Spre Archiud, la Melania CUC

Drumurile noastre numai Dumnezeu le cunoaşte!

Drum spre Archiud. foto jenita naidin

Uneori, deşi fără să ne gândim dinainte, călătorim cu ajutorul celor din jur spre locuri  unde am dorit de mult să ne poate paşii.

 Vă arăt imagini de pe drumul de la Bistriţa spre locul de naştere al scriitoarei, poet, pictor şi jurnalist Melania CUC, satul Archiud.

Mulţumesc din suflet nepoatei mele Alina Drăgan, profesoară de engleză şi geografie, îndrăgostită de călătorii şi de condus maşina proprie, mai ales, însoțită și de fiica ei.

 Am postat pentru Dumneavoastră, cititorii mei fotografii să vă aducă Bucurie în  Suflet şi odihnă minţii.

flori de salcâm foto j.n.
în curtea scolii din Archiud. foto j.n.
in drum spre Archiud foto j.n.
foto jn
foto j.n.
Melania ne aștepta. foto j.n.
foto jn
acasă la Melania CUC
foto jenita naidin
foto jenita naidin
Cu Bucuria revederii. Suntem pe terasa casei Melaniei. La Archiud.
superbele flori de mac de la Archiud. foto jenita naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Luni, 7 Iunie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


În fiecare om este Marele Principiu al Unităţii

În zilele de Paşti, 2-4 Mai 2021, am fost în grădina  Familiei surorii mele, Adela,  unde am  fotografiat flori ce vi le dăruiesc  Dumneavoastră.

Am citit în cărţi noi primite, dar am şi recitit una din Sfintele Evanhgelii, cum fac de obicei de Paşti, cât şi câteva texte  sacre din alte religii ale Umanităţii.

Voi cita câteva cuvinte pe care, conform însemnărilor de pe marginea cărţii, le-am citit în 04 Noiembrie 1995,  iar acum le-am descoperit în biblioteca mea, la care apelam destul de  des, pentru comunicare, şi când nu era pandemie. 

Biblioteca este şi un  spital al Sufletului dacă omul a umplut rafturile cu cărţi, ca nişte medicamente, ce îl ajută să se lege de Creator, de Marele Principiu al Unităţii din Interiorul lui.

Să citim împreună ce am cules la calculator în dimineaţa asta devreme din cartea respectivă:

Conştiinţa Sufletului

Am văzut că năzuinţa Indiei vechi era să trăiască şi să lucreze în Brahma şi să se bucure întru El-Spiritul atoateştiutor şi străbătător a toate – lărgindu-şi cuprinsul conştiinţei pentru întreaga lume. Dar se poate obiecta că această sarcină e, pentru om, cu neputinţă de îndeplinit. Dacă această lărgire a conştiinţei ar însemna o dezvoltare în afară, această sarcină ar fi nemărginită; ar fi ca şi cum am încerca să secăm marea ca să ajungem la celălalt ţărm. O astfel de încercare de a cunoaşte totul s-ar sfârşi prin a nu cunoaşte nimic.

            Dar în realitate, cerinţa nu e aşa de necugetată cum ar părea. Zilnic se pune pentru om chestiunea cum ar putea să-şi facă loc deajuns şi să-şi poarte mai bine sarcinile. Sarcinile lui sunt grele, cu mult mai grele decât le poate duce, dar el ştie că, prin orânduirea lor după un sistem, le poate uşura greutatea. Şi mai ştie că, dacă-i par grele de purtat, e fiindcă n-a izbutit încă să găsească sistemul după care să aşeze pe fiecare unde trebuie şi astfel să echilibreze greutatea. Căutarea unui sistem e în fond căutarea unităţii, a sintezei; e încrederea noastră de a  schimba – printr-o orânduire lăuntrică – conglomeratul eterogen al materiei din afară. Odată cu încercarea,  înţelegem din ce în ce mai limpede că, dacă  găsim această unitate, stăpânim totul;  că, de fapt, în aceasta stă primul şi supremul nostru privilegiu. Aceasta se sprijină pe legea acelei unităţi care, îndată ce am găsit-o, devine tăria noastră durabilă. Principiul ei vital este puterea care zace în Adevăr; în Adevărul acelei unităţi ce cuprinde în sine multiplicitatea. Faptele sunt multe, Adevărul e unul. Mintea, pe care o avem comună cu animalele, ştie faptele, dar Sufletul omenesc poate înţelege Adevărul. Mărul cade din pom, ploaia curge pe pămând- putem să ne încărcăm memoria cu o serie nesfârşită de fapte ca acestea şi totuşi nu ajungem la nici un capăt. Dar odată ce cunoaştem Legea gravitaţiei, nu mai e nevoie să îngrămădim fapte nenumărate. Am ajuns la un Adevăr de unde îmbrăţisăm cu privirea faptele fără număr. O astfel de descoperire a unui Adevăr e o Bucurie pură pentru om; e o eliberare a Sufletului său. Căci faptul brut e ca o fundătură: duce numai până la sine şi nu dincolo de sine. Dar un Adevăr ne deschide un întreg orizont, ne duce la Infinit.

[…]

Şi similar domeniului ştiinţei, tot astfel în domeniul conştiinţei, omul are nevoie să cunoască limpede un Adevăr central care să-i ofere o privire pentru un câmp cât mai larg cu putinţă şi acesta e ţelul pe care Upanişadele îl au în vedere când zic; Cunoaşte-ţi propriul suflet. Sau cu alte cuvinte: Cunoaşte marele principiu al unităţii, care e în fiecare om.

Toate impulsurile şi toate dorinţele noastre egoiste ne tulbură înţelegerea prin adevărata natură a Sufletului. Căci ele ne arată strâmtul nostru eu. Îndată  ce ajungem la Conştiinţa Sufletului nostru, cunoaştem acea esenţă lăuntrică ce depăşeşete eul nostru şi se înrudeşte adânc cu toate lucrurile.

            Când copiii încep să înveţe una câte una literele alfabetului, nu găsesc nici o plăcere, fiindcă nu înţeleg încă adevăratul scop al învăţăturii; e firesc ca, atâta vreme cât literele cer atenţia noastră asupra lor ca lucruri izolate, să ne obosească. Ele se fac însă izvor de Bucurie pentru noi când se aşează în cuvinte şi în propoziţii şi ne împărtăşesc gânduri.

