajutate, sau a fricii paralizante ce mi-o produceau, prin comportamentele lor manifestate față de mine, sau față de alte persoane.   

La un moment dat, am studiat cărți despre diferite afecțiuni psihice, fenomene psihice, cărți care m-au ajutat să înțeleg în ce situație mă aflam. Era vorba că trăiam suferințele emoționale ale celorlați, dar și ale mele. Deci, trăiam durerile din două lumi, a mea interioară și a celorlalți.  Era copleșitor, dar, prin studiu și Rugăciune  am conștientizat  că este vorba de  capacitatea mea empatică, de tipul meu de personalitate ca ființă foarte sensibilă din naștere.  

În ultimul timp se vorbește în spațiul public despre faptul că a fi empatic este ceva pozitiv în viața omului. Și auzim îndemnuri către semeni să fie empatici cu ceilalți. Dar unii oameni nu pot fi empatici pentru că sunt din naștere fără credință în fenomenele parapsihice, fără credință în Dumnezeu,  sau sunt alexitimici, sau și-au pierdut pe parcursul vieții această posibilitate de a empatiza. Acestora li se cere  degeaba  să aibă empatie, să empatizeze cu suferințele semenilor lor!

A fi empatic înseamnă să ai capacitatea de a simți concret emoțiile celorlalți, ca și cum ar fi propriile sentimente. Sunt cărți în care scrie că empatia este numită simț parapsihic. În fapt empatia este o capacitate psihică pe care o au majoritatea oamenilor, cu excepția celor care au anumite suferințe. Fie că se nasc  fără această capacitate, fie că și-au pierdut capacitatea de a fi empatici din cauza unui mod de viață  vicios, cu adicții, mod de viață care duce la pierderea acestei calități umane foarte importante.    

Nu demult, am studiat cărți, aduse în calea mea de Dumnezeu, prin care am reușit cât de cât să controlez empatia ce îmi produce o suferință copleșitoare. Mă ajut cu medicina alternativă, cu remedii naturiste, mai ales  cu esențele florale și privitul frumuseților naturii, dar cel mai mult cu Rugăciunea.

Prin credință neclintită în Divinitate și prin Rugăciune, în Prezent reușesc să știu, deși nu întotdeauna,  când suferințele mele psihologice sunt ale mele, provin din interiorul meu și când sunt ale celorlalte ființe.  Știu că fenomenul sensibilității psihice, emoționale  este prezent  la mulți oameni, așa cum este și  la mine,  și reprezintă un tip anume de personalitate. 

Știu că există fenomene inexplicabile.

Pentru întreaga Omenire depresia este o suferință mare, grea și foarte concretă.

Este de dorit ca persoanele sensibile să își conștientizeze empatia și să învețe cum să scadă intensitatea emoțiilor dobândite empatic, situație în care nu mai pot apărea trăsăturile indezirabile ale sensibilității lor.   

Urmare a faptului că am fost și sunt atentă la suferințele tuturor ființelor omenești, copii și adulți,  suferințe pe care le-am simțit concret în psihicul și corpul meu, încerc, cât pot de des să cer sprijin de la Dumnezeu.

Sunt  ajutată de Divinitatea puternică, copleșitoare din interiorul meu, Energie Divină în care cred cu toată ființa mea.

Vă doresc tuturor să Îl iubiți în primul rând pe Dumnezeu.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Joi, 11 Noiembrie 2021

Cu fața  spre  Lumina  Divină 

Frunze la Mănăstirea Cozia. 8 Noiembrie 2020. foto: jenita naidin


4 Noiembrie 2021- Cu Sufletul senin

Simt nevoia,  astăzi,  4 Noiembrie 2021, să scriu câteva gânduri  din sufletul meu  și din mintea mea.

*

De câte ori ne supără ceilalți,  să fim înțelepți și să nu replicăm, dar să ne rugăm pentru ei și să spunem în gând:

Iartă-i, Doamne că nu știu ce fac.

Înţelepciunea ajută omul să aibă mintea liniştită.

Reuşim să avem mintea liniştită prin

practicarea îndelungată a Rugăciunii,  şi a Autocontrolului,  dar şi dacă nu uităm că suntem temporari aici pe Pământ.

Ştim că viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată.

Se ştie că o minte liniştită este una din bijuteriile Înţelepciunii.

Cînd reuşim să avem o minte liniştită este clar

că am înţeles profund legile şi mecanismele de funcţionare a gândirii.

Proporţia în care oamenii devin senini este în relaţie directă   cu gradul de acceptare a faptului că omul este ceea ce gândeşte.  Este foarte important să ne punem ordine în gânduri. Să ne urmăm gândurile noi, curate, corecte  care vin pentru a ne schimba viața. Omul nu este o mașină care se reglează odată pentru totdeauna, ci un organism viu, care mereu se adaptează evenimentelor. Deci,  omul își adaptează gândirea, își adaptează atitudinea sa interioară.

Să nu uităm că Dumnezeu stabilește mersul lucrurilor, al fenomenelor naturii, al cataclismelor naturale, al tuturor calamităților Universului.

Când mintea noastră este calmă vede, ştie, recunoaşte   că şi ceilalţi oameni sunt, la rândul lor, rezultatul gândurilor lor.

Ceea ce spun ceilalţi sunt proiecţiile lor,  să nu le luăm la modul personal.  

Ei sunt ei, noi suntem noi.

Tot ce ni se întâmplă este rezultatul Legii cauzei şi a efectului.

Noi suntem cauza a tot ce ni se întâmplă. Să fim atenți la acest adevăr, pe care, personal l-am analizat și experimentat.  Tot ce  e frumos și luminos în viața noastră, dar și tot ce e trist, greu, tragic nouă ni se datorează, undeva, cândva, gândirea din acel moment și acțiunile noastre au fost cauza evenimentelor respective.  

Când suntem calmi, senini, ne putem conduce pe noi înşine,

dar îi putem ajuta și  pe ceilalţi.

Seninătatea este un echilibru special al caracterului nostru, este o Bucurie.

Să ne supraveghem permanent gândurile, să avem o gândire pozitivă,

să spunem inimii şi minţii noastre cuvintele: Liniște,  Pace.

Atragem lucrurile la care ne gândim,  deci să ne gândim numai la ceea ce vrem să fie realitate!

