Crâmpeie de Viață- Convorbiri cu Menuț Maximinian

Vă invit să citiți o Cronică despre cartea Crâmpeie de Viață, în care am răspuns la întrebările jurnalistului Menuț  Maximinian, urmare a unui dialog realizat cândva. Mărturisesc faptul că la multe întrebări mai grele  nu am conturat încă  răspunsuri pentru public, deci nu apar în această lucrare.

Fiind în pragul vârstei de 70 de ani, am decis publicarea aceastui volum,  iar cu timpul, convorbirile cu scriitorul Menuț Maximinian vor continua.

Pentru întrebările ample ale intervievatorului, am găsit un simbol, pentru a tehnoredacta cartea cu un Cuprins, unde cititorii să poată avea acces mai facil la o temă sau alta a  Crâmpeielor din Viața mea. 

Iată cuvintele  scriitorului  și traducătorului     Victor  Știr  despre 

 Crâmpeie de Viață – Convorbiri cu Menuț Maximinian:

”Crâmpeie de viață,  cartea unei atitudini exemplare

Voluntar sau nu, facem adesea apel la mari spirite pentru a ne verifica sau pentru a ne susține aserțiuni care ar necesita pentru fundamentare demonstrații prea lungi. În cazul volumului Jenița Naidin- Crâmpeie de viață. Convorbiri cu Menuț Maximinian, apărut la Editura Napoca Star din Cluj Napoca, în 2021, ni se pare potrivit să invocăm spiritul francezului Buffon și citatul său Le style c’est l’homme meme, adică, stilul este omul însuși.. Crâmpeie de viață este un interviu amplu, la care Jenița Naidin răspunde plecând de la biografia proprie, și relația stabilită este atât de adecvată, încât cartea devine de nedisociat de felul de a fi al autoarei.

Jenița Naidin, cu numele de fată Jeniţa Dodiţă, s-a născut în satul Băbuşa, comuna Băceşti, judeţul Vaslui și a absolvit Liceul în Iaşi, în anul 1970, apoi Academia de Studii Economice, Facultatea de Finanţe-Contabilitate, la Bucureşti, cu licenţa în anul 1983. A lucrat peste 30 ani în Sistemul public al Pensiilor şi Asigurărilor Sociale, şi a publicat, ca specialist recunoscut în acest domeniu, 12 cărţi juridice, în perioada 1993-2003, la Editura Lumina-Lex, Bucureşti. Începând cu anul 2007 a tipărit volumele: Scrisul şi Cititul (eseuri, carte autobiografică), Vindecarea (eseuri, carte autobiografică); Terapie prin Cuvânt (eseuri); Cuvântul vindecător (eseuri), Terapia de responsabilizare, Confesiuni, Împreună din iubire, Scrieri din inima și Lucian Blaga la Bistrița. 1938-1940, ultima recenzată în România literară, ceea ce semnifică atenție și interes din partea receptorilor.

Se vede cu destulă ușurință că autoarea este un om de carte, cum se spune, consacrându-se în prima parte a activității de scriitor unor volume de specialitate, pentru ca după aceea, să se dedice, liberă, nevoilor interioare de reflecție și exprimare. Volumul Crâmpeie de viață parcurge agale viața autoarei care povestește, ghidată de întrebările foarte bine rostuite ale scriitorului și jurnalistului Menuț Maximinian, experimentat în domeniu, autor al mai multor cărți de interviuri. Provenind din mediu rural, dintr-un sat al Moldovei, viața de copil a autoarei nu promitea foarte multe, material, dar inteligența nativă și excepționala atmosferă din familie au dat aripi tinerei ființe spre o frumoasă dezvoltare. Esențială, se percepe, a fi fost dragostea, căldura părintească din familie, educația în valorile credinței ortodoxe și a tradiției românești, zestre care a devenit merindea sfântă pentru întreaga viață. Acestea sunt datele care transpar din întreg-textul cărții, căruia autoarea îi adaugă valoarea învățăturilor culese din lecturile Sfinților Părinți ai bisericii creștine, asupra Sfântului Grigore Teologul oprindu-se cu stăruință și transmițând și cititorului din viața pilduitoare și din înțelepciunea celui amintit. Se poate spune, fără rezerve, despre Jenița Naidin, că este ceea ce scriitorul și profesorul universitar doctor Mircea Gelu Buta numea între o carte a domniei sale intelectual înduhovnicit, adică un intelectual care trăiește activ învățătura bisericii noastre ortodoxe și sentimentele patriotice.

Rememorând datele esențiale ale vieții, autoarea oferă un tablou de iubire pentru familie, pentru semeni, pentru munca pe care a făcu-o cu o conștiință și devotament exemplare. Citim în fraze frumoase, curgătoare, într-o limbă română curată, despre curiozitatea, stăruința, cu care autoarea își căuta cărțile de foarte bună factură și a căror lectură îi stimulau capacitatea de reflecție asupra propriei vieți, asupra semenilor și a rostului lumii. Aceeași grijă și delicatețe se desprinde din relațiile cu semenii pe tot parcursul timpului evocat. Cartea aceasta se modelează, în subsidiar, desigur, ca un ghid de viață exemplară, și constatăm că ajunsă profesional la un nivel foarte înalt, consilier al Ministrului Muncii, Jenița Naidin nu a uzat de dezvoltarea de adversități, de cultivarea orgoliilor și toată paleta de răutăți care se folosesc adesea între oameni, pe parcursul tipului de viață competițională, practicată întotdeauna. Munca și smerenia au fost marile însușiri pe care Jenița Naidin și-a sprijinit cariera și viața, de asemenea, pasiunea pentru psihologie, lecturile aprofundate din această știință pătrunzătoare în tainele, mecanismele vieții psihice. Cărțile lui Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Maiorescu, Pascal, Carl Gustav Jung și alții sunt frecvent deschise de autoare și commentate cu voluptate.

Imperativul biblic Ora et labora a fost însușit de autoare la modul propriu, și ca un fir roșu, Crâmpeie de viață sunt străbătute de grija, și în același timp dragostea, pentru rugăciune, pentru cititul textelor sfinte, mai ales al Psalmilor și Evangheliilor. Rugăciunea ca intrare în dialog cu Dumnezeu, rugăciunea pentru izbăvirea proprie și pentru izbăvirea semenilor dă vrednicia care îl individualizează pe omul lui Dumnezeu de cei care trăiesc viața la întâmplare și sunt înclinați mai mult să nege îndatoririle de acest tip. M-au ajutat lecturile din Viețile Sfinților, arta celor din vechime, cât și a celor din secolul XX, mai ales viețile celor care și-au asumat închisorile pentru ideile lor, pentru credința lor neclintită în Dumnezeu, deși acești oameni lăsați de Dumnezeu în viață au îndurat chinuri fizice și psihice de nedescris, nu sunt canonizați, nu sunt în calendar!-scrie relevant autoarea. Nu vom merge mai departe fără să subliniem grija deosebita pe care JenițaNaidin a manifestat-o pentru familie, pentru soțul ei și pentru cei doi fii, spre fericirea căror și-a dăruit toate puterile.

Creștină veritabilă, autoarea mărturisește că pentru domnia sa moartea nu reprezintă o spaimă, ci o etapă, în firea rânduielilor existenței, consemnate în învățătura sfântă a Bisericii Creștine. Socotim că o atare senină abordare izvorăște din personalitatea complexă, armonioasă a autoarei și îi conferă liniștea, nu prea ușor de găsit printre semeni.