[…]

De aceea Iubirea e cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea omul cunoaşte că e mai mult decât el însuşi, că e una cu Totul.

[…]

…cea mai inaltă Bucurie a noastră stă în lepădarea de eul nostru egoist şi în unificarea cu ceilalţi.  … După învăţătura Upanişadelor, cheia pentru Conştiinţa cosmică, pentru Conştiinţa divină, e Conştiinţa  Sufletului. A cunoaşte Sufletul nostru total desprins de eul nostru – acesta e întâiul pas spre realizarea desăvârşitei eliberări. Trebuie să ştim cu absolută siguranţă că, după natura noastră proprie, suntem Spirit.

Şi aceasta o putem face numai câştigând stăpânire asupra eului nostru, ridicându-ne deasupra oricărei trufii, oricărei pofte, oricărei temeri, cunoscând că pierderile pământeşti şi moartea trupească nu pot să răpească nimic din Fiinţa noastră adevărată şi din măreţia Sufletului nostru.

[…]

Fac atenţi încă odată pe ascultătorii mei

(spune autorul indian al cărţii din care citez, n.n.)

asupra ideii false că învăţătorii Indiei ar fi predicat renunţarea la lume şi la sine însuşi, care duce numai în deşertul negaţiei. Scopul lor era să-şi realizeze Sufletul sau, cu alte cuvinte, să-şi însuşească într-adevăr lumea. Când Iisus zicea: Fericiţi cei blânzi că ei vor moşteni pământul, înţelegea acelaşi lucru. El vestea Adevărul că omul, care-şi înfrânge trufia de sine, va avea parte de adevărata moştenire. El nu mai are nevoie să-şi cucerească prin luptă locul în lume;  îi e asigurat pretutindeni prin dreptul fără moarte a Sufletului său. Trufia de sine împiedică Sufletul de la menirea sa proprie; aceea de a ajunge desăvârşirea prin unirea cu lumea şi cu Dumnezeu.”. 

Textele, pe care le-am selectat mai sus dintr-o celebră carte, sunt un prilej pentru Meditaţie, pentru Rugăciune. Fiţi binecuvântaţi, Dragi cititori!

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Naidin 

Miercuri, 5 Mai 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

BISTRIȚA


Cozonacul din Carte

Fiecare dintre noi, la finalul lecturii unei cărţi, simţim o anumită stare de spirit pe care o exprimăm, în noi înşine, sau o exteriorizăm, uneori în scris.

În Postul Mare am citit  cartea: „Gânduri de pandemie”, autor, Ieromonah Maxim Morariu, cu o Prefaţă, ca o Nestemată, scrisă de Menuţ Maximinian şi publicată la Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2020, iar pe ultima pagină am scris:

Simt că am mâncat un cozonac.

Deci, am simţit hrana spirituală ca pe una materială!

Întâlnim în acest volum, de 117 pagini, cuvintele de folos a trei tineri scriitori ce au un Dat de Sus pentru a putea să ajute, prin scris, pe semenii lor, indiferent de vârstă.

 În paginile acestei cărţi, Menuţ Maximinian, Preotul Maxim şi Darius Echim ne transmit mesaje, într-un limbaj accesibil, atât arhaic, cât şi modern, urmându-L pe Iisus Hristos.

Eu sunt o persoană care voi împlini peste câteva luni, vârsta de 70 de ani şi,  lăsând modestia la o parte, pot spune că am citit mult în domeniul ce priveşte cartea: „Gânduri de pandemie”,şi totuşi, sunt profund şi plăcut impresionată.

De aceea, sunt convinsă de impactul pozitiv al acestei cărţi asupra cititorilor, mai ales tineri.

Din această carte, ce priveşte perioada de timp Martie-Decembrie 2020, observăm, şi ştim,  că anul trecut credincioşii nu au putut participa fizic la Slujba de Inviere, Paşti 2020, din cauza carantinei generalizate, iar acum, peste câteva zile ne vom bucura de libertatea de a merge fizic în spaţiu din preajma bisericilor pentru a primi Lumina Învierii din serara de 1 spre 2 Mai 2021.

Ieromonahul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, aflat în Italia la studii în martie 2020, când s-a decretat carantina de Covid-19, a fost intervievat de ziariştii Menuţ Maximinian şi Darius Echim.

Cartea conţine aceste interviuri, dar şi „Gânduri de carantină” ale autorului, transmise credincioşilor, iar Capitolul I  începe cu textul:

 „Am fost chemaţi să ne reinventăm singurătatea. Să coborâm în inimile noastre! (Gânduri de carantină la Duminica a IV-a din Post)”,în care Preotul Maxim ne îndeamnă:

 Să facem mai mult loc lui Dumnezeu în inimile noastre;

să privim sincer în interiorul nostru şi vom vedea nevoia  puternică de a fi alături de Creator; să ne metamorfozăm Sinele şi să iubim pe aproapele; să nu uităm de „satelitul” nostru veşnic, Hristos, care e mereu prezent şi nu suferă bruiaje!; să veghem a avea bateriile noastre încărcate pentru a comunica cu cine voim! Şi încheie:

„Sursum cordiae! Calde îmbrăţişări de pe meleaguri carantinate!”.

Şi mai departe, citim din ce a revărsat sufletul Părintelui Maxim, urmare a solidei sale pregătiri culturale, teologice, psihologice.

„…am putea să medităm atent la acele multiple dimensiuni ale iubirii aproapelui. La modul în care distanţa ne poate face să-l preţuim mai mult şi Dumnezeu ne poate ajuta să ne dinamizăm iubirea.”

Ne îndeamnă să luăm exemplu la stabilitatea emoţională a lui Iisus Hristos, ne întreabă dacă  Hristos a înviat şi în inimile noastre, sau ne spune:

 „Poate nu ne-am cocoţat nici măcar în sicomor ca să-L vedem. Am ieşit doar pe balcon. Şi El a venit! Păstrând distanţa regulamentară, nu din pricini de pandemie, ci din delicateţe. Căci Hristos nu dă buzna în sufletele noastre, ci aşteaptă să fie chemat, excesiv de politicos câteodată… Ce să-i faci, meteahnă domnească…[…].  Minune! Hristos va învia şi în sufletele noastre!