Să ne gândim la ceea ce vrem să realizăm, nicidecum să dăm atenție lipsei acelei dorințe.

Toată energia gândului nostru să o îndreptăm spre obiectul dorinței noastre legitime.

Primul nostru gând să fie la Creator!

Lui să îi încredinţăm viaţa noastră! Pe El să Îl iubim în primul rând.

Cu  Iubire și Recunoștință

Jenița  Dodiță Naidin

Joi,  4 Noiembrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină


Georges Barbarin – Îndrumări pentru comportamentul oamenilor

Cuvintele scrise de Georges Barbarin, în cartea:

  HRISTOS,  Prietenul  clipelor de grea încercare, sunt un real sprijin sufletesc.

Eu am primit acest sprijin şi de aceea vă invit să citiţi şi Dumneavostră.

 Iată:

Încercaţi zi de zi să înlăturaţi micile voastre nemulţumiri pentru a preveni astfel un acces de mânie violentă.

Stăpâniţi-vă permanent nerăbdarea.

Acolo unde este iubire, mânia nu mai are loc. Sorbiţi iubirea din izvorul divin, iar când vă veţi umple inimile cu ea veţi deveni inaccesibil furiei altora. Pe lângă voi poate trece orice urgan de furie.

Voi sunteţi în adăpostul inimii voastre. Nefiind cu nimic alimentată – cu nici o replică, ci din contră, cu dragoste –, mânia va pieri.

Ura nu există acolo unde este iubire, precum nu este întuneric acolo unde este lumină.

Ura nu trăieşte decât acolo unde este lipsă de iubire.

Scoateţi orice strop de ură  din inima voastră şi nu o veţi mai vedea nici la ceilalţi!

Umpleţi-vă de Iubirea dumnezeiască!

Veţi deveni ca un magnet al iubirii, veţi atrage toate inimile şi ura nu va mai exista niciodată în jurul vostru. Nimeni nu va mai avea vreun motiv să vă urască.

Intoleranţa voastră faţă de ceilalţi este cauza tuturor neînţelegerilor, a certurilor, a revoluţiilor, a războaielor.

Îngăduinţa este o imensă virtute individuală şi socială. Prin intoleranţă închidem orice poartă a înţelegerii frăţeşti, iar prin toleranţă dechidem toate porţile iubirii.

Ordinea socială nu este decât un perpetuu schimb între oameni, o cerere şi o ofertă permanentă.

Cine nu oferă nu primeşte, opreşte evoluţia şi progresul societăţii. Omul nu a fost creat pentru a trăi singur, ci în colectivitate, iar progresul lui spiritual nu poate avea loc dacă nu există armonie colectivă. Chiar în singurătate, omul se gândeşte permanent la semenii săi, la relaţiile sale cu ei.

Ca să înlăturăm ciocnirile neplăcute cu unii dintre ei, trebuie să-i considerăm ca pe nişte ziduri, de care ne vom izbi cu atât mai dureros cu cât ne vom arunca cu puteri mari asupra lor. Depinde de viteza, de încăpăţânarea şi de violenţa cu care ne izbim de zid dacă vom  suferi sau nu.

Zidul nu ripostează decât după  felul în care îl tratăm.

În  loc să folosim inteligenţa şi înţelegerea şi să ne facem un sprijin din zid, o apărare, noi îl transformăm în călău.

Fiecare trebuie să se preocupe numai de el însuşi.

Dacă fiecare ar aştepta să facă binele numai dacă semenul lui îl face mai întâi, nu ar mai exista nici un progres în omenire.

Şi noi suntem nişte ziduri pentru alţii, şi din efortul continuu al fiecăruia se naşte înţelegerea comună.

Noi, în general, suntem amabili şi binevoitori cu străinii, în timp ce cu cei apropiaţi din familia noastră suntem duri şi lipsiţi de maniere, egoişti şi tirani. Vrem să fim menajaţi şi să nu ni se atragă atenţia asupra nici unui defect.

Dacă însă aţi încerca, de dimineaţă până seara, o gimnastică a iubirii şi a voinţei, a tactului  şi a inteligenţei, aţi deveni cu timpul o forţă căreia nimeni nu-i va mai putea rezista.

De unde să câştigaţi puterea şi rezistenţa?

Mândria este cea care vă opreşte  să o faceţi numai din iubire.

În fond,

acesta este singurul secret de a reuşi,  iubirea;

o singură formulă de izbândă, iubirea;

o singură pârghie a vieţii, iubirea.

Faceţi toate lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare.

Trataţi toţi oamenii cu dragoste şi toţi vă vor deveni prieteni.”

*** 

Acest semen al nostru ne-a dăruit cuvinte vindecătoare.

Sunt  bucuroasă că le-ați citit.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Marți, 2 Noiembrie 2021

Cu fața  spre  Lumina Divină


Laura Cîrcu Munteanu – Aripi de rezervă

foto: jenița naidin

Iată o carte de poezii, venită în Lumină la Editura George Coșbuc, 2021,  din care am observat cum starea de conștiință a autoarei a creat lumea pe care o prezintă în versuri, grație talentului cu care a înzestrat-o Dumnezeu.  

Cele 55 de poezii reflectă unitatea dintre observator și ceea ce observă, adică modul cum Laura Cîrcu Munteanu, autoarea cărții Aripi de rezervă, prin comportamentul său conștient  față de cauzele fenomenelor trăite, realizeză această unitate.

Voumul este dedicat mamei poetei:

”În memoria mamei mele, poeta Nazarica Munteanu”.  

Ce frumoasă succesiune!

Laura Cîrcu Munteanu vorbește în Prefața cărții despre cei doi părinți:

Nazarica Munteanu și Dumitru Munteanu, pe care îi numește stâlpii vieții ei. Unul din stâlpi, Mama, a Plecat, iar fiica ne vorbește cu Înțelepciune despre ea.  Citez câteva cuvinte: ”Tocmai atunci, unul din cei doi ”stâlpi” pe care te-ai sprijinit până în acel moment…  se dărâmă în fața neputinței tale. Demonstrându-ți că nimic nu durează veșnic și nimic nu-ți aparține. Și-atunci deschizi ochii… Altfel decât i-ai deschis până atunci.   (…) Dar ”stâlpul”  acela care s-a dărâmat…  tot el te ajută să te ridici. Pentru că ruinele lui… sunt în tine. Și simți cum fiecare piatră se transformă în treaptă. Ajutându-te să înaintezi pe scara ta…  forțându-te să-ți îndreptți spatele, să-ți ridici privirea, să-ți ștergi lacrimile și să mergi mai departe…  (…)  Urmând ca tu să fii, pe rând, și ”temelie” și ”stâlp”…”.