Așezarea de success a crâmpeielor vieții, ca pe un fir, în ordine, cu atâta modestie, ține de strategia armonizării întrebărilor, puse cu o rară știință, de scriitorul și jurnalistul Maximilian Menuț, cu răspunsurile deopotrivă descriptive și sugestive ale autoarei, pe o cale narativă absolut liberă. Autoarea găsește formula frumuseții simple, smerite, fără orgoliul podoabelor literare sau a bestsellerului zgomotos.

 Această pildă de viață ne vine din frumoasa Moldovă, care a dat excepționale valori culturii române, și poate, tocmai de aceea, a fost maculată de răutățile îndreptate împotriva poporului nostru.

Cartea reușește să fie exemplară, un îndemn și un ghid pentru viețile contemporanilor, neavând nimic smintitor, iar modestul nostru comentariu, nimic encomiastic.”.

Victor ȘTIR

(   Am preluat Cronica  de pe site ul  culturalestiri.blogspot.com )

***     

Imagine de la Mănăstirea Salva jud. B N . foto jenita naidin

Multumesc din Suflet  Domnului  Victor  Știr  pentru că a citit cartea  și a scris  o Cronică atât de frumoasă, adică din Suflet de român  autentic. 

Mulțumesc frumos și  cititorilor mei.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Miercuri, 14 Iulie 2021

Cu Fața spre o LUMINĂ  CALDĂ


Despre cartea Crâmpeie de Viață

Vă invit să citiți o Cronică despre cartea Crâmpeie de Viață, în care am răspuns la întrebările jurnalistului Menuț  Maximinian, urmare a unui dialog realizat cândva.

Mărturisesc faptul că la multe întrebări mai grele  nu am conturat încă  răspunsuri pentru public, deci nu apar în această lucrare.

Fiind în pragul vârstei de 70 de ani, am decis publicarea acestui volum,

iar cu timpul și Voință divină, convorbirile cu scriitorul Menuț Maximinian vor continua.

Pentru întrebările ample ale intervievatorului, am găsit un simbol, pentru a tehnoredacta cartea cu un Cuprins, unde cititorii să poată avea acces mai facil la o temă sau alta a  Crâmpeielor din Viața mea.  

Iată cuvintele  scriitorului  David Dorian  despre 

 Crâmpeie de Viață – Convorbiri cu Menuț Maximinian:

”Crâmpeie de înțelepciune

        Recenta carte a Jeniței Naidin, Crâmpeie de viață. Convorbiri cu Menuț Maximinian, Editura Napoca Star, e mărturia unui spirit exemplar ajuns la momentul de unde poate cuprinde aproape în întregime o viață, perspectivă ce deschide ample reflecții și irespresibile nostalgii ale trecerii prin această Vale a plângerii. Aflată la capătul drumului, privirea comprehensivă a autoarei descoperă un parcurs frământat, cu rătăciri și regăsiri luminoase, cu răspunsuri la marile întrebări ale existenței, pe care Divinitatea i le-a revelat. Pretextul unui atare demers îl constituie întrebările jurnalistului Menuț Maximinian despre condiția omului (cu clipa și locul venirii în lume), despre primele amintiri ale copilăriei. La întrebări cum ar fi: ce este omul, dacă el este doar vis și suflare de vânt, ce suntem în comparație cu Universul, autoarea face ample incursiuni prin religia și filosofia lumii, cu precădere prin Sfintele Scripturi, unde se găsesc răspunsuri la toate frământările omului, pe care le-a aflat fie direct, din cărți cum Facerea, Iov, Psalmii, Pildele, fie prin intermediul unor Sfinți ai Bisericii, cum ar fi Sfântul Grigorie Teologul. Dintre cugetările marilor spirite ale omenirii despre om și condiția lui, Jenița Naidin citează din Pascal, Einstein, C.G. Jung, Constantin Noica. Dar concluzionează, cu smerenie: “Cu umilință, spre încheierea acestor cuvinte, niciodată suficiente ca să vorbim despre om, spun că nu știu ce este omul, dar nu am încetat să mă întreb și să mă gândesc, cu durere de cap, la misterul alcătuirii sale […].” Cu toate acestea, Jenița Naidin nu omite îndemnul la cea mai importantă cunoaștere, după cunoașterea lui Dumnezeu: cunoașterea de sine.

                Despre Sfântul Grigorie Teologul, autoarea scrie pagini ample, reproducând pasaje întregi din cartea Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, carte care a jucat un rol decisiv în parcursul său spiritual. Pe marginea acestor fragmente, Jenița Naidin face comentarii pertinente, inserează cugetări despre viața personală. Aflăm că s-a autoexilat la Bistrița, în 28 iulie 2000, plecând dintr-un București în care a locuit mulți ani și unde s-a realizat profesional. Nu omite, însă, a mărturisi și lucrurile dureroase, cum ar fi despărțirea de soț. O mare calitate a scrisului său e sinceritatea. Regretul autoarei, din acest segment al vieții de familie, este faptul că nu a practicat virtuțile creștine ale rugăciunii și ale ospitalității.

                Născută în satul Băbușa, Comuna Băcești, Regiunea Iași, în preajma iernii anului 1951, vrednica fiică de răzeși trăiește greutățile acelor vremuri. Rememorează cu înțelegere și lumină în suflet anii grei ai copilăriei. Drumul sinuos al copilului de țăran setos de carte, este descris cu harul autentic al povestitorului: „Mă văd în curtea casei părintești cu iarbă, troscot și mereu curată, măturată după cum erau cerințele părinților.” Golul lăsat de plecarea părinților nu poate fi acoperit cu nimic. Doar amintirea călătorește îndărăt în timp. Iar îndemnul autoarei către tânăra generație să nu-și uite originile și identitatea, e lecția de viață a unui om care a trecut prin vicisitudini, ajungând profesional pe poziții înalte. Jenița Naidin a lucrat în Ministerul Muncii, pe poziția de consilier al ministrului, de expert în legislația muncii, autor de cărți de specialitate. Dar marea ei dragoste este literatura, filosofia și psihologia, la care s-a întors când a fost degrevată de obligațiile profesionale. Ultimul său loc de muncă a fost Parlamentul României.

                Cititorul descoperă cu emoție episodul în care încalță prima pereche de ghetuțe: “Nu am uitat cum priveau copiii la mine văzând că nu mai am opinci. Domnul învățător văzând că am încălțări noi a spus: Vedeți copii, Jănița merită să aibă ghetuțe noi pentru că învață bine.” Odiseea vieții o poartă mai departe la Iași, unde urmează liceul, apoi în Bărăgan, unde se angajează pe un post de contabil. Parcursul, privit retrospectiv, e presărat de încercări ale destinului, pe care autoarea le analizează cu sensibilitate și duioșie, cu smerenie creștină. Destinul omului, chiar dacă e scris de Dumnezeu încă înainte de a se naște, e supus liberului arbitru. Ajunsă cu serviciul în toamna anului 1975 la București, Jenița Naidin urmează cursurile Academiei de Studii Economice. Va urca treptele profesionale, ajungând expert în Comisia pentru Muncă și Protecție Socială din cadrul Parlamentului României. Va publica douăsprezece cărți de specialitate.