 Facă-se ele testimonianţă întregii lumi!”

Undeva,  în carte, când e întrebat  ce sfaturi ar da celor ce se simt singuri şi le e frică, dar şi ce mesaj doreşte să transmită  acum în pandemie, autorul răspunde simplu şi sincer:

„Mă tem că sunt prea tânăr pentru sfaturi. Le spun că şi eu mă simt uneori singur, şi mie îmi este frică. […]. Şi le mai dau un pont: să folosească acest prilej spre a se gândi mai atent la llucrurile care sunt cu adevărat importante, să-şi prioritizeze viaţa.” 

Vedem în scrisul Ieromonahului Maxim  cum Sfânta Scriptură poate fi povestită altfel decât am ştiut, aducând evenimentele de acum două mii de ani în prezent, în cotidian, şi povestindu-le astfel încât pot fi  recepţionate mai lesne.

Stilul său de a scrie, comparaţia dintre evenimentele istorice ale Învierii şi trăirile omeneşti actuale, limbajul actual accesibil folosit în text, ţin cititorul atent pentru a  urmări scenele relatate şi felul cum caracterizează personajele.

Despre Mântuitorul Hristos ne spune la un moment dat, după ce îi arată comportamentul ca model pozitiv pentru Omenire:

„Asemenea lui Hristos, putem transforma suferinţa trupească într-un prilej de a-l iubi mai mult pe aproapele. Psihologul la superlativ, El ne arată aici că soluţia nu constă în  externalizarea vinei, ci în altruism. În depăşirea blocajului pe care ni-l poate crea concentrarea pe ceea ce trăim, prin a oferi altora prioritate, chiar şi în momente în care noi înşine am avea nevoie să fim ajutaţi. Şi în aceasta constă statutul de „boier” a lui Dumnezeu, evocat cu atâta candoare de părintele Steinhardt”.

Cu grijă autentică faţă de românii de ptretutindeni, cei doi ziarişti, au pus întrebări „meşteşugite” cum ar zice scriitoarea Melania CUC, iar răspunsurile ieromonahului Maxim sunt demne de a fi reţinute.

La întrebarea lui Menuţ Maximinian:

„Cum să trecem peste aceste momente împreună, dar despărţiţi?”, Preotul Maxim răspunde amplu, dar am să spicuiesc: „E drept, fizic suntem despărţiţi, izolaţi, ar zice autorităţile. Însă mă tem că în aceste ultime zile, atât noi în Italia, cât şi dumneavoastră în ţară, aţi fost mult mai uniţi. Pericolul comun uneşte duşmanii cei mai înverşunaţi!”. „În plus, pentru noi creştinii, elementul cheie care ne aduce împreună şi ne dă identitate ca un  tot unitar, este Hristos.”.  „Cât despre depărtările trupeşti, poate că nu ar fi rău uneori să azvârlim înspre cei dragi cu câte un gând bun, o şoaptă nerostită a inimii, în care să le mărturisim cât de mult îi iubim şi ce înseamnă pentru noi!”.

Domnul Darius Echim întreabă: „Părinte Maxim, ce vrea Dumnezeu să ne transmită prin această molimă aşternută peste întreaga lume?

Pr. Dr. Maxim oferă un răspuns bogat care m-a bucurat nespus, fiind, ca prin minune,  conform gândirii mele.  Citez crâmpeie:

„Multe, foarte multe lucruri. Cred că e o adevărată declatraţie de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, înţeleasă ca planetă şi comunitate umană. […]. Cât despre oameni, mă tem că eram tare prinşi în angrenajul acesta social şi nu reuşeam să punem preţ pe lucrurile cu adevărat valoroase. Vremurile acestea ne-au oferit răgazul să ne descoperim pe noi înşine (n-a fost, cu siguranţă, întotdeauna plăcut), să ne dăm seama cât suntem de fragili şi ce contează cu adevărat şi ce nu contează. Să facem lucruri cu adevărat ziditoare şi să redescoperim vocaţia autodidactică a fiinţei umane, care a dus  mereu la progres.”.  

Vă îndemn să citiţi această carte din care am citat câteva cuvinte. Mă gândesc cum, Dumneavoastră, după ce aţi citit volumul în întregime, aşa cum am făcut eu, poate la sfârşit veţi simţi că aţi mâncat  prăjitura care vă place. Mie îmi place dintotdeauna cozonacul! Simplu.

Vă sugerez, ca după o primă lectură să lăsaţi cartea un timp deoparte, dar nu departe, ca  să mai reveniţi la ea. Merită.

aranjament floral și fotografie jenita naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Vinerea Mare, 30 Aprilie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


Doi giganţi: Blaise Pascal şi Nicholas Thomas Wright

Fiecărui cititor pasionat şi atent, uneori,  i se iveşte ocazia să facă conexiuni între două lecturi pe care le-a făcut la distanţe mari în timp.

De curând, am parcurs cu Atenţie şi  Bucurie  cartea:

„Iisus  pur şi simplu”, autor, Nicholas Thomas Wright,  iar în timpul lecturii, gândul m-a dus, de mai multe ori la afirmaţii citite acum 28 de ani în cartea:

Pascal  Cugetări”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

Cum am parte, în viaţa mea întrupată, de o mirare continuă, motiv pentru care am şi  botezat o carte a mea, pe care nu am publicat-o încă,  Mă  mir, deci exist!, iată că,  la sfîrşitul operei lui N.T. Wright, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc cuvintele  primite de Blaise Pascal în noaptea de 23 noiembrie 1654. Deci, sincronicitate perfectă.

 Să citim luminarea lui B. Pascal, citată de diac. Ioan I. Ică jr.:

De la ora zece şi jumătate seara până la miezul nopţii

FOC 

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor şi savanţilor.

Certitudine, certitudine, bucurie, pace

DUMNEZEUL  LUI  IISUS  HRISTOS…  

Nu se află decât pe căile învăţate în Evanghelie…”  

Dragi cititori, suntem la cîteva zile distanţă de Sfintele Paşti 2021.