Laura Cîrcu Munteanu a scris cuvinte cu gândul la Mama ei, fiind ea însăși Mamă. Frumoase  și înțelepte cuvinte!

Deschid mai departe cartea și după ce citesc poezia: ”Siluete de ceară”, îmi vin în minte celebrele versuri ale lui Adrian Păunescu despre părinți, ba încă și melodia pe care sunt cântate. Dar  versurile originale ale  Laurei  sunt asemănătoare ca muzicalitate. Ele descriu trăirile sufletului ei. Iar eu constat din nou cum toate lumile sunt una singură în care există o infinitate de ființe a căror frecvență de conștiință diferă.  Fiecare dintre noi, indiferent în ce timp trăim, percepem lumea conform stării noastre de conștiință iar poeții o redau și în versuri nemuritoare. La fel sunt create operele de artă din orice domeniu.

 Să o citim pe Laura Cîrcu Munteanu:

”Prea grăbit se-nserează

Pentru scumpii părinți

Și-nserâdu-se-oftează

Prea tăcuți… prea cuminți…”

Poezia ”Măicuța mea” nu poate fi citită de Lacrimi:

”Măicuța mea…

Poemele-mi sunt goale

Și-un vânt ciudat

Mi-aruncă frazele-n neștire

Voi fi de-acum,

Doar rândul dintre versuri

În care te păstrez

În amintire…

Măicuța mea…

Din dorul meu de tine,

Va crește-un munte-n

Fiece apus!

Iar mie aripi

Îmi vor crește, mamă!

Ca peste el, să mă înalț

La tine, sus!”

Poemul care a dat și titlul cărții, ”Aripi de rezervă”, o arată pe Laura Cîrcu Munteanu în postura omului care are soluții la piedicile ivite pe drumul vieții. Ba, încă dă și un sens aripilor de rezervă:

”Iar când voi obosi de mers,

Cu o ultimă manevră

-Să le dau și lor un sens-

Îmi voi scoate dintre coaste

Aripile…  de rezervă”

În poemul: ”Efemeritate” ne vorbește despre sine, iar în următoarele poezii  găsim versuri ce exprimă așteptarea clipelor potrivite, dar întâlnim și enigmaticul poem: ”Rugând, iubind, cerșind” din care citez finalul:

”Ca un soldat,

Cărând printre redute

Un camarad înfrânt

De inamic,

Port încă-acea secundă

Pe umeri și pe tâmple

Sperând la-acea lumină,

Rugând, iubind… cerșind…”.

Mai departe, cu gândul la Mama ei, Poeta vorbește cu Dumnezeu:

”Eu… nu mai știu cum să  Te rog

Să-i fie bine…

E drept că ai destui

Pe care-abia-i mai ții

În brațele-Ți

Atât de obosite

Dar noi…

Ai mamei și ai tatii, fii…

Noi… încă nu vrem

Să săpăm morminte…

(…)

…  Când Ți-apleci privirea spre copaci

Să-i uzi pe cei mai vechi

Și mai uscați,

Să-Ți amintești

Că astăzi Te-am strigat

Pentru c-al meu…

E imobilizat pe-un pat…”

Poeta scrie când în țară e declarată  stare de urgență în timpul Pandemiei:

”Și îl băgăm pe Dumnezeu

 În carantină

Să nu Îl …infecteze

Vreun nebun…”

Câtă Bucurie să citim poemul: ”Să nu mă uiți,  sfioasă primăvară”!, dar și pe toate celelalte poezii, fiindcă în fiecare găsim exteriorizarea sub formă de artă a unui suflet de Om.

Mai amintesc întrebările filozofice din ”Înflorire prin piatră”, sau minunata autoanaliză pe care Laura Cîrcu Munteanu ne-o arată prin poezie. Undeva,  Poeta spune frumos:

”Țin seara în mâini

Legată cu stele”

Cu Darul primit de la Dumnezeu, și-a răsfrânt sufletul în poemul: ”Nu mai știu” cu versuri ce au  muzicalitatea cântecelor Tatianei Stepa.

În: ”Poezia mea” descrie metamorfozele creației sale cu exprimarea, în final, a smereniei sale: ”Nici… nu mi se cuvine!”.  Vedem, apoi, cum Poeta își încifrează Suferința în: ”Tu… nenăscută încă, primăvară”.   Formând strofe din câte două versuri ale altor strofe, întocmai pentru a  accentua ce vrea să spună,  în poemul: ”Autoportret”  Laura Cîrcu Munteanu  ni se arată ca o Ființă care acceptă Întregimea ce există în noi, iar pentru asta a  acceptat că oamenii ce ne sunt scoși în cale au acest rol de a vedea, și de a ne asuma  cum suntem:

”Sunt deopotrivă

Și binele și răul

Sunt propriul meu demon

Și înger păzitor

Iubesc deopotrivă

Și Soarele și Luna

Sunt deopotrivă fiică

De zeu și muritor”

Iarăși am întâlnit o poezie cu similitudini în creația artiștilor români, anume lectura versurilor din: ”Am să plec”, ne aduce în minte cântecul Margaretei Pâslaru: ”Voi pleca”, cu muzicalitatea lui superbă.

La faptul că nu pot, de o vreme, să mai merg distanțe mai mari, am găsit o soluție în versurile Laurei din poezia:  ”Exil în floarea de Mai”. Iată:

”Cu mâini grele de plumb

Ne punem în cârcă

Picioarele moi…”.

Închei aceste cuvinte ale mele,  despre câteva din poeziile Laurei Cîrcu Munteanu,  cu îndemnul către cititori să parcurgă volumul: Aripi de rezervă pentru a observa cum, autoarea, folosind metafore inspirate, ne spne că avem un singur drept în viața ce o petrecem aici pe Pământ: Dreptul de a fi recunoscători.  

foto: jenița naidin

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Naidin

22 Octombrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină 


19 Octombrie 2021 – Despre Spiritualizare

În urmă cu 19 ani am trăit un  eveniment ce s-a petrecut în Sufletul meu, în Spiritul meu și care m-a marcat profund.