                Ajunsă pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, dar și pe ale lui Lucian Blaga (care a avut o casă la marginea orașului Bistrița), pe care îl prețuiește nespus, autoarea  Crâmpeielor de viață se întoarce la marea ei dragoste: cititul și scrisul. Publică articole în ziarul Răsunetul, la îndemnul lui Menuț Maximinian, editează cărți cu caracter autobiografic, cărți de psihologie tratând relația dintre cupluri și din familie, impresii de lectură, face cercetări de istorie literară legate de șederea lui Blaga la Bistrița etc.  Toată înțelepciunea și servirea aproapelui se datorează relației cu Dumnezeu. Paginile scrise de Jenița Naidin fac apel la cunoașterea lui Dumnezeu, la atitudinea bunului samaritean. Cât datorăm cititului în formarea noastră ca oameni este iarăși o temă constantă în scrierile sale.

                Cu ingenuitatea pe care o afli numai la oamenii înalt spirituali, Jenița Naidin răspunde intervievatorului, în pagini memorabile, la întrebarea legată de evenimentele din Decembrie 1989: „Dimpotrivă, am simțit și în Minister, și în Parlament o divizare a oamenilor, o atmosferă care mă speria. Se formau partide politice! […] Pentru mine important este că suntem liberi, avem libertatea cuvântului, dar am o mare tristețe că nu a avut noroc poporul român, atunci la început, de lideri care să explice public importanța păstrării a ceea ce  a fost bun […], fiindcă mereu oamenii creează și lucruri bune, în orice organizare socială s-ar afla, nu poate fi aruncat totul la gunoi.”

                Despre scris și despre condiția scriitorului, autoarea afirmă: „Viața noastră, a omenirii, merită oglindită într-un număr infinit de cărți […] Nimic nu e nou sub soare și totuși fiecare carte e altceva fiindcă autorul e unic în felul său, el impregnează în carte sufletul său cu trăirile proprii, își țese sufletul în scriitură, iar această țesătură e însăși rațiunea de a fi a cărților.”

                Cât despre sine, solicitată a-și face autoportretul în câteva rânduri, scriitoarea răspunde: „Sunt o persoană care conștientizează originea ei divină. Sunt o persoană care Îl iubește în primul rând pe Dumnezeu. Sunt o persoană care se bucură cu adevărat când este de folos celorlalți. […] Am o impresie foarte bună despre mine. Consider că tot ce am scris și scriu este demn de citit. Scriu numai ce simt.”

                Cititorul acestei cărți îi va da dreptate.”.

Dum, 07/11/2021 – 13:28

David Dorian

(Articol preluat din  ziarul Răsunetul din 11 Iulie 2021)

*** 

Imagine de la Mănăstirea SALVA. foto jenita naidin

Multumesc din Suflet  Domnului David  Dorian pentru atenția acordată.  

Mulțumesc frumos și  cititorilor mei.

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Miercuri, 14 Iulie 2021

Cu Fața spre o LUMINĂ  CALDĂ


EMINESCU – Rugăciunea unui Dac

Despachetez cărţi, citesc prin ele, dar şi încerc să le pun într-o anume rânduială pe raft.

Raft, Eminescu, raft, Blaga, raft cărţi despre religiile lumii,  raft cărţi ale scriitorilor bistriţeni şi clujeni, etc. …

vă ofer o imagine superbă pe care am fotografiat o pentru dumneavoastră

Fac o pauză şi culeg la calculator  din cuvintele lui Titu Maiorescu şi poemul:  Rugăciunea unui Dac, din cartea tipărită în anul 1884,  la  Editura Librăriei- Bucureşti,

sub titlul: 

„POESII  de Mihail Eminescu”.

„Colecţia de faţă cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate în „Convorbiri Literare” de vre-o doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum  numai în manuscript pe la unele persoane particulare.

Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară.  

El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.

Poesiile, aşa cum se presintă în paginile următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt, prin urmare, lipsite de îndreptările ce aveà de gând să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua este, Egipetul, Noaptea, Ănger de pază, Împĕrat şi proletar, Rugăciunea unui Dac, Ǎnger şi Demon).

Dacă totuşi am publicat şi aceste poesii, împreună cu celelalte, aşa cum se găsesc, am făcut-o dintr’un simţimĕnt de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începĕtoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într’o frumuseţă de forme, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.

Bucureşti, Decemvrie 1883

                                                           T. MAIORESCU”.

După aceste cuvinte,  scrise de Titu Maiorescu acum 138 de ani,

pe care le-am cules la calculator cu o emoţie ce nu pot să o descriu,

am să dactilografiez şi poezia, păstrând, cât pot,

 cuvintele cu cu forma şi literele de atunci:

„RUGĂCIUNEA UNUI DAC 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor

Nici simburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi  nici mâne, nici eri nici totdeauna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor, ce n’au fost nici-odată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă’ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a’nainte d’a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenirii izvor de mântuire,

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vĕnturi auzit-am a lui mers

Şi’n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,

Şi tot pe lâng’acestea cerşesc încă un adaos:

Să’ngădue intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,

Să bine-cuvănteze pe cel ce mă impilă,

S’asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă ridă,

Puteri să puie’n braţul, ce-ar vrea să mă ucidă,

Ş’acela intre oameni devină cel ăntăi,

Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătăi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec

Păn’ ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că’n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,

C-ajung pe mine însu-mi a nu mĕ mai cunoaşte,

Că chinul şi durerea simţirea-mi a  ’mpetrit’o,

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit’o

Când ura cea mai crudă mi s-ar părè amor…

Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putè  să mor.

Străin şi făr’ de lege de voiu muri atunce,

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l’arunce,

Ş’aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să amuţe căinii, ca inima-mi s’o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mĕ va  isbi în faţă

Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!”

*** 

Teribile versuri a scris Eminescu! 

Teribile stări sufleteşti a trăit,

Ca să poată scrie  o  asemenea Rugăciune!

DOAMNE!  Odihneşte-i sufletul în Pace! 

Era socotit nebun, dar  se  ştie că: 

 Din oameni, nu ar avea rod nici unii,

de n-ar muri în locul lor nebunii! 

Aşa că, după moartea lui Eminescu,

care a fost un geniu, iar în ultima parte a  Vieţii era bolnav,

 şi nu un nebun,

foarte mulţi oameni au scris, au făcut cărţi de pe urma Operei lui.

Şi-au ocupat timpul vieţii cu studierea Operei lui şi tot nu au terminat!

Deci, le-a dat o „pâne” de mâncat!   

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Duminică, 27 Iunie 2021

În data de 30 Mai 2021 la tulpina acestui măr am vorbit cu Dumnezeu și El m-a ascultat.

Cu faţa spre  O  LUMINĂ  CALDĂ

***      *** 


Pr. Maxim Morariu despre Cornel Cotuţiu

Pentru că am citit câteva din cărţile preotului Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

m-am oprit şi asupra articolului scris despre cartea Timp al măștilor, autor Cornel Cotuţiu, iar după lectură, m-am gândit să îl preiau pentru cititorii Blogului meu.