Am ales, de dragul lecturii şi nu numai,  din cele două cărţi,  menţionate la începutul comunicării noastre, câteva referiri la  Iisus Hristos.

Înainte de a vi le prezenta, deschid o paranteză:  Am meditat cu Atenţie asupra mesajului primit de Blaise Pascal acum aproape 367 ani şi pot spune cum am simţit mereu cuvintele lui Iisus Hristos din Evanghelii ca pe nişte miraculoase medicamente duhovniceşti. Deci, Iisus le primise de la Tatăl ceresc, adică de la Dumnezeu. Cândva, am selecţionat, pe caiete, din Evanghelii  numai cuvintele exprimate de Iisus Hristos şi am primit mult ajutor. Vă îndemn şi pe Dumneavoastră să faceţi acest exerciţiu. Închid paranteza.

Din cartea: „Pascal Cugetări”, citez de la pag. 370:

„Iisus Hristos, fără avere şi fără nici o producţie ştiinţifică în afară, îşi păstrează rangul său de sfinţenie. El n-a dat lumii investiţii; n-a domnit. Ci a fost umil, răbdător, sfânt înaintea lui Dumnezeu, teribil pentru demoni, şi fără nici un păcat.

O, cu ce mare pompă şi cu ce măreţie a venit el în ochii inimii care văd înţelepciunea!”

Din cartea: „„Iisus  pur şi simplu o nouă viziune despre cine a fost, ce a făcut şi de ce contează”, citez de la pag. 275:

„Iisus ieri, Iisus mâine. Dar Iisus astăzi?

Am omis(intenţionat) celălalt eveniment vital care completează în Noul Testament povestea lui Iisus. Invierea se referă la Iisus ca prototip al creaţiei sale celei noi. Înălţarea se referă la Iisus ca stăpân al creaţiei celei noi care izbucneşte prin lumea veche. A Doua Venire se referă la Iisus ca Domn care vine şi Judecător care va transforma întreaga creaţie. Iar între Înviere şi Înălţare, pe de o parte, şi a Doua Venire, pe de altă parte, Iisus e cel care trimite Duhul Sfânt, Duhul Său, în vieţile adepţilor săi, astfel încât El Însuşi e prezent în chip viguros cu ei şi în ei, călăuzindu-i, îndreptându-i şi, mai presus de toate, făcându-i în stare să dea mărturie despre El ca adevăratul Domn al lumii şi să lucreze pentru a face din acea domnie suverană o realitate. Venirea Duhului – episodul Cincizecimii din Faptele Apostolilor 2 – e o  parte vitală a povestirii lui Iisus.”

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 27 Aprilie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ 

covor de flori foto: jenita naidin


16 APRILIE 2021 – Cuvinte scrise acum 100 de ani

Vă invit să citim cuvinte scrise acum peste 100 de ani, autor:

James Allen,

şi să medităm asupra lor.

«Tot ceea ce omul reuşeşte, sau nu, să facă este rezultatul direct al propriei lui gândiri. Într-un univers ordonat perfect, în care pierderea de echilibru ar însemna distrugerea totală, responsabilitatea individuală trebuie să fie totală.

Punctele forte şi slăbiciunile  unui om, puritatea şi impuritatea îi aparţin lui,  

şi  nimănui altcuiva.

 Ele sunt create de el însuşi, şi nu de altul; astfel că doar el le poate modifica, niciodată altcineva. De asemenea, situaţia de viaţă în care se află îi aparţine lui, nu altcuiva.  Suferinţa  şi fericirea au fost create de el.  Este ceea ce gândeşte; şi, pe măsură ce continuă să gândească la fel, aşa va rămâne.

Un om puternic nu îl poate ajuta pe unul mai slab, decât dacă acesta doreşte şi, chiar atunci, cel mai slab trebuie să devină puternic prin propriile eforturi.  El  trebuie,  de unul singur, să-şi dezvolte forţa pe care o admiră la altul. Doar el îşi poate modifica situaţia.

Timp de secole, oamenii  au gândit şi au spus:

„Mulţi oameni sunt sclavi, pentru că unul este asupritor; hai să-l urâm”.  În zilele noastre însă, există o tendinţă din ce în ce mai mare de a inversa această părere şi de a spune: „Acela este asupritor, pentru că mulţi oameni vor să fie sclavi; hai să-i dispreţuim pe sclavi”.  Adevărul este că atât asupritorul, cât şi sclavul trăiesc în ignoranţă, însă – în timp ce, aparent, fiecare îl face pe celălalt să sufere – în realitatea, ei îşi creează propria suferinţă. O persoană care înţelege legea gândului percepe acţiunea legii în slăbiciunea celor oprimaţi şi puterea folosită incorect a asupritorului.

O persoană capabilă de o Iubirea perfectă, care vede chinul ambelor părţi, nu condamnă pe nimeni.

O persoană, cu adevărat, compătimitoare îl acceptă atât pe asupritor, cât şi pe asuprit. Cel care a învins slăbiciunile şi a alungat toate gândurile negative, nu este nici tiran, nici sclav.  El este liber.

Un om se poate ridica, poate cuceri şi poate reuşi doar prin înălţarea gândurilor lui.   

El poate rămâne slab, umil şi chinuit, doar când refuză să-şi înalţe gândurile.

Înainte de a reuşi ceva, chiar şi lucruri materiale, el trebuie să-şi înalţe gîndirea deasupra autoindulgenţei faţă de impulsurile primitive.

Pentru a reuşi, nu va putea să renunţe la tot primitivismul şi egoismul lui; dar, cel puţin, o parte dintre ele trebuie sacrificate. Un om ale cărui gânduri primordiale sunt instinctuale, nu poate nici gândi limpede, nici planifica metodic. Nu îşi va descoperi sau dezvolta talentele ascunse şi va eşua în tot ceea ce va întreprinde.

Pentru că nu a început să-şi controleze cu hotărâre gândurile, nu este în poziţia de a fi stăpânul afacerilor lui şi de a-şi asuma responsabilităţi serioase.

Nu este apt să acţioneze independent şi să stea pe propriile picioare, ci este limitat doar de gândurile pe care le alege. 