Mi s-a întâmplat în miezul zilei de 19 octombrie 2002,  în timp ce mă aflam în apartament,  lângă bibliotecă cu faţa la Răsărit, un Fenomen, numit de mine Trezire sau Salt Spiritual, dar pe care nu îl pot descrie în cuvinte!

Doar îl simt permanent în toată Fiinţa mea lăuntrică din acel moment când, dintr-o dată, am ştiut că nu sunt corpul fizic, ci, sunt Conştiinţa mea, sunt un Spirit ce locuieşte în trupul meu, sunt fiica Divinităţii, sunt inclusă în Dumnezeu, fac parte din Infinit.

Fiind singură în apartament, am început să mă rog și am apelat la cărți, prietenii mei fideli și prezenți.   Spontan, am luat din bibliotecă  o lucrare din domeniul filozofiei religiilor lumii în care, deschizând-o la întâmplare,  am găsit scris cât mai convingător ceea ce simţisem, şi anume,  că trupul nostru este Templu al Sufletului, este Templu al Duhului Sfânt, al Spiritului Sfânt!

Pot spune că din acea zi a început un proces conştient şi prezent fără întrerupere

al cunoaşterii de sine a mea. O amintire se sine aproape permanentă.

Fiecare dintre noi care suntem în această situaţie

–         căci cu siguranţă mai sunt ca mine  foarte, foarte  mulţi oameni –

ştim că evoluţia spiritului este un proces minunat,  este o apropiere, treaptă cu treaptă, de sacru,  dar fără o despărţire de profan  şi,  de aceea, este un proces  mai mult decât dificil.

Dificil pentru cei care nu plecăm din lume prin peşteri sau prin mănăstiri!

Şi totuşi,  Sfinţii  care au plecat din lume povestesc despre o viaţă grea,

plină de privaţiuni, dar cu rezultate,  ce au rămas peste  veacuri şi milenii drept învăţături pe care  le găsim în cărţi.  Fiecare cu Destinul lui!

Este o întoarcere în noi înşine prin care găsim Adevărul.  În noi înşine este Dumnezeu, este puterea ce o avem,  iar afirmaţia mea, a spiritului meu la cei 70 de ani trăiţi în corpul fizic,  pot să o  argumentez oricând.  În noi este o corespondenţă cu tot Universul, cu Forţa invizibilă a Cosmosului, cu Dumnezeu!

Fiind aici pe Pământ ajungem să transcendem materia,  să cunoaştem existenţa realităţilor transcendente, şi, chiar  este această cunoaştere  un DAR al Divinităţii pentru Om!

După  fenomenul care mi-a traversat mie Fiinţa acum 19 ani, reuşesc să mă cunosc pe mine însămi din ce în ce mai bine şi constat că acesta este un proces continuu.

Știu că sunt cauza  a tot ce mi s-a întâmplat până acum în viață, fie lucruri bune, luminoase, fie tristeți, dureri, evenimente de nesurmontat cu care mă confrunt și acum.

În această devenire, după cum spunea şi marele Om, D. Stăniloaie, de multe ori greşim fără să vrem crezând în sinea noastră că facem lucruri bune.

Important este să revenim, să ne ridicăm şi că credem în Dumnezeu.

Mereu şi mereu mai descoperim ceva despre  Sinele nostru real.

Şi asta, după mine, înseamnă că mereu şi mereu Îl descoperim pe Dumnezeul din noi înșine.

Mereu ne dezvoltăm în  a fi cât mai altruişti,  ne mărim  dorinţa să fim de folos.  Prin cunoaşterea de Sine,  unii dintre noi  alegem să  trăim în Iubire spirituală, sufletească  şi   simţim  nevoia de a  ne dezvolta calităţi pozitive care duc la o Spiritualizare înaltă.   Reuşim să renunţăm la egou şi să descoperim minunea că cel mai frumos şi adevărat  sentiment pe care îl trăim este acela de a fi una cu Dumnezeu.

Cea mai importantă relație  este relația noastră cu Divinitatea. Cu Divinitatea din noi înșine și cu Divinitatea din ceilalți.

După anul 1900, s-au publicat studii ştiinţifice  din care ştim,  ceea ce Intuitivii au ştiut dintotdeauna,  că  lumea este afectată de observator, adică avem o putere în Univers,  astfel încât,  prin concentrarea  puternică a conştiinţei noastre se creează realitatea din jur.

Pe ce rază nu ştim încă.

Oricum rezultatul depinde de puterea de concentrare şi de durată.

Sunt semeni de-ai noştri care se supără repede, nu au răbdare să vadă cum stau lucrurile de fapt, îşi pierd repede încrederea, iar, uneori,  după mult timp când află Adevărul se întorc spre ei înşişi pentru a se baza mai mult pe Dumnezeu.

Să ne rugăm pentru ei să dobândească Liniştea lui Dumnezeu, să se poată ridica deasupra trăncănelii lumii, să nu mai reacționeze fără a apela la Divinitate.

  Inima iubitoare,  ce se bazează pe Dumnezeu,  este puternică şi rezistă la a nu se lăsa înşelată de aparenţe. Ea nu lasă mintea să facă, cu uşurinţă, fără răbdare, afirmaţii numai că sunt, la un moment dat în viaţă în condiţii grele,  apărute  fără să le prevadă  şi,   cu atât mai şocante.

Omul conştient că face parte din Dumnezeu,  rămâne un timp în Rugăciune şi Meditaţie şi nu aruncă vorbe fără a avea o bază. Dimpotrivă, suportă situaţii grele cu mintea la Inteligenţa  Universală, singura care ştie ansamblul şi, deci, Adevărul. Când celălalt este agresiv, noi să nu reacționăm,  ci să ne rugăm pentru acea persoană care își proiectează suferințele către noi.

Să  fim toleranţi cu veştile primite şi să  apelăm la darul Răbdării, pe care  l-a dat Dumnezeu omului, astfel încât să nu reacţionăm cu mânie atunci când cei din jurul nostru ne fac rău. Să fim îngăduitori cu neputințele lor. 