Am cartea Domnului  Profesor Cornel Cotuţiu, dar peregrinările mele în Sudul României, aproape de fiii mei, au condus la întârzierea lecturilor dorite. Sunt încredinţată de Planul ce Îl are Creatorul pentru noi toţi, aşa că, nu spun nimic despre viitor, dar îmi doresc să mai citesc pentru hrana Sufletului, Minţii, sunt optimistă, însă nu uit ce scrie în  Sfânta Scriptură:

„Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă.”

Iată, redau mai jos, cuvintele, acestui tânăr cercetător, despre scrierea,

 Timp al măștilor,  din Ziarul Răsunetul- Bistriţa:

„Pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Cornel Cotuțiu, Timp al măștilor

Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, 246 p.

Personalitate culturală de prim rang a județului Bistrița-Năsăud, domnul profesor Cornel Cotuțiu este deja autorul unor texte de referință în domeniul cercetării filologice și al literaturii. Recenta apariție ce-i poartă semnătura, intitulată Timp al măștilor, planificată precum mărturisește autorul, pentru anul 2020 (p. 246), debutează cu o secțiune intitulată „Răsfăț(p. 5-36). Aici, paginile nonfictive sunt deschise de un amplu și interesant text scris de jurnalistul bistrițean Menuț Maximinian (p. 7-9). Acesta ține să evidențieze încă dintru început faptul că:

„Într-o junglă a scriitorilor și a scrisului, Cornel Cotuțiu se separă, prin felul lui de a fi, prin personalitatea impunătoare. Când vorbesc despre Cornel Cotuțiu vorbesc despre scriitorul vremurilor, despre ceea ce am vrea mulți să fim, dar puțini suntem, despre omul fără bariera cuvântului, despre unul dintre cei mai reprezentativi oameni de cultură din acest colț de țară”. (p. 7-8).

Apoi, scriitori precum Radu Ulmeanu (p. 9-10), Horia Bădescu (p. 10-12), Gheorghe Pârja (p. 12-13), Iacob Naroș (p. 13-15), Zorin Diaconescu (p. 15-16), sau Olimpliu Nușfelean (p. 17-19), ei înșiși nume de referință ale culturii românești din țară sau de peste hotare, vin să confirme cele enunțate de către mai sus pomenitul jurnalist și scriitor. Toate acele evocări sunt urmate de către un amplu interviu, realizat în parteneriat cu părintele scriitor Ioan Pintea, managerul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” din Bistrița (p. 19-31), în cadrul căruia, pentru a nu știu câta oară, scriitorul deapănă amintiri din copilărie și vorbește și despre aspecte exotice ale biografiei dânsului, precum calitatea lui de patriot activ, interesat de soarta românilor din afara granițelor țării:

„Am stimulat acest sentiment de a aparține unei osaturi europene, care sunt românii. Într-adevăr, dacă e să luăm harta Europei, cu excepția Văii Timocului, unde voi merge în primăvară, în rest, tot ceea ce este în jurul hotarelor, nu întotdeauna adevărate ale României, am străbătut, dar și am „șezut” acolo. De exemplu, am fost în Ungaria, la Gyula, sau în Basarabia, pentru că nu-mi place să spun Republica Moldova, în zona românească a Ucrainei, cum de altfel, oriunde unde am fost în Europa, și sunt puține țări pe care nu le-am „călcat”, nu numai că am străbătut spații, dar am și șezut, am zăbovit între poameni. E formidabil, de pildă, să fii în Bretania, în nordul Franței, să șezi undeva la o familie și să te duci la cișmea cu găleata după apă și s-o duci în casă. Locuiești efectiv împreună cu ei, exiști cu ei, cu românii de acolo”. (p. 22).

Secțiunea de debut este acompaniată de o alta, intitulată „Post-Scriptum” (p. 37-49), conținând mesaje de la mai-sus pomenitul Gheorghe Pârja, Ioana Iuga, Veronica Oșorheian și Doina Popa. Apoi, în „Mărțișor altundeva” (p. 51-73), profesorul Cornel Cotuțiu își vădește încă o dată calitatea de memorialist și de autor de însemnări de călătorie, ce l-ar putea cu certitudine plasa în vecinătatea unor scriitori reprezentativi ai genului, precum Romulus Cioflec. Spiritul de fin observator al realităților cu care intră în contact îl determină să nu ofere simple dări de seamă, sau liste cu nume și locuri. Dimpotrivă, scriitorul sondează realitățile, vede în ce măsură spiritul românesc și identitatea națională mai sunt păstrate în localități precum Borisăuca (p. 54-57) sau Camâșovca (p. 57-63), dar și în multe alte locuri. Va reveni asupra unora dintre ideilor de aici și în secțiunea următoare (p. 74-92), evidențiind rolul jucat de Despărțământul ieșean al ASTREI în promovarea valorilor românești, în vreme ce, secțiunea următoare (p. 93-182), va conține frumoase însemnări cu valoare multiculturală.

Textele din addenda la cel de-al patrulea capitol (p. 183-227), îl vor deconspira din nou pe autor drept un redutabil polemist, dar și ca cititor fin, ce reușește să treacă dincolo de aspectele formale ale unui text și să aducă valoroase contribuții la înțelegerea lui. După cum era de așteptat din partea unui profesionist, lucrarea se încheie cu un amplu și bine întocmit indice de nume și de localități (p. 228-235) și o biobibliografie (p. 237-242), menită a-l familiariza pe citirorul novice cu viața și isprăvile editoriale ale celui avut în vedere (dar cine nu-l cunoaște pe Cornel Cotuțiu?).

Lucrare complexă cu valențe interdisciplinare, Timp al măștilor vine nu doar să completeze o listă și așa destul de lungă, a titlurilor ce poartă semnătura unui scriitor deja consacrat în peisajul cultural bistrițean și nu numai, ci și să vorbească despre modul cum, la șaptezeci și cinci de ani și după, un intelectual adevărat nu-și pierde apetitul, nici interesul pentru cultură, ci dimpotrivă, își intensifică eforturile de a milita pentru valorificarea unor aspecte importante ale ei și reușește să propună, sau dacă e cazul, să impună, sau să inhibe, în măsura în care reușește, chipuri și condeie pe care metafora i-a pălit cu parul, în loc să-i izbească cu sublimul și să le descopere neașteptate profunzimi.”. 

(Articol preluat din Ziarul Răsunetul din data de 20 Iunie 2021) 

*** 

Îl felicit pe Domnul Pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu,  tânăr scriitor şi slujitor al lui Dumnezeu, pe care îl consider un model de urmat pentru oameni de orice vârstă.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Marţi, 22 Iunie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


EMINESCU – ODĂ

Vă invit să citim din Opera lui Mihai Eminescu.

petale pentru Eminescu j.n.

ODĂ

(în metru antic)    

Nu credeam să’nvăţ a muri vr’odată;

Pururi tânăr, înfăşurat în mantia-mi,

Ochii mei ‘nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când de-odată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Până ‘n fund băui voluptatea morţii

Ne ‘ndurătoare.

Jalnic art de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topers în flăcări…

Pot să mai re ‘nviu luminos din el ca 

Pasărea Phoenix? 

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine 

Mie redă-mă! 

1883, Dec.

                        MIHAI  EMINESCU 

pentru Eminescu j.n.

*

Am cules la calculator azi, 16 Iunie 2021,  

Din Dragoste pentru Eminescu, 

 această poezie dintr-o ediţie, veche, veche de poezii.

pentru Eminescu j.n.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Marţi, 15 Iunie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

Flori pentru EMINESCU j.n.