Nu poate exista progres şi nici reuşită, fără sacrificiu.»

«Îndoiala  şi teama sunt cei mai mari duşmani ai cunoaşterii, iar cel care va încuraja, care nu le stârpeşte, îşi zădărniceşte planurile la fiecare pas. Cel care a învins îndoiala şi teama, a învins eşecul.

Fiecare gând al lui este aliat cu puterea, iar toate dificultăţile sunt întâmpinate cu curaj şi depăşite cu inteligenţă. Scopurile lui  sunt plantate la timp, iar ele înfloresc şi fac fructe care nu cad prematur pe pământ.

Gândul asociat ferm unui scop devine o forţă creatoare.  Cel care ştie acest lucru, este pregătit să devină ceva mai înalt şi mai puternic decât o simplă grămadă de gânduri şovăielnice şi de sentimente fluctuante.  Cel ce va face asta, va deveni stăpânul conştient şi inteligent al puterilor lui mentale.»   

*

«Situaţiile îl aruncă  pe om încolo şi încoace, atâta timp cât crede că este creaţia forţelor exterioare.  Dar când îşi dă seama că poate controla terenul şi seminţele ascunse în fiinţa lui, din care se nasc circumstanţele vieţii lui, atunci devine stăpânul său de drept.

            Toţi cei care au practicat autocontrolul şi purificarea de sine pentru o vreme, ştiu că circumstanţele sunt produsul gândirii, pentru că au observat faptul că situaţiile s-au modificat direct proporţional cu schimbarea atitudinii mentale. În momentul în care omul se dedică sincer îndreptării defectelor din caracterul lui şi face progrese rapide şi semnificative, el va depăşi, cu uşurinţă, orice succesiune de împrejurări nefavorabile.

Sufletul atrage lucrurile pe care le cuprinde; lucrurile pe care le iubeşte şi cele de care îi este teamă.

El  se va ridica la înălţimea celor mai  arzătoare speranţe şi va cădea la nivelul celor mai josnice pofte – iar circumstanţele sunt mijlocul prin care sufletul primeşte ceea ce i se cuvine.

            Fiecare sămânţă de gând pe care o semeni, sau căreia i-ai permis să ajungă acolo, face rădăcină şi creşte, înflorind, mai devreme sau mai târziu, în acţiune şi purtând propriile fructe de ocazii şi circumstanţe.  

Gândurile bune aduc fructe bune, gândurile rele aduc fructe rele.

            Lumea exterioară a circumstanţelor este modelată de lumea interioară a gândurilor, iar condiţiile externe – bune sau rele –  sunt factori care concură la binele suprem al persoanei. Omul care culege propriile roade învaţă prin suferinţă, cât şi prin fericire.

            O persoană nu ajunge fără adăpost sau la închisoare din cauza tiraniei sorţii, sau a circumstanţelor,  ci ca rezultat direct al gândirii josnice şi al dorinţelor instinctuale.

În mod similar, un om cu o gândire curată nu comite, brusc, o crimă din cauza stresului creat de o simplă forţă externă;  gândul criminal a fost încurajat, în secret, o vreme îndelungată în inima sa, iar ocazia a dezvăluit puterea lui acumulată.

Nu circumstanţele îl creează pe om;  ele îi arată cine este.

Nu  există condiţii care să te coboare în viciu şi în suferinţele care îl însoţesc şi nici condiţii care să te ridice la virtute şi la fericirea pe care o aduc, fără a cultiva continuu aspiraţii virtuoase.

Iar omul, ca Stăpân al gândurilor, este propriul lui creator, modelatorul mediului înconjurător. Încă de la naştere, sufletul învaţă cu fiecare pas pe care îl face în pelerinajul lui pământesc

şi atrage acele combinaţii de condiţii care să-l dezvăluie – situaţii care sunt oglindirea propriei curăţenii sau necurăţenii, propriei forţe sau slăbiciuni.

            Omul nu atrage ceea ce doreşte, ci ceea ce este.

Capriciile, dorinţele şi ambiţiile lui pot fi zădărnicite în orice moment, dar gândurile şi dorinţele cele mai ascunse sunt alimentate cu o hrană pe măsură, fie ea curată sau impură.

„Divinitatea care  ne modelează viaţa” se află în interiorul nostru; ea este chiar propriul sine.

Omul  este singurul care-şi poate pune piedici.»  

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Vineri, 16 APRILIE 2021

am fotografiat demult aceste flori superbe să ne bucure Privirea…

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

***


5. I. 2021 – SMERENIE et Dr. LEN

Când spunem conştient, smerit din Inima şi Cugetul nostru:

Îmi pare rău, te rog, iartă-mă!, 

nouă ne facem un bine sufletesc real.

Renumitul Dr. LEN asta repeta mereu pentru a vindeca.  

 El credea în cuvintele spuse de un om de ştiinţă:

„O problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.

Important este şi să ne cerem iertare celor pe care i-am făcut prizonierii gândurilor noastre.

Atunci când, în mod conştient ne pare rău de greşelile noastre şi ne cerem iertare, nu mai suntem prizonierul minţii noastre, lăsăm Supraconştientul să vindece.

Cu o gândire pozitivă şi cu Credinţă în Inteligenţa Cosmică, în Dumnezeu, funcţionăm armonios, cu Pace interioară.

Fiecare dintre noi avem posibilitatea să cunoaştem Transformarea de Sine.

La fiecare dintre noi vine Dumnezeu dacă Îl chemăm cu Smerita Smerenie.

Amintesc, acum la începutul Anului 2021, 

 ce am mai spus la încheierea Anului 2020: 

De foarte mulţi ani ating sufletul oamenilor prin umilinţă.

De mulţi ani spun în sinea mea  că trebuie să fac foarte mult bine şi să iert,

 pentru cât de mult rău mi s-a făcut.

Mă străduiesc să Îl iubesc în primul rând  pe Dumnezeu 

din toată Inima mea, din tot Cugetul meu.

În acest fel, simt că sunt una cu Universul, cu Dumnezeu,  

ceea ce vă doresc şi Dumneavoastră.

Acum mi-au venit în minte cuvintele unui Om:

„Nu uita niciodată că interesează mai puţin faptul de a fi  viu sau mort. 