Vă invit  să citim ceva impresionant:

„faptul, că inima umană generează cel mai puternic câmp magnetic  din corp, de aproximativ 5.000 de ori mai mare decât cel al creierului, este un lucru temeinic demonstrat.

Acest câmp are o formă sferoidă, ce se întinde mult în afara corpului fizic,

 fiind măsurat pe distanţe de la 1,30 m până la 2,50 m de inima fizică.

[…]

Câmpul magnetic al inimii reacţionează la calitatea emoţiei pe care o creăm în vieţile noastre…

Emoţiile pozitive ne echilibrează organismul    în ceea ce priveşte procesele hormonale, ritmul cardiac, limpezimea gândirii şi eficienţa în tot ceea ce facem”.

Să gândim pozitiv, deci, să iubim necondiţionat, să avem Inima plină de Iubire,

să facem fapte bune şi, mai ales,  să Îl iubim pe Dumnezeu în primul rând.

Consider că urmare a conştiinţei  mele puternic concentrate spre Univers, spre Infinit,

dar şi a inimii mele iubitoare am trăit cândva  ceea ce  ați  citit la începutul acestui text ce îl postez aici,  și, ceea ce este foarte important, constituie faptul că Fenomenul petrecut în 19 Octombrie 2002  trăiește viu şi în Prezent în Spiritul meu.

Totul este dinspre Suflet și Spirit  spre  trup. Iar mintea la Dumnezeu,  cât mai des posibil,  este o atitudine sănătoasă, echilibrată.

Pentru orice om, gândirea pozitivă, adică accesându-L pe Dumnezeul din el, care îi armonizează mintea,  este baza pentru un viitor mai bun. Totul trebuie făcut însă  în  singurul timp care există, adică în timpul PREZENT, nu în trecut sau viitor.

În încheiere, pentru că îmi place să apelez la mari spirite, reproduc câteva fraze:

”Clipa Acum este centrală și în învățăturile sufite, ramura mistică a Islamului. Sufiții au un proverb: 

”Credinciosul sufit este fiul timpului prezent. ”Iar Rumi, marele poet și maestru al sufismului, declara: ”Trecutul și viitorul îl iau pe Dumnezeu din fața ochilor noștri, ardeți-le în foc pe amândouă.”

Meister Eckhart, marele maestru spiritual din secolul al XIII-lea, a rezumat foarte frumos toate acestea: ”Timpul este cel care împiedică lumina să ajungă la noi. Nu există obstacol mai mare în calea către  Dumnezeu decât timpul.”.

Cu  Iubire și  Recunoștință,

Jeniţa  Dodiță  Naidin

Marți,  19 Octombrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină


Cornel Cotuțiu – Un post-scriptum la cronica lui David Dorian

     

Pentru cititorii  blogului meu public cuvintele scriitorului Corneliu Cotuțiu despre cartea Crâmpeie de Viață:

”Doar conotații

Adică niște nuanțe la splendidul comentariu*, făcut recent de către David Dorian, în „Răsunetul”, proaspetei cărți semnate de Jenița Naidin – „Crâmpeie de Viață” (Ed. Napoca-Star, 2021).

     Felicitând-o la telefon pe scriitoare, pentru această plăcută faptă editorială, i-am spus că, după cronica comentatorului bistrițean, mie, cel din… occidentul județului Coșbuc-Rebreanu, nu-mi rămâne decât să alcătuiesc un fel de post-scriptum la textul acestuia. Ceea ce și urmează:

     Încă de pe copertă, cititorul află structura cărții: „Convorbiri cu Menuț Maximinian”. Or, convorbirea presupune dialog, însă aici comunicarea se realizează, mai degrabă, dintr-un serial de întrebări, deci e un prelung interviu, menit să releve crâmpeie din viața cuiva și, în situația de acum, din postura de scriitor, publicist, editor, eseist.

     Cine cunoaște cărțile doamnei Jenița Naidin, publicate până acum, poate fi sigur că intervievata reafirmă bucuria ei de a fi avut puterea, capacitatea sufletească și intelectuală de a se împărtăși plenar din orizontul  creștin-ortodox al existenței. Și în această carte, aproape nu e pagină în care să nu fie invocat Dumnezeu și o seamă de percepte patristice, secvențe de teologie întâmplate de-a lungul vremii. Depănarea unor episoade din anii săvârșiți „pământește”, mărturiile pe seama credinței în Divinitate se desfășoară sub pavăza a ceea ce Jenița Naidin numește „averea adevărată”, adică: „Pacea minții, a Sufletului, seninătatea, relaționarea armonioasă cu semenii și credința în Dumnezeu.”

     E firesc de adăugat mărturisirea aceasta: „Am trăit mare parte din viața mea în solitudine și singurătate, dar am răzbit prin Rugăciune, Muncă și mintea lui Dumnezeu.” Mărturisesc că, pe parcursul lecturii acestei cărți, mă încolțea din când în când, gândul că acest volum ar fi fost potrivit să se intituleze mai degrabă „Crâmpeie de liturghii”. A se vedea, de pildă, paginile 20-67 ș.a.

     Ajuns în postura aceasta, cititorul poate avea un spor de curiozitate pentru calitatea întrebărilor pe care zisul partener de  convorbire le are în a realiza acest neobișnuit „curriculum vitae”. Și, într-adevăr, Menuț Maximinian știe să întrebe, incitant, frumos, uneori cu un fel de viclenie amabilă (desigur, din postura celui care o știe pe scriitoare și cunoaște arealul creației sale).

      Transcriu câteva:

     „Cuvintele ne salvează? Ne sunt prietene?”

     „Putem să ne izolăm în lumea frumosului literar și filosofic?”

     „Simțiți o comuniune cu cititorii?”

     ”Vorbiți de un medicament duhovnicesc /…/ Care este acest medicament?”

     „Dacă punem lacrimi în compoziția cărții, ce iese?”

     Spre final, Jenița Naidin este întrebată: „Ce ați spune despre scriitoarea Jenița Naidin?”

     Și Jenița Naidin răspunde, fără ezitare: „Am o impresie foarte bună despre mine.”

     Ei bine, spre norocul ei, nu poate fi crezută. Mai ales pentru acest „foarte”.

_______________________

*… Din care însă putea lipsi aprecierea despre scriitoare, că e „aflată la capătul drumului.”.”.