Spre Archiud, la Melania CUC

Drumurile noastre numai Dumnezeu le cunoaşte!

Drum spre Archiud. foto jenita naidin

Uneori, deşi fără să ne gândim dinainte, călătorim cu ajutorul celor din jur spre locuri  unde am dorit de mult să ne poate paşii.

 Vă arăt imagini de pe drumul de la Bistriţa spre locul de naştere al scriitoarei, poet, pictor şi jurnalist Melania CUC, satul Archiud.

Mulţumesc din suflet nepoatei mele Alina Drăgan, profesoară de engleză şi geografie, îndrăgostită de călătorii şi de condus maşina proprie, mai ales, însoțită și de fiica ei.

 Am postat pentru Dumneavoastră, cititorii mei fotografii să vă aducă Bucurie în  Suflet şi odihnă minţii.

flori de salcâm foto j.n.
în curtea scolii din Archiud. foto j.n.
in drum spre Archiud foto j.n.
foto jn
foto j.n.
Melania ne aștepta. foto j.n.
foto jn
acasă la Melania CUC
foto jenita naidin
foto jenita naidin
Cu Bucuria revederii. Suntem pe terasa casei Melaniei. La Archiud.
superbele flori de mac de la Archiud. foto jenita naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Luni, 7 Iunie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


În fiecare om este Marele Principiu al Unităţii

În zilele de Paşti, 2-4 Mai 2021, am fost în grădina  Familiei surorii mele, Adela,  unde am  fotografiat flori ce vi le dăruiesc  Dumneavoastră.

Am citit în cărţi noi primite, dar am şi recitit una din Sfintele Evanhgelii, cum fac de obicei de Paşti, cât şi câteva texte  sacre din alte religii ale Umanităţii.

Voi cita câteva cuvinte pe care, conform însemnărilor de pe marginea cărţii, le-am citit în 04 Noiembrie 1995,  iar acum le-am descoperit în biblioteca mea, la care apelam destul de  des, pentru comunicare, şi când nu era pandemie. 

Biblioteca este şi un  spital al Sufletului dacă omul a umplut rafturile cu cărţi, ca nişte medicamente, ce îl ajută să se lege de Creator, de Marele Principiu al Unităţii din Interiorul lui.

Să citim împreună ce am cules la calculator în dimineaţa asta devreme din cartea respectivă:

Conştiinţa Sufletului

Am văzut că năzuinţa Indiei vechi era să trăiască şi să lucreze în Brahma şi să se bucure întru El-Spiritul atoateştiutor şi străbătător a toate – lărgindu-şi cuprinsul conştiinţei pentru întreaga lume. Dar se poate obiecta că această sarcină e, pentru om, cu neputinţă de îndeplinit. Dacă această lărgire a conştiinţei ar însemna o dezvoltare în afară, această sarcină ar fi nemărginită; ar fi ca şi cum am încerca să secăm marea ca să ajungem la celălalt ţărm. O astfel de încercare de a cunoaşte totul s-ar sfârşi prin a nu cunoaşte nimic.

            Dar în realitate, cerinţa nu e aşa de necugetată cum ar părea. Zilnic se pune pentru om chestiunea cum ar putea să-şi facă loc deajuns şi să-şi poarte mai bine sarcinile. Sarcinile lui sunt grele, cu mult mai grele decât le poate duce, dar el ştie că, prin orânduirea lor după un sistem, le poate uşura greutatea. Şi mai ştie că, dacă-i par grele de purtat, e fiindcă n-a izbutit încă să găsească sistemul după care să aşeze pe fiecare unde trebuie şi astfel să echilibreze greutatea. Căutarea unui sistem e în fond căutarea unităţii, a sintezei; e încrederea noastră de a  schimba – printr-o orânduire lăuntrică – conglomeratul eterogen al materiei din afară. Odată cu încercarea,  înţelegem din ce în ce mai limpede că, dacă  găsim această unitate, stăpânim totul;  că, de fapt, în aceasta stă primul şi supremul nostru privilegiu. Aceasta se sprijină pe legea acelei unităţi care, îndată ce am găsit-o, devine tăria noastră durabilă. Principiul ei vital este puterea care zace în Adevăr; în Adevărul acelei unităţi ce cuprinde în sine multiplicitatea. Faptele sunt multe, Adevărul e unul. Mintea, pe care o avem comună cu animalele, ştie faptele, dar Sufletul omenesc poate înţelege Adevărul. Mărul cade din pom, ploaia curge pe pămând- putem să ne încărcăm memoria cu o serie nesfârşită de fapte ca acestea şi totuşi nu ajungem la nici un capăt. Dar odată ce cunoaştem Legea gravitaţiei, nu mai e nevoie să îngrămădim fapte nenumărate. Am ajuns la un Adevăr de unde îmbrăţisăm cu privirea faptele fără număr. O astfel de descoperire a unui Adevăr e o Bucurie pură pentru om; e o eliberare a Sufletului său. Căci faptul brut e ca o fundătură: duce numai până la sine şi nu dincolo de sine. Dar un Adevăr ne deschide un întreg orizont, ne duce la Infinit.

[…]

Şi similar domeniului ştiinţei, tot astfel în domeniul conştiinţei, omul are nevoie să cunoască limpede un Adevăr central care să-i ofere o privire pentru un câmp cât mai larg cu putinţă şi acesta e ţelul pe care Upanişadele îl au în vedere când zic; Cunoaşte-ţi propriul suflet. Sau cu alte cuvinte: Cunoaşte marele principiu al unităţii, care e în fiecare om.

Toate impulsurile şi toate dorinţele noastre egoiste ne tulbură înţelegerea prin adevărata natură a Sufletului. Căci ele ne arată strâmtul nostru eu. Îndată  ce ajungem la Conştiinţa Sufletului nostru, cunoaştem acea esenţă lăuntrică ce depăşeşete eul nostru şi se înrudeşte adânc cu toate lucrurile.

            Când copiii încep să înveţe una câte una literele alfabetului, nu găsesc nici o plăcere, fiindcă nu înţeleg încă adevăratul scop al învăţăturii; e firesc ca, atâta vreme cât literele cer atenţia noastră asupra lor ca lucruri izolate, să ne obosească. Ele se fac însă izvor de Bucurie pentru noi când se aşează în cuvinte şi în propoziţii şi ne împărtăşesc gânduri.

[…]

De aceea Iubirea e cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea omul cunoaşte că e mai mult decât el însuşi, că e una cu Totul.

[…]

…cea mai inaltă Bucurie a noastră stă în lepădarea de eul nostru egoist şi în unificarea cu ceilalţi.  … După învăţătura Upanişadelor, cheia pentru Conştiinţa cosmică, pentru Conştiinţa divină, e Conştiinţa  Sufletului. A cunoaşte Sufletul nostru total desprins de eul nostru – acesta e întâiul pas spre realizarea desăvârşitei eliberări. Trebuie să ştim cu absolută siguranţă că, după natura noastră proprie, suntem Spirit.

Şi aceasta o putem face numai câştigând stăpânire asupra eului nostru, ridicându-ne deasupra oricărei trufii, oricărei pofte, oricărei temeri, cunoscând că pierderile pământeşti şi moartea trupească nu pot să răpească nimic din Fiinţa noastră adevărată şi din măreţia Sufletului nostru.