Ceea ce e important e lucrul pentru care trăieşti şi pentru care eşti gata să mori!”

Le ştiu demult, sunt de acord cu aceste cuvinte, le-am trăit,  am fost gata să mor,

am acceptat moartea de multe ori,

 şi, de fiecare dată, gândul era Conştiinţa mea la acele fiinţe sau lucruri, pentru care consideram că merită să Plec la Cer.

Însă, 

Omul Pleacă atunci când îi este scris în Arhetipul cu care vine ca Spirit-Suflet din Eternitatea unde se întoarce.

Cred în Destin, iar Libertatea dată Omului de Dumnezeu e folosită de Om,

tot pentru ca să se realizeze ce îi e pus în Frunte de Creator.

 Omul Îl ajută pe Creator prin existenţa sa predestinată, fiindcă totul e condus de El.

De fapt, după cum ştim, nimic nu se face fără Dumnezeu,

 care îngăduie bune şi rele, cu rosturile ştiute de El.

Cred şi accept faptul că este benefic pentru noi să îi ajutăm pe semenii noştri,

fie şi numai cu formula spusă mental:

Îmi pare rău, te rog, iartă-mă!, 

deoarece Dumnezeu  ştie de ce ne-a întâlnit cu ei sau de ce doar am auzit despre ei.

Dragi cititori, FIŢI  BINECUVÂNTAŢI!

in locuinta mea jenita dodita naidin 2019.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

   Marţi, 5 Ianuarie 2021 

Cu faţa spre  Lumina Divină 


Pe mine Rugăciunea m-a ajutat şi mă ajută

am fotografiat grădina Familiei Adela și Nelu Drăgan

Rugăciunea şi munca limpezesc mintea omului.

Pot spune că am experimentat şi este adevărat:

Rugăciunea şi munca limpezesc mintea.  

Mai mult decât atât, în ultimii ani am fost atentă şi am văzut efectele benefice la mai mulţi oameni din jurul meu care au făcut acest experiment şi anume:

au însoţit munca lor de Rugăciune.

            După mulţi ani de practicare a Rugăciunii, pe cât posibil neîncetat,

 pot spune câteva lucruri pe care le simt, le trăiesc în mod firesc.

Rugăciunea înseamnă, pentru mine, faptul că îl consider pe Dumnezeu o persoană vie.

Ea este ajutorul cel mai de preţ şi preocuparea mea constantă.

Şi eu, cu ani în urmă, simţeam că sunt singură şi scriam tot timpul,

chiar şi pe cărţile pe care le citeam:

„Doamne, cât de singură sunt!”. Asta pentru că nu integrasem încă ideea de Dumnezeu aşa cum o simt în prezent. Şi acum sunt singură, dar  Dumnezeu m-a ajutat să am o stare de acceptare a situaţiei şi să nu mă mai simt părăsită, dimpotrivă, să apreciez această Solitudine. 

            Acum pot afirma: niciodată nu suntem părăsiţi.

Nouă ni se pare numai că suntem părăsiţi, dar Dumnezeu e în Inima noastră.

            Privind în urmă, ştiu că Rugăciunea mi-a fost de mare folos.

Am putut să depăşesc o oboseală  accentuată a sufletului cu ajutorul Rugăciunii,

 dar şi cu al unei autoanalize sincere a interiorului meu pe care o fac permanent.

Nimic nu este mai greu, mai apăsător, pentru un om, decât să privească sincer în el însuşi. Acest lucru necesită o energie şi o perseverenţă aparte, dar, atât timp cât îţi recunoşti propriile dificultăţi şi cauţi un remediu adresându-te lui Dumnezeu eşti ajutat să rezolvi problema.

             Când apar dificultăţile, spun  următoarea rugăciune:  

Doamne,

 dă-mi putere să schimb ce se poate schimba,

 dă-mi răbdare să suport ce nu se poate schimba

şi dă-mi înţelepciune să le deosebesc.

            Dumnezeu mi-a luat mersul pe distanţe mai lungi,

precum şi puterea de muncă pe care am avut-o,

dar   mi-a dat în schimb:

 Rugăciunea,

cărţile,

 cititul,

 scrisul,

dorinţa de a face fapte bune

 şi Darul Lacrimilor.

                        Mi-am spus în sinea mea că este momentul să îmi ajut altfel copiii,

şi anume,  în primul rând să mă rog pentru ei, pe cât se poate neîncetat.

 În ceea ce priveşte lecturile, am restrâns sfera de preocupări şi continui să citesc numai în domeniul spiritualităţii. Mi-am zis: este planul lui Dumnezeu pentru această perioadă din viaţa mea, iar alţi oameni sunt mult mai necăjiţi decât mine.

            Am integrat un gând, pe care îl păstrez, şi anume:

Viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată şi, de aceea,

 cât suntem aici, pe Pământ,

să o trăim cu Atenţie, cu Prezenţă şi cu Conştiinţa curată.

 Consider că acest gând integrat ajută enorm orice fiinţă umană.

Zilnic, mai spun

RUGĂCIUNEA 

Doamne,

dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.

Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi,

învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,

că pentru toate este Sfânta voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.

În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii,

să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă:

  • să mă rog,
  • să cred,
  • să nădăjduiesc,
  • să rabd,
  • să iert,

să iubesc.   

AMIN!

foto jenita naidin

*** 

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 22 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


Nicolae Labiş – MOARTEA CĂPRIOAREI

Citesc şi Plâng!

De câte ori citesc celebra poezie   MOARTEA  CĂPRIOAREI, recunosc faptul că PLÂNG  din  multe motive!

Când eram foarte tânără, am trecut cu tramvaiul exact prin locul unde tânărul geniu a fost accidentat de Moarte!

Eram  cu o Familie, oameni mai în vârstă decât mine, care fuseseră studenţi în  Bucureşti,

 în acel an, 1956, când s-a întâmplat tragedia.

Călătorisem cu trenul spre a ajunge în Capitală într-o zi din anul 1972.

Din Gara de Nord ne-am îndreptat cu tramvaiul spre Centrul Bucureştiului.  