Cornel Cotuțiu

(articol preluat din ziarul Răsunetul din 28.08.2021)

*** 

 Mulțumesc frumos scriitorului Corneliu Cotuțiu pentru cuvintele sale. M-a impresionat plăcut faptul că a caracterizat conținutul cărții ca fiind: un   neobișnuit „curriculum vitae”, pentru că și eu  când am răspuns la întrebările ziaristului Menuț Maximinian chiar am observat  că o parte din răspunsuri vizau viața mea pe modelul unui  CV.

Tot plăcut m-au impresionat cuvintele:   ”*… Din care însă putea lipsi aprecierea despre scriitoare, că e „aflată la capătul drumului.”

  Numai că puțini oameni știu că scriitorul  David Dorian este și teolog, iar referirea privea vârsta mea de 70 ani, care în Biblie arată… un capăt de drum. De aceea, când am citit cronica lui David Dorian m-a dus gândul la acest prag al vieții omului în șederea lui pe Pământ și m-am bucurat.

Acum, mă gândesc la faptul că, dacă voi reuni vreodată într-o carte impresiile citiorilor mei despre lucrarea Crâmpeie de Viață,  va trebui să am grijă ca să așez alături scrierile celor doi scriitori pe care îi apreciez și le mulțumesc: Cornel Cotuțiu  și David Dorian, pentru că ele se completează armonios.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Naidin

Luni, 18 Octombrie 2021

Cu fața spre Lumina Divină   

aranjament floral și fotografie jenita naidin

*** 


Poetul Jean Poncet a tradus Poemele Luminii

foto: Jenița Naidin

Toamna trecută, aflându-mă în casa, acum muzeu,  unde s-a născut Poetul Lucian Blaga, am trăit o mare Bucurie sufletească.  Muzeografa,  Sadean Mirela Lenica mi-a dăruit câteva cărți despre care nici nu auzisem, iar  una din ele este:

 ”POEMELE  LUMINII”  Ediție aniversară  Traducere din limba română și cuvânt înainte de JEAN PONCET, cu o postfață de HORIA BĂDESCU.

Cartea, excelent editată de JACQUES ANDRE EDITEUR  și Editura  ȘCOALA ARDELEANĂ, 2019,  are textul în limba română pe pagina din stânga și textul în limba franceză în dreapta, fapt apreciat mult când citim cărți în ediții bilingve, comparativ cu varianta cealaltă. Am citit atent ambele texte și spun că această traducere este excepțională, destinul ei fericit fiind asigurat de un traducător  Poet, Domnul Jean Poncet. Dânsul a găsit cuvintele potrivite, metaforele fericite astfel încât, poeziile lui Lucian Blaga în limba franceză reflectă   sensul poeziei, ritmul, muzicalitatea, sensibilitatea cu care le-a scris Poetul român. Îl felicit cu Recunoștință pe Domnul Jean Poncet pentru traducere și pentru Cuvântul înainte atât de lămuritor și bogat, intitulat:  

” În sfârșit, Blaga!”, text din care spicuiesc:

 ”Acum o sută douăzeci de ani, la 9 mai 1895, se năștea Lucian Blaga. Poet, dramaturg, filosof. Poet mai înainte de toate, uneori chiar și în cugetarea filosofică. Cel mai mare poet român al secolului  XX. Și totuși, chiar dacă a trăit până în 1961, până la vârsta de 66 ani, producția sa poetică nu acoperă nici măcar un sfert de secol: din 1919, anul de apariție a primei cărți de poezie, Poemele luminii, până în 1943, când sunt publicate Nebănuitele trepte, cel de al șaptelea volum al său.  La drept vorbind,  el n-a încetat să scrie după 1943, ci a încetat să mai fie publicat. Iar cărțile lui, interzise, au fost retrase din biblioteci.   (…)  Așadar, Lucian Blaga, cel mai mare poet român al veacului XX. Și cine îl cunoaște în Franța? Aproape nimeni. Au existat câteva tentative de a deschide urechile și sufletul publicului francofon pentru această poezie deopotrivă senzuală și mistică. În cea mai mare parte a timpului, traducătorii români sunt cei care s-au angajat la aceasta și printre ei aș vrea să o salut în primul rând pe regretata Sanda Stolojan, autoarea frumoasei – însă modestă prin numărul poemelor alese – antologii Steaua cea mai tristă: patruzeci și două de poeme publicate în colecția Orfeu a editurii La Difference în 1992.   Singura antologie apărută în Franța la inițiativa unui francez este – la naiba cu modestia – a mea, în 1996: șaptezeci și cinci de poeme, precum și un capitol al romanului Luntrea lui Caron, publicate însă în revistă (SUD, nr. 115/116), în câteva sute de exemplare demult epuizate. De ce atunci atâta ignoranță față de un scriitor major în țara sa, dar și eminent reprezentant al literaturii și gândirii europene dintre cele două războaie mondiale?  Să încercăm  să schițăm aici câteva răspunsuri la această enigmă nițel cam rușinosă.”

Și,  astfel, avem mai departe paginile cu răspunsurile lucide, demne de citit ale lui Jean Poncet, în care ne vorbește, între altele,  despre faptul că poezia: ”rămâne o formă literară marginală”, despre faptul că: ”Poetul Blaga își agravează și mai mult cazul fiind român. Căci cine în Franța – și aiurea? – se interesează de România. Nu prea multă lume. Ar trebui totuși. Și mai ales francezii. Fiindcă România ne iubește, fiindcă noi știm că ea ne iubește – acesta e aproape singurul lucru pe care-l știm despre ea… – și n-ar fi decât normal și drept să ne interesăm de cel ce ne iubește.”.   Vedeți ce pledoarie splendidă face Poetul Jean Poncet?  Dar să merg spre finalul acestui Cuvânt înainte:  ”Mă bucur însă de nașterea prezentei cărți și sper acum ca, după publicarea Poemelor  luminii, să urmeze și celelalte  volume de poezie ale lui Lucian Blaga și ca publicul francez să descopere acest autor, deopotrivă liric și metafizic, atât de original, de profund și de reprezentativ pentru spiritul românesc. Răsplătiți fie pentru aceasta valoroșii ei editori.”  