[…]

Fac atenţi încă odată pe ascultătorii mei

(spune autorul indian al cărţii din care citez, n.n.)

asupra ideii false că învăţătorii Indiei ar fi predicat renunţarea la lume şi la sine însuşi, care duce numai în deşertul negaţiei. Scopul lor era să-şi realizeze Sufletul sau, cu alte cuvinte, să-şi însuşească într-adevăr lumea. Când Iisus zicea: Fericiţi cei blânzi că ei vor moşteni pământul, înţelegea acelaşi lucru. El vestea Adevărul că omul, care-şi înfrânge trufia de sine, va avea parte de adevărata moştenire. El nu mai are nevoie să-şi cucerească prin luptă locul în lume;  îi e asigurat pretutindeni prin dreptul fără moarte a Sufletului său. Trufia de sine împiedică Sufletul de la menirea sa proprie; aceea de a ajunge desăvârşirea prin unirea cu lumea şi cu Dumnezeu.”. 

Textele, pe care le-am selectat mai sus dintr-o celebră carte, sunt un prilej pentru Meditaţie, pentru Rugăciune. Fiţi binecuvântaţi, Dragi cititori!

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Naidin 

Miercuri, 5 Mai 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

BISTRIȚA


Cozonacul din Carte

Fiecare dintre noi, la finalul lecturii unei cărţi, simţim o anumită stare de spirit pe care o exprimăm, în noi înşine, sau o exteriorizăm, uneori în scris.

În Postul Mare am citit  cartea: „Gânduri de pandemie”, autor, Ieromonah Maxim Morariu, cu o Prefaţă, ca o Nestemată, scrisă de Menuţ Maximinian şi publicată la Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2020, iar pe ultima pagină am scris:

Simt că am mâncat un cozonac.

Deci, am simţit hrana spirituală ca pe una materială!

Întâlnim în acest volum, de 117 pagini, cuvintele de folos a trei tineri scriitori ce au un Dat de Sus pentru a putea să ajute, prin scris, pe semenii lor, indiferent de vârstă.

 În paginile acestei cărţi, Menuţ Maximinian, Preotul Maxim şi Darius Echim ne transmit mesaje, într-un limbaj accesibil, atât arhaic, cât şi modern, urmându-L pe Iisus Hristos.

Eu sunt o persoană care voi împlini peste câteva luni, vârsta de 70 de ani şi,  lăsând modestia la o parte, pot spune că am citit mult în domeniul ce priveşte cartea: „Gânduri de pandemie”,şi totuşi, sunt profund şi plăcut impresionată.

De aceea, sunt convinsă de impactul pozitiv al acestei cărţi asupra cititorilor, mai ales tineri.

Din această carte, ce priveşte perioada de timp Martie-Decembrie 2020, observăm, şi ştim,  că anul trecut credincioşii nu au putut participa fizic la Slujba de Inviere, Paşti 2020, din cauza carantinei generalizate, iar acum, peste câteva zile ne vom bucura de libertatea de a merge fizic în spaţiu din preajma bisericilor pentru a primi Lumina Învierii din serara de 1 spre 2 Mai 2021.

Ieromonahul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, aflat în Italia la studii în martie 2020, când s-a decretat carantina de Covid-19, a fost intervievat de ziariştii Menuţ Maximinian şi Darius Echim.

Cartea conţine aceste interviuri, dar şi „Gânduri de carantină” ale autorului, transmise credincioşilor, iar Capitolul I  începe cu textul:

 „Am fost chemaţi să ne reinventăm singurătatea. Să coborâm în inimile noastre! (Gânduri de carantină la Duminica a IV-a din Post)”,în care Preotul Maxim ne îndeamnă:

 Să facem mai mult loc lui Dumnezeu în inimile noastre;

să privim sincer în interiorul nostru şi vom vedea nevoia  puternică de a fi alături de Creator; să ne metamorfozăm Sinele şi să iubim pe aproapele; să nu uităm de „satelitul” nostru veşnic, Hristos, care e mereu prezent şi nu suferă bruiaje!; să veghem a avea bateriile noastre încărcate pentru a comunica cu cine voim! Şi încheie:

„Sursum cordiae! Calde îmbrăţişări de pe meleaguri carantinate!”.

Şi mai departe, citim din ce a revărsat sufletul Părintelui Maxim, urmare a solidei sale pregătiri culturale, teologice, psihologice.

„…am putea să medităm atent la acele multiple dimensiuni ale iubirii aproapelui. La modul în care distanţa ne poate face să-l preţuim mai mult şi Dumnezeu ne poate ajuta să ne dinamizăm iubirea.”

Ne îndeamnă să luăm exemplu la stabilitatea emoţională a lui Iisus Hristos, ne întreabă dacă  Hristos a înviat şi în inimile noastre, sau ne spune:

 „Poate nu ne-am cocoţat nici măcar în sicomor ca să-L vedem. Am ieşit doar pe balcon. Şi El a venit! Păstrând distanţa regulamentară, nu din pricini de pandemie, ci din delicateţe. Căci Hristos nu dă buzna în sufletele noastre, ci aşteaptă să fie chemat, excesiv de politicos câteodată… Ce să-i faci, meteahnă domnească…[…].  Minune! Hristos va învia şi în sufletele noastre!

 Facă-se ele testimonianţă întregii lumi!”

Undeva,  în carte, când e întrebat  ce sfaturi ar da celor ce se simt singuri şi le e frică, dar şi ce mesaj doreşte să transmită  acum în pandemie, autorul răspunde simplu şi sincer:

„Mă tem că sunt prea tânăr pentru sfaturi. Le spun că şi eu mă simt uneori singur, şi mie îmi este frică. […]. Şi le mai dau un pont: să folosească acest prilej spre a se gândi mai atent la llucrurile care sunt cu adevărat importante, să-şi prioritizeze viaţa.” 

Vedem în scrisul Ieromonahului Maxim  cum Sfânta Scriptură poate fi povestită altfel decât am ştiut, aducând evenimentele de acum două mii de ani în prezent, în cotidian, şi povestindu-le astfel încât pot fi  recepţionate mai lesne.

Stilul său de a scrie, comparaţia dintre evenimentele istorice ale Învierii şi trăirile omeneşti actuale, limbajul actual accesibil folosit în text, ţin cititorul atent pentru a  urmări scenele relatate şi felul cum caracterizează personajele.

Despre Mântuitorul Hristos ne spune la un moment dat, după ce îi arată comportamentul ca model pozitiv pentru Omenire:

„Asemenea lui Hristos, putem transforma suferinţa trupească într-un prilej de a-l iubi mai mult pe aproapele. Psihologul la superlativ, El ne arată aici că soluţia nu constă în  externalizarea vinei, ci în altruism. În depăşirea blocajului pe care ni-l poate crea concentrarea pe ceea ce trăim, prin a oferi altora prioritate, chiar şi în momente în care noi înşine am avea nevoie să fim ajutaţi. Şi în aceasta constă statutul de „boier” a lui Dumnezeu, evocat cu atâta candoare de părintele Steinhardt”.