Am coborât împreună din tramvai la staţia de lângă cofetăria „Cireşica”, ca să traversăm spre Liceul Gheorghe Lazăr.

Ne-am oprit  înainte de a intra în Parcul Cişmigiu pentru a vorbi despre Poet, iar Domnul care povestea ne arăta exact locul în care tramvaiul l-a lovit pe Nicolae Labiş.

Pe atunci, când l-am ascultat pe acel om, ce povestea plângând, 

încă circula acel  tramvai, acum nu mai există linia respectivă.

Foto: Florin Naidin

 MOARTEA  CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

NICOLAE  LABIŞ

Foto: Florin Naidin

*** 

Am citit a nu ştiu câta oară Poemul acesta.

Şi azi, la fel: Am Plâns şi am citit! 

casuta pentru pasari foto j.n.

*** 

În Prezent, acea Familie, cu care am vorbit despre Nicolae Labiş, nu mai este pe Pământ,  

dar persoanei care, după Decembrie 1989, a vorbit nedrept despre ei, îi pot spune că acei oameni aveau suflet nobil, şi îi spun lui Dumnezeu: 

Iartă, Doamne, această persoană că nu a ştiut ce face.

Din Iubire spirituală, îi sugerez  persoanei să citeasă şi să integreze,  următoarele cuvinte,

 pe care le citez  deseori şi mă străduiesc,

 la rândul meu,  să le respect şi să le  aplic în viaţa mea:

„1. Fiţi impecabili în tot ce spuneţi

Nu rostiţi decât adevărul.

Nu afirmaţi decât ceea ce gândiţi cu adevărat.

Nu folosiţi cuvintele pentru a jicni sau pentru a bârfi, lucru valabil inclusiv pentru voi.

Aplicaţi puterea cuvântului în sensul adevărului şi al iubirii.

2. Nu luaţi nimic la modul personal

Nimic din ceea ce fac alţii nu are vreo legătură cu voi.

Tot ce afirmă şi tot ce fac ei este proiecţia propriei lor realităţi, a propriului lor vis.

Dacă deveniţi imuni la opiniile şi acţiunile celor din jur, nu veţi mai fi victimile unei suferinţe inutile.

3. Nu faceţi presupuneri inutile.

Căutaţi în voi curajul de a pune întrebări şi de a exprima ceea ce doriţi cu adevărat.

Comunicaţi cu cei din jur cât mai clar cu putinţă, evitând astfel neînţelegerile, tristeţea şi dramele inutile.

Acest legământ este suficient pentru a vă transforma radical viaţa.

4. Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere.

Nu uitaţi însă că eficienţa noastră maximă se schimbă de la o clipă la alta, la fel cum starea organismului diferă atunci când acesta este sănătos de momentul când este bolnav.

Indiferent de circumstanţe, faceţi tot ce vă stă în putere.

Veţi evita astfel autojudecarea, criticile şi regretele inutile.

5. Fiţi sceptici, dar învăţaţi  să ascultaţi.

Să nu credem ce ne spune propria minte, şi cu atât mai puţin ce spun ceilalţi. Să ne folosim de puterea îndoielii pentru a ne pune nouă înşine întrebările referitoare la toate informaţiile primite.  Este oare acesta adevărul absolut? Să ascultăm intenţia ce se ascunde în spatele cuvintelor şi vom înţelege mesajul real pe care îl transmit ele. ”

  • „Al cincilea legământ descrie cea mai avansată învăţătură a toltecilor, întrucât ne pregăteşte să ne întoarcem la adevărata noastră esenţă, aceea de mesageri ai adevărului. Ori de câte  ori vorbim, noi transmitem un mesaj, iar dacă nu transmitem adevărul, acest lucru se datorează faptului că nu suntem conştienţi de esenţa noastră.”.

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Duminică, 20 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

foto jenita naidin

***


17 Decembrie 2020 – MEDITAȚIE

foto jenita naidin

Am experimentat, în  cei 70 de ani de viaţă întrupată, UN  ADEVĂR:

Noi suntem cauza a tot ce ni se întâmplă. 

Atât în  situațiile dificile, rele, cât şi în cele bune, luminoase.

Este vorba de stadiul de evoluţie spirituală în care ne aflăm la un moment dat.

Cu mult curaj, să ne ocupăm de ceea ce suntem în Interiorul nostru şi vom vedea,  

fără să ne supărăm pe noi înşine, dar şi fără să ne acordăm merite exagerate, 

 cum noi, prin gânduri, cuvinte, acţiuni suntem cauza a tot ce am trăit.

Posibil, ca  prin introspecţie să constatăm:

 – că nu am avut credinţă reală în Dumnezeu;

– că nu am ştiut multe lucruri, dar nici nu am cercetat, am crezut fără să ne îndoim;

– că am fost  idealişti, naivi, fricoşi, slabi pregătiți psihologic;

– că nu ne-am gândit să ne rugăm înainte de a face lucruri;

– că am presupus că ceilalţi au citit ce am citit noi, deci ştiu ce ştim şi noi;

– că  ceilalţi sunt oneşti în relaţiile  cu noi şi ne protejează,  

când, de fapt, este normal ca  noi înşine să avem o reală relaţie cu Dumnezeu,

relaţie în care, accesându-L cât putem de des, primim îndrumări bune.

Prin autoanaliză, sau prin comunicare cu cei din jurul nostru, vom descoperi tot felul de motive şi motivaţii, urmare cărora am funcţionat într-un anumit fel, în anumite momente ale vieţii noastre.  

Personal, am descoperit mult mai multe motivații decât pe cele scrise mai sus,  ce au fost toate și ale mele,  alături de care mai adaug faptul că, având mai demult o credință slabă  în Inteligența Cosmică, în Dumnezeu, de multe ori am avut o mândrie păgubitoare.  

Cu timpul am dobândit Smerenia și am păstrat doar mândria care înseamnă stima de sine.

  ESENŢIAL este să nu ne culpabilizăm, nici să nu ne mândrim, 

dar să știm că transformarea de sine este posibilă.

în locuința mea. j.n.

Mi-am amintit azi  de cuvintele  unui  Înţelept, ce  sunt un real sprijin sufletesc.