Nu cunoșteam Prefața Domnului Jean Poncet, dar citind cuvintele sale:  ”– la naiba cu modestia – a mea,”,  am trecut mai ușor peste un sentiment de jenă ce mă urmărea, considerându-mă prea curajoasă, deși spuneam un adevăr, după ce  răspunsesem   repede muzeografei că eu sunt autoarea cărții: Lucian Blaga la Bistrița (1938-1940), atunci când  dânsa a spus că în Muzeu se află această carte.   

Dar să revin la ”POEMELE  LUMINII”, operă la care Poetul Horia Bădescu a scris o excelentă  Postfață  intitulată: Cântecul luminii.   Din textul deosebit de valoros, ce analizează sintetic poezia blagiană  și care este presărat cu multe din splendidele versuri scrise de Lucian Blaga, citez doar finalul:

 ”Nu trebuie deci să ne mire faptul că poetul Jean Poncet, care și-a asumat dificila sarcină de a traduce în franceză opera poetică completă a lui Blaga – din care fac parte ”Poemele luminii” -, se întâlnește cu acesta în propria creație din perspectiva a două teme majore: lumina și tăcerea. Înțelegerea universului blagian și stăpânirea instrumentelor poetice potrivite i-au permis să ofere cititorilor din Hexagon întreaga frumusețe și vibranta umanitate a poeziei lui Lucian Blaga.”.

Aleg să citim și o poezie din acest volum, tradus excelent de Poetul Jean Poncet. 

”MI-AȘTEPT  AMURGUL/ În bolta înstelată-mi scald privirea –/ și știu că și eu port/ în suflet stele multe, multe/ și căi lactee,/  minunile-ntunericului./ Dar nu le văd,/ am prea mult soare-n mine/ de-aceea nu le văd./ Aștept să îmi apună ziua/  și zarea mea pleoapa să-și închidă,/ mi-aștept amurgul,/ noaptea și durerea,/  să mi se-ntunece tot cerul /și să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată /nu le-am văzut.”. 

Închei prin  cuvinte scrise de Jean Poncet:  ”Chiar dacă româna nu e o limbă de circulație internațională, opera lui Lucian Blaga e în mod sigur universală.”.

Cu Iubire și recunoștință

Jenița  Naidin

Duminică,17 Octombrie 2021

Cu fața  spre  Lumina  Divină 

foto: Jenița Naidin

*** 


Victor Știr a tradus din Opera lui S. Dasgupta

Motto

”Omul este el însuși propriul său stapân, propria sa salvare.

El trebuie să se controleze în orice împrejurare.

N-are rost să vă lamentați.

Ci minunați-vă de legea efemerului

și învățați din ea despre deșertăciunea  vieții omenești.

Bucurați-vă de  florile purificării minții,

când acestea se deschid, și culegeți fructul buneivoiri”

(Din aforismele bunei viețuiri ale lui Buddha)

În fiecare atom al tărâmurilor universului

Există vaste oceane de sisteme-lume.

(scriere budistă antică)

Victor  Știr  a tradus în româneşte Volumele:  I (528 pagini); II (620 pagini) și  V (204 pagini)  din opera:  „O istorie a filosofiei indiene” scrisă de marele om de știință Surendranath Dasgupta, profesor al românului Mircea Eliade,  cel care este autorul unor  opere literare importante, precum și a Istoriei credințelor și Ideilor Religioase.  Această lucrare, în cinci volume,  a lui S. Dasgupta,  din care a tradus jurnalistul bistrițean, Victor Știr  se alătură altor lucrări despre arta, arhitectura, literatura,  religia, morala şi ştiinţa civilizaţiei indiene, cunoscute în lume, dar  și în România. 

 Volumului V al vastei lucrări: „O istorie a filosofiei indiene”  s-a publicat în anul 1955, după ce autorul, Surendranath Dasgupta trecuse în Lumea de Dincolo încă din 18 Decembrie 1952. S-a ocupat  de acest ultim volum,  pentru a fi scos la lumină,  Doamna Surama Dasgupta, care la data de 19 iunie 1954 a scris ”O Evocare” amplă,  din care cităm câteva cuvinte:

”Una dintre trăsăturile deosebite ale lui Dasgupta a fost aceea că rareori și-a dorit să învețe ceva de la alții. Avea o mândrie interioară care îl conducea să învețe totul prin propriile eforturi. Nu a vrut niciodată stimuli din exterior. Ori de câte ori se ocupa de un lucru, investea întregul său suflet în el. A promovat masteratul în filosofie în 1910, în calitate de candidat privat, rezumând în felul lui toate cărțile prescrise. I s-a oferit de două ori o bursă de stat pentru a studia sanscrita într-un mod științific în  Europa, dar fiindcă era singurul copil al părinților săi, el a refuzat să plece din considerație pentru sentimentele lor. Și-a început serviciul la Rajshahi  Colegiul ca lector de sanscrită (…) Dragostea de cunoaștere pare să fi fost pasiunea călăuzitoare a vieții profesorului. El nu a căutat niciodată poziție sau onoare, deși acestea au venit asupra lui în succesiune rapidă în zilele sale ulterioare. Avea o unică sinceritate a scopului și a expresiei, și,  lumina care a venit de la sufletul său a impresionat sufletele înrudite.  (…) În 1942 s-a retras de la Colegiul Sanscrit și a fost numit de Regele George al V-lea profesor de  științe medicale și morale în Universitatea din Calcutta. (…)  În 1951, prin ajutorul prietenos acordat de Pandit Jawaharlal Nehru, a început să scrie al cincilea și ultimul volum al Istoriei filosofiei indiene.  (…).   Un alt aspect al vieții sale s-a arătat  în fericirea, în devoțiunea profundă și credința neclintită în Domnul său care nu l-au părăsit niciodată. Acestea s-au manifestat în el chiar și în copilărie și au continuat toată viața lui. În încercări, necazuri și dureri, a fost neînfricat și neabătut.  În dificultăți, a avut voia lui indubitabilă de a cuceri; și-a purtat toate suferințele cu răbdare și tărie. Credința lui în Dumnezeu l-a susținut cu o strălucire și o bucurie de spirit neobișnuite. Nu s-a rugat niciodată, pentru că a crezut că nu este nevoie de aceasta, de vreme ce,  cel mai drag Domn al său strălucea în inima lui cu dulceață, dragoste și siguranță. De aceea, în diferite etape critice ale bolii sale, nu a renunțat niciodată la speranță și a încercat să-și înveselească soția și medicii curanți. Prin pură determinare și credință nezdruncinată a fost convins că și-a îndeplinit misiunea”.  