Cu grijă autentică faţă de românii de ptretutindeni, cei doi ziarişti, au pus întrebări „meşteşugite” cum ar zice scriitoarea Melania CUC, iar răspunsurile ieromonahului Maxim sunt demne de a fi reţinute.

La întrebarea lui Menuţ Maximinian:

„Cum să trecem peste aceste momente împreună, dar despărţiţi?”, Preotul Maxim răspunde amplu, dar am să spicuiesc: „E drept, fizic suntem despărţiţi, izolaţi, ar zice autorităţile. Însă mă tem că în aceste ultime zile, atât noi în Italia, cât şi dumneavoastră în ţară, aţi fost mult mai uniţi. Pericolul comun uneşte duşmanii cei mai înverşunaţi!”. „În plus, pentru noi creştinii, elementul cheie care ne aduce împreună şi ne dă identitate ca un  tot unitar, este Hristos.”.  „Cât despre depărtările trupeşti, poate că nu ar fi rău uneori să azvârlim înspre cei dragi cu câte un gând bun, o şoaptă nerostită a inimii, în care să le mărturisim cât de mult îi iubim şi ce înseamnă pentru noi!”.

Domnul Darius Echim întreabă: „Părinte Maxim, ce vrea Dumnezeu să ne transmită prin această molimă aşternută peste întreaga lume?

Pr. Dr. Maxim oferă un răspuns bogat care m-a bucurat nespus, fiind, ca prin minune,  conform gândirii mele.  Citez crâmpeie:

„Multe, foarte multe lucruri. Cred că e o adevărată declatraţie de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, înţeleasă ca planetă şi comunitate umană. […]. Cât despre oameni, mă tem că eram tare prinşi în angrenajul acesta social şi nu reuşeam să punem preţ pe lucrurile cu adevărat valoroase. Vremurile acestea ne-au oferit răgazul să ne descoperim pe noi înşine (n-a fost, cu siguranţă, întotdeauna plăcut), să ne dăm seama cât suntem de fragili şi ce contează cu adevărat şi ce nu contează. Să facem lucruri cu adevărat ziditoare şi să redescoperim vocaţia autodidactică a fiinţei umane, care a dus  mereu la progres.”.  

Vă îndemn să citiţi această carte din care am citat câteva cuvinte. Mă gândesc cum, Dumneavoastră, după ce aţi citit volumul în întregime, aşa cum am făcut eu, poate la sfârşit veţi simţi că aţi mâncat  prăjitura care vă place. Mie îmi place dintotdeauna cozonacul! Simplu.

Vă sugerez, ca după o primă lectură să lăsaţi cartea un timp deoparte, dar nu departe, ca  să mai reveniţi la ea. Merită.

aranjament floral și fotografie jenita naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Vinerea Mare, 30 Aprilie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


Doi giganţi: Blaise Pascal şi Nicholas Thomas Wright

Fiecărui cititor pasionat şi atent, uneori,  i se iveşte ocazia să facă conexiuni între două lecturi pe care le-a făcut la distanţe mari în timp.

De curând, am parcurs cu Atenţie şi  Bucurie  cartea:

„Iisus  pur şi simplu”, autor, Nicholas Thomas Wright,  iar în timpul lecturii, gândul m-a dus, de mai multe ori la afirmaţii citite acum 28 de ani în cartea:

Pascal  Cugetări”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

Cum am parte, în viaţa mea întrupată, de o mirare continuă, motiv pentru care am şi  botezat o carte a mea, pe care nu am publicat-o încă,  Mă  mir, deci exist!, iată că,  la sfîrşitul operei lui N.T. Wright, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc cuvintele  primite de Blaise Pascal în noaptea de 23 noiembrie 1654. Deci, sincronicitate perfectă.

 Să citim luminarea lui B. Pascal, citată de diac. Ioan I. Ică jr.:

De la ora zece şi jumătate seara până la miezul nopţii

FOC 

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor şi savanţilor.

Certitudine, certitudine, bucurie, pace

DUMNEZEUL  LUI  IISUS  HRISTOS…  

Nu se află decât pe căile învăţate în Evanghelie…”  

Dragi cititori, suntem la cîteva zile distanţă de Sfintele Paşti 2021.

Am ales, de dragul lecturii şi nu numai,  din cele două cărţi,  menţionate la începutul comunicării noastre, câteva referiri la  Iisus Hristos.

Înainte de a vi le prezenta, deschid o paranteză:  Am meditat cu Atenţie asupra mesajului primit de Blaise Pascal acum aproape 367 ani şi pot spune cum am simţit mereu cuvintele lui Iisus Hristos din Evanghelii ca pe nişte miraculoase medicamente duhovniceşti. Deci, Iisus le primise de la Tatăl ceresc, adică de la Dumnezeu. Cândva, am selecţionat, pe caiete, din Evanghelii  numai cuvintele exprimate de Iisus Hristos şi am primit mult ajutor. Vă îndemn şi pe Dumneavoastră să faceţi acest exerciţiu. Închid paranteza.

Din cartea: „Pascal Cugetări”, citez de la pag. 370:

„Iisus Hristos, fără avere şi fără nici o producţie ştiinţifică în afară, îşi păstrează rangul său de sfinţenie. El n-a dat lumii investiţii; n-a domnit. Ci a fost umil, răbdător, sfânt înaintea lui Dumnezeu, teribil pentru demoni, şi fără nici un păcat.

O, cu ce mare pompă şi cu ce măreţie a venit el în ochii inimii care văd înţelepciunea!”

Din cartea: „„Iisus  pur şi simplu o nouă viziune despre cine a fost, ce a făcut şi de ce contează”, citez de la pag. 275:

„Iisus ieri, Iisus mâine. Dar Iisus astăzi?

Am omis(intenţionat) celălalt eveniment vital care completează în Noul Testament povestea lui Iisus. Invierea se referă la Iisus ca prototip al creaţiei sale celei noi. Înălţarea se referă la Iisus ca stăpân al creaţiei celei noi care izbucneşte prin lumea veche. A Doua Venire se referă la Iisus ca Domn care vine şi Judecător care va transforma întreaga creaţie. Iar între Înviere şi Înălţare, pe de o parte, şi a Doua Venire, pe de altă parte, Iisus e cel care trimite Duhul Sfânt, Duhul Său, în vieţile adepţilor săi, astfel încât El Însuşi e prezent în chip viguros cu ei şi în ei, călăuzindu-i, îndreptându-i şi, mai presus de toate, făcându-i în stare să dea mărturie despre El ca adevăratul Domn al lumii şi să lucreze pentru a face din acea domnie suverană o realitate. Venirea Duhului – episodul Cincizecimii din Faptele Apostolilor 2 – e o  parte vitală a povestirii lui Iisus.”

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 27 Aprilie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ 

covor de flori foto: jenita naidin


16 APRILIE 2021 – Cuvinte scrise acum 100 de ani

Vă invit să citim cuvinte scrise acum peste 100 de ani, autor:

James Allen,

şi să medităm asupra lor.

«Tot ceea ce omul reuşeşte, sau nu, să facă este rezultatul direct al propriei lui gândiri. Într-un univers ordonat perfect, în care pierderea de echilibru ar însemna distrugerea totală, responsabilitatea individuală trebuie să fie totală.

Punctele forte şi slăbiciunile  unui om, puritatea şi impuritatea îi aparţin lui,  

şi  nimănui altcuiva.