 Vă invit  şi  pe Dumneavoastră, când aveți timp, mai ales acum,  de Sărbători,

 să citim împreună şi să medităm:

„Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi.

Noi înşine ne izolăm, şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil omenesc este tocmai depărtarea omului de Dumnezeu.

Numai El poate completa inima noastră.

Fără El nimeni şi nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin.

Cine L-a găsit pe Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela nu mai este singur nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat colţ de lume în care a fost forţat să trăiască.  Patria lui, familia lui va fi acolo unde va fi Prietenul dumnezeiesc, în Duh, nu în spaţiu şi timp.

În orice clipă a vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru.

Acea fatalitate a scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi.

Nimic nu este determinat, în afara liberului nostru arbitru.

Din comoditate, acuzăm destinul de erorile comise de noi înşine.

A te supune orbeşte fatalităţii echivalează cu o sinucidere a sufletului.

Înseamnă o renunţare la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o stagnare, chiar un regres. Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de iniţiative, de efort spiritual.

Cei tari îşi reîmprospătează mereu puterile din izvorul de viaţă, de apă vie al lui Hristos, acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină bunăvoinţă la început, şi ea va veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă creatoare. Cereţi, nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată.

Răceala altora nu este decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei noastre indiferenţe. Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate exista căldură alături de un aisberg.  După măsura dragostei voastre, voi degajaţi căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară suportă căldura sau răceala voastră. Se prea poate ca în drumul vostru să întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar dacă ele rămân tot aşa în contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este veritabilă.

Iubirea mare, sinceră, încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu poate rezista acestui foc dumnezeiesc.

Astfel că voi, cei care vă credeţi singuri, lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai întâi măsura iubirii voastre  pentru ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire.   

Atunci îi veţi atrage în jurul vostru pe toţi.   Vor veni să se încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea aproapelui. 

„Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, făceţi-le voi mai întâi.”

foto j.n.

Atunci când constataţi  că vă este lezat orgoliul, când simţiţi o indignare care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă să nu cedaţi acestui sentiment niciodată!

El se va întări pe măsură ce-i cedaţi.

Nu lăsaţi să vă scape nici o silabă, căci pentru a-i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare că vi s-a făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă alimentaţi mândria, care începe să crească.

Şi mai ales, nu rumegaţi întristarea voastră, chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea.

Prezentaţi-vă în faţa celor din jur cu o  faţă zâmbitoare, senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni.

Orice bucată de gheaţă se va topi în faţa surâsului vostru.

Niciodată să nu daţi ordine pe un ton brusc şi aspru.

Să nu credeţi că aceasta inspiră autoritate celor prezenţi.  

Omul brutal este întotdeauna un slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul ridicat.

Fiţi calmi şi veţi culege liniştea.

 Întotdeauna o voce binevoitoare atrage serviciile tuturor.  Dacă voi sunteţi cei bruscaţi, gândiţi-vă că rămânând calmi, sunteţi cu mult superiori interlocutorilor voştri.

Totuşi, chiar sunteţi întotdeauna străini de brutalitatea altora?

Oare nu tot voi aţi provocat-o, cu un cuvânt înţepător, cu un gest ostentativ? 

Dacă conştiinţa nu vă reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi ton pentru a vă apăra înseamnă să complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi inima.

Iar dacă totuşi vă simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace.

O victorie interioară, secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte stridente.

foto j.n.

Mânia însă este o adevărată beţie.

Omul furios devine inconştient de faptele sale.

Milioane de celule nervoase sunt mobilizate şi distruse.

Într-un acces de furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi.

Un demon se instalează în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este suficient pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile.

Furia este un exploziv periculos.

 Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de lungă durată.”.

***

foto j.n.

Să facem lucrurile ca pentru Dumnezeu şi vom avea mereu energie să muncim.   

Să ne străduim să integrăm, încet, încet, învăţăminte de folos în viaţa noastră.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Joi, 17 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

foto jenita naidin

***  


10 Decembrie 2020 – Cu gândul la sora mea Ileana

Acum 81 de ani se năştea primul copil al părinţilor mei,

Ileana, Nuţica după cum o numea Mama noastră.

Acest Suflet a Plecat devreme de pe Pământ,  

la numai 45 de ani, 9 luni şi 22 zile!

Viaţa noastră întrupată este ştiută doar de Dumnezeu.

În amintirea ei, vă invit să citim versurile unui Geniu al Umanităţii: 

Alinare-n lacrimi

(Traducere de Maria Banuş)  

De ce eşti oare-atât de trist

Când totul e voios?

Ţi se cunoaşte după ochi,

Ai plâns, neîndoios.

„Şi chiar de-am lăcrămat, stingher,

Mi-am plâns durerea mea.

Şuvoiul lacrimilor lin

Povara parcă-mi ia.”

Voioşi prietenii îţi spun:

La pieptul nostru, vin’!

Şi orişice ai fi pierdut

Încrede-te deplin.

„În larma voastră, nici ghiciţi

De unde-i chinul meu,

O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,

De-i dorul cât de greu.”

Ci hai mai iute, fruntea sus!

Atât de tânăr eşti!

La anii tăi ai doar puteri

Şi-avânt să cucereşti.

„Să cuceresc acesta, nu,

Căci prea departe mi-i,

Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos

Ca steaua din tării.”

La stele n-ai ce să râvneşti;

Splendoarea lor sorbim

Şi fermecaţi privim în sus

Spre-al nopţii cer senin.

„Şi zi de zi, privesc în sus

Departe, fermecat;

Lăsaţi-mi nopţile să plâng,

Că plânsul n-a secat.”

*

Cuvinte orfice 

Ca-n ziua când Pământul te chemase

să-i fii copil vremelnic printre astre

Soarele sta, vestind eterna lege

sub care soarta tu ţi-o vei petrece.

Nu ţi s-a dat putinţă de schimbare:

profetica prezicere constrânge

şi nu-i nici timp, nici vreo putere care

prescrisa viaţă-n creştere o frânge.

Johann Wolfgang  von Goethe

*

Minunate versuri a  scris acest Om!

*

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Joi, 10 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

Flori din gradina Adelei si Nelu Dragan foto jenita naidin

 *


Next page »