Din volumul V al operei:  „O istorie a filosofiei indiene”  scrisă de  profesorul Surendranath Dasgupta, tradusă în Limba română  de Victor Ştir, reținem deosebit de  multe învățăminte despre evoluția gândirii acestei țări în care s-au născut numeroase personalități de valoare internațională. Iată câteva din titlurile structurii acestui volum: ”Literatura și istoria saivismului sudic; Literatura Agama și perspectiva sa filozofică;  Istoria și literatura Vira-saivism;  filozofia srikantha; Natura lui Brahman; Responsabilitatea morală și harul lui Dumnezeu;  Saiva Filosofia în Siva-mahapurana; Doctrina Pasupata-sutras; Ideile lui Sripati Pandita despre filosofia Vedanta numită și Srikara-bhasya, care este acceptată ca bază fundamentală a Vira-saivismului.”

Vedem cum cercetătorii se străduiesc să atribuie unuia sau altuia din înaintași paternitatea unei învățături vechi. Personal, simplific atunci când văd atâta strădanie și spun că este de gândit cum totul vine de la Creator, care, ajută creatura sa și prin anonimat. Normal că suntem obișnuiți să fie nominalizați oameni și chiar ne este de folos să știm nume de înaintași.   Când cercetătorul S. Dasgupta arată că închinarea este un suport pentru om, pentru sufletul lui, ne spune în cartea sa:

”Cu toate acestea, trebuie spus  că filozofia saiva și închinarea la Siva s-au răspândit în toată peninsula cu mult înainte de secolul al VIII-lea A.D. Avem cele mai sacre temple ale lui Siva  din nord, în Badrikasrama, în Nepal. (…) De fapt, închinarea la Siva se găsește predominantă aproape în fiecare parte a Indiei, iar în majoritatea orașelor găsim temple ale lui Siva fie în ruine, fie ca lăcașuri reale de cult”

Citind înșiruirea etapelor de evoluție a gândirii indiene cu specificul fiecărui moment  de-a lungul timpului, ne dezvoltăm o sferă de cunoaștere a lumii mai largă. Vedem opinia despre lume a  acestor filozofi pe care i-a cercetat S. Dasgupta printr-o muncă asiduă, arătându-ne nouă diverse sisteme de gândire. Constatăm cum totul este raportat la Dumnezeu. Iată cuvinte din carte:    

 ”Dumnezeu și energia sunt unul și același lucru. Uneori s-a considerat că Dumnezeu a creat lumea prin mila sau harul Său și că harul Său este forța dinamică interioară, care urmează cursul de creere și menținere. În acest fel s-a făcut un compromis între teoria harului și teoria karmei. Există, totuși, alții care cred  că nu avem  nevoie de dreptul de a culege roadele acțiuniilor noastre, ci trebuie să fim mulțumiți de ceea ce ne este dat de Dumnezeu.”

Pentru a ne arăta munca sa de cercetare, S. Dasgupta ne spune la un moment dat: ”Literatura  Agama este destul de extinsă, dar realizările sale filozofice sunt destul  de slabe. Agamele conțin unele elemente ale gândirii filozofice, dar interesul lor este mai mult asupra detaliilor religioase ale cultului saivismului. Prin urmare, găsim o mulțime de ritualuri, discuții despre tehnicile arhitecturale pentru întemeierea templelor, mantre și detalii de cult legate de înființarea simbolului falic a lui Siva. Cu toate acestea, în cea mai mare parte Agamas există o secțiune separată numită Vidya-pada în care opinia filosofică general subliniată este enunțată. Există mici diferențe în enunțarea acestor  opinii pe măsură ce trecem de la o Agama la alta.  Cele  mai multe dintre aceste Agama sunt încă nepublicate, și totuși, formează nucleul religios  al saivismului, practicat de milioane de oameni din diferite părți ale Indiei.”.  

Un indian,  Osho a studiat și comentat scrierile multor autori indieni, între care se numără și Patanjali.  Ceea ce a spus Osho înainte de a-și părăsi trupul în data de 19 ianuarie 1990, consider că se potrivește cu gândirea ce l-a condus pe filosoful Surendranath Dasgupta să își dedice viața studiului și comunicării către semeni a muncii sale, ca și   fiicei sale Maitreyi Devi, dar și fostului său student, românul  Mircea Eliade.

 Citez ce a răspuns Osho la întrebarea ce se va întâmpla cu tot ce a dăruit el din punct de vedere spiritual după ce nu va mai fi:

”Încrederea mea în existență este absolută. Dacă există măcar un adevăr în ceea ce spun, acela va supraviețui… cei ce vor rămâne interesați de munca mea vor conduce în continuare torța, dar făsă să impună aceste adevăruri celorlalți.  Ei vor rămâne întotdeauna o sursă de inspirație, de lumină pentru discipolii mei și sunt sigur că ei vor simți aceasta și când eu nu vi mai fi. Doresc ca ei să dezvolte și să emane  în jurul lor dragoste, puritate, înțelepciune, luciditate, calități care nu sunt monopolul nimănui, care nu sunt dependente de nici un sistem filozofic, religios. Doresc ca oamenii să devină proprii lor stăpâni, să nu mai poată să fie dominați și controlați de alte persoane.”

În încheiere, îl felicit pe Vistor Știr pentru imensa muncă pe care a depus-o încât să apară în românește aceste scrieri-studii ale filosofului Surendranath Dasgupta. După cum știm, suntem, ca oameni, entități  complete în sine și nu putem primi decât ceea ce oferim noi mai întâi. Urmează ca această  muncă de traducere să atragă o acțiune reciprocă atunci când, la nivel mental, vibrații aflate în armonie vor reacționa și  Victor Știr va primi aprecierea pe care o merită.  Personal,  doresc să apară evenimente sincrone, coincidențe prin care să fie popularizate aceste lucrări ale lui Surendranath Dasgupta ce pot fi citite acum în românește.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Vineri, 9 Ocombrie 2021 

Spre o Lumină caldă  

***


Next page »