 Ele sunt create de el însuşi, şi nu de altul; astfel că doar el le poate modifica, niciodată altcineva. De asemenea, situaţia de viaţă în care se află îi aparţine lui, nu altcuiva.  Suferinţa  şi fericirea au fost create de el.  Este ceea ce gândeşte; şi, pe măsură ce continuă să gândească la fel, aşa va rămâne.

Un om puternic nu îl poate ajuta pe unul mai slab, decât dacă acesta doreşte şi, chiar atunci, cel mai slab trebuie să devină puternic prin propriile eforturi.  El  trebuie,  de unul singur, să-şi dezvolte forţa pe care o admiră la altul. Doar el îşi poate modifica situaţia.

Timp de secole, oamenii  au gândit şi au spus:

„Mulţi oameni sunt sclavi, pentru că unul este asupritor; hai să-l urâm”.  În zilele noastre însă, există o tendinţă din ce în ce mai mare de a inversa această părere şi de a spune: „Acela este asupritor, pentru că mulţi oameni vor să fie sclavi; hai să-i dispreţuim pe sclavi”.  Adevărul este că atât asupritorul, cât şi sclavul trăiesc în ignoranţă, însă – în timp ce, aparent, fiecare îl face pe celălalt să sufere – în realitatea, ei îşi creează propria suferinţă. O persoană care înţelege legea gândului percepe acţiunea legii în slăbiciunea celor oprimaţi şi puterea folosită incorect a asupritorului.

O persoană capabilă de o Iubirea perfectă, care vede chinul ambelor părţi, nu condamnă pe nimeni.

O persoană, cu adevărat, compătimitoare îl acceptă atât pe asupritor, cât şi pe asuprit. Cel care a învins slăbiciunile şi a alungat toate gândurile negative, nu este nici tiran, nici sclav.  El este liber.

Un om se poate ridica, poate cuceri şi poate reuşi doar prin înălţarea gândurilor lui.   

El poate rămâne slab, umil şi chinuit, doar când refuză să-şi înalţe gândurile.

Înainte de a reuşi ceva, chiar şi lucruri materiale, el trebuie să-şi înalţe gîndirea deasupra autoindulgenţei faţă de impulsurile primitive.

Pentru a reuşi, nu va putea să renunţe la tot primitivismul şi egoismul lui; dar, cel puţin, o parte dintre ele trebuie sacrificate. Un om ale cărui gânduri primordiale sunt instinctuale, nu poate nici gândi limpede, nici planifica metodic. Nu îşi va descoperi sau dezvolta talentele ascunse şi va eşua în tot ceea ce va întreprinde.

Pentru că nu a început să-şi controleze cu hotărâre gândurile, nu este în poziţia de a fi stăpânul afacerilor lui şi de a-şi asuma responsabilităţi serioase.

Nu este apt să acţioneze independent şi să stea pe propriile picioare, ci este limitat doar de gândurile pe care le alege. 

Nu poate exista progres şi nici reuşită, fără sacrificiu.»

«Îndoiala  şi teama sunt cei mai mari duşmani ai cunoaşterii, iar cel care va încuraja, care nu le stârpeşte, îşi zădărniceşte planurile la fiecare pas. Cel care a învins îndoiala şi teama, a învins eşecul.

Fiecare gând al lui este aliat cu puterea, iar toate dificultăţile sunt întâmpinate cu curaj şi depăşite cu inteligenţă. Scopurile lui  sunt plantate la timp, iar ele înfloresc şi fac fructe care nu cad prematur pe pământ.

Gândul asociat ferm unui scop devine o forţă creatoare.  Cel care ştie acest lucru, este pregătit să devină ceva mai înalt şi mai puternic decât o simplă grămadă de gânduri şovăielnice şi de sentimente fluctuante.  Cel ce va face asta, va deveni stăpânul conştient şi inteligent al puterilor lui mentale.»   

*

«Situaţiile îl aruncă  pe om încolo şi încoace, atâta timp cât crede că este creaţia forţelor exterioare.  Dar când îşi dă seama că poate controla terenul şi seminţele ascunse în fiinţa lui, din care se nasc circumstanţele vieţii lui, atunci devine stăpânul său de drept.

            Toţi cei care au practicat autocontrolul şi purificarea de sine pentru o vreme, ştiu că circumstanţele sunt produsul gândirii, pentru că au observat faptul că situaţiile s-au modificat direct proporţional cu schimbarea atitudinii mentale. În momentul în care omul se dedică sincer îndreptării defectelor din caracterul lui şi face progrese rapide şi semnificative, el va depăşi, cu uşurinţă, orice succesiune de împrejurări nefavorabile.

Sufletul atrage lucrurile pe care le cuprinde; lucrurile pe care le iubeşte şi cele de care îi este teamă.

El  se va ridica la înălţimea celor mai  arzătoare speranţe şi va cădea la nivelul celor mai josnice pofte – iar circumstanţele sunt mijlocul prin care sufletul primeşte ceea ce i se cuvine.

            Fiecare sămânţă de gând pe care o semeni, sau căreia i-ai permis să ajungă acolo, face rădăcină şi creşte, înflorind, mai devreme sau mai târziu, în acţiune şi purtând propriile fructe de ocazii şi circumstanţe.  

Gândurile bune aduc fructe bune, gândurile rele aduc fructe rele.

            Lumea exterioară a circumstanţelor este modelată de lumea interioară a gândurilor, iar condiţiile externe – bune sau rele –  sunt factori care concură la binele suprem al persoanei. Omul care culege propriile roade învaţă prin suferinţă, cât şi prin fericire.

            O persoană nu ajunge fără adăpost sau la închisoare din cauza tiraniei sorţii, sau a circumstanţelor,  ci ca rezultat direct al gândirii josnice şi al dorinţelor instinctuale.

În mod similar, un om cu o gândire curată nu comite, brusc, o crimă din cauza stresului creat de o simplă forţă externă;  gândul criminal a fost încurajat, în secret, o vreme îndelungată în inima sa, iar ocazia a dezvăluit puterea lui acumulată.

Nu circumstanţele îl creează pe om;  ele îi arată cine este.

Nu  există condiţii care să te coboare în viciu şi în suferinţele care îl însoţesc şi nici condiţii care să te ridice la virtute şi la fericirea pe care o aduc, fără a cultiva continuu aspiraţii virtuoase.

Iar omul, ca Stăpân al gândurilor, este propriul lui creator, modelatorul mediului înconjurător. Încă de la naştere, sufletul învaţă cu fiecare pas pe care îl face în pelerinajul lui pământesc

şi atrage acele combinaţii de condiţii care să-l dezvăluie – situaţii care sunt oglindirea propriei curăţenii sau necurăţenii, propriei forţe sau slăbiciuni.

            Omul nu atrage ceea ce doreşte, ci ceea ce este.

Capriciile, dorinţele şi ambiţiile lui pot fi zădărnicite în orice moment, dar gândurile şi dorinţele cele mai ascunse sunt alimentate cu o hrană pe măsură, fie ea curată sau impură.

„Divinitatea care  ne modelează viaţa” se află în interiorul nostru; ea este chiar propriul sine.

Omul  este singurul care-şi poate pune piedici.»  

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Vineri, 16 APRILIE 2021

am fotografiat demult aceste flori superbe să ne bucure Privirea…

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

***


Next page »