Laureata
Premiului Nobel pentru Literatură,
scriitoarea Selma Lagerlof, în cartea
sa: ”Legende despre Iisus”, Editura
Universalia, Craiova, 1990,
are un capitol intitulat: ”În templu”.
Conținutul acestei legende
mi-a arătat cum, copilul Iisus a reușit să realizeze fapte minunate numai din dorința sinceră de a-i ajuta pe acei oameni.
Citez fragmente semnificative din care vedem minunile
copilului Iisus la Templu:
”Doamne, sunt un om bogat. M-aș osteni eu oare să cer banii
de la această văduvă, dacă n-aș avea dreptul la aceasta? Jur că așa cum nimeni
nu poate trece prin poarta dreptății,
tot așa de adevărat e că femeia aceasta îmi este datoare.
Când judecătorii auziseră
acest jurământ, îl crezură și hotărâră
ca văduva să-și dea fiica sclavă.
Copilul, fiind aproape, auzi
totul și se gândi; ”Ce bine ar fi dacă
cineva s-ar putea strecura prin poarta
dreptății”. Sări cu grabă spre cele două coloane.
Era așa de mâhnit pentru acea femeie… Acum nici nu se mai
gândea că acela care va putea trece e drept și fără păcate, el voia să treacă
numai pentru femeia aceea sărmană.
Își propti umerii între coloane, ca și cum și-ar face
loc.
În clipa aceea, toți oamenii
din templu văzură că poarta dreptății se
mișcă.”
”Bătrânul se ruga să-i primească jertfa, pentru că avea un fiu
bolnav și nu avea ceva mai bun pentru a fi jertfit lui Dumnezeu.
Trebuie să mi-l luați, se
ruga acesta; altfel nu va ajunge rugăciunea mea până la Dumnezeu și copilul va
muri.
Crede-mă că mi-e milă de tine, dar legea mă oprește să jertfesc
animale rănite. După cum e cu neputință să treacă cineva puntea paradisului, tot așa e imposibil să-ți îndeplinesc rugămintea.
Copilul, fiind aproape, auzi
totul. El se gândea că e păcat că nu
poate trece nimeni puntea.
Pe când bătrânu
se îndepărta mâhnit, băiatul se
ridică, atinse puntea tremurătoare și
puse piciorul pe ea. Gândurile sale erau numai la bătrânul pe care voia să-l
ajute. Atunci băgă de seamă că puntea nu mai tremură. Ea devenise lată
și sigură sub picior.
Făcu și celălalt pas, simțea că jur împrejur îl sprijină cineva să
nu cadă. Aerul îl purta ca pe o pasăre dusă de aripile ei.
Din sabie se auzi un sunet
divin când o atinse copilul, așa că unul din cei ce stăteau pe colină întoarse
capul și privi într-acolo. La strigătul său
de uimire cei din curte văzură copilul care trecea puntea
raiului.”.
(…)
Dumnezeu a făcut o minune ca
să ne arate că vrea să-ți primească jertfa. Dă mielul încoace să-l sacrificăm.
După jertfă, preoții întrebară de copil. Însă el nu știa că trecuse vremea și
că era la amiază. Când își dădu seama, vru să plece.
Acum trebuie să mă grăbesc ca
să nu mă aștepte acasă. Vreau însă să mă
uit în grabă și la ”glasul stăpânitorului lumii”. Așa se strecură prin mulțime
și se furișă cu ușurință spre colțul unde
sta sprijinit cornul.
Când îl văzu, se gândi că
acela care îl va ridica și sufla îl el,
va putea strânge toate popoarele la un
loc. Se vede însă că lucrul acesta este cu neputință, și gândul lui era numai la ce
trebuie să simtă un om care ar putea strânge pe toți oamenii pământului.
În sala rece, cu coloane multe, era un sfânt învățat care propovăduia ucenicilor săi. El se
întoarse acum spre un tânăr care-i sta
la picioare și-l numi înșelător. Spiritul îi
arătase că acel tânăr era un străin, nu un israelit și acum îl întreabă bătrânul de ce s-a strecurat sub un
nume neadevărat printre ucenicii săi.
Tânărul se ridică și
spuse că a pribegit prin pustie și a
venit străbătând mari depărtări, pentru
ca să audă adevărul cel mare și
învățătura unicului Dumnezeu.
Sufletul mi se stingea de
dor, dar știam că nu mă vei primi dacă nu aș fi spus că sunt israelit. De aceea
te-am înșelat ca să-mi potolesc dorul de a auzi învățătura ta și te rog fierbinte să mă lași lângă tine ca să ascult
învățătura unicului Dumnezeu.
Învățatul ridică mâinile spre
cer.
După cum nimeni nu poate
ridica și suna din cornul de aramă pe care noi îl numim Glasul stăpânitorului
lumii, tot așa de puțin vei rămâne lângă
mine. Ție nici măcar nu ți-e îngăduit măcar să intri în acest templu, fiindcă
ești un păgân. Grăbește-te să pleci de
nu vrei ca discipolii mei să te rupă în bucăți, tu ne pângărești templul.
Tânărul rămase liniștit și
zise:
Nu vreau să mă duc acolo unde
sufletul meu nu-și are hrană; mai bucuros vreau să mor la picioarele tale.
Cum isprăvi de zis aceste
vorbe, discipolii se repeziră asupra lui, îl
aruncară la pământ și voiau să-l omoare.
”Ce mare neîndurare!
Gândea copilul care auzise totul. Ah!
Dacă aș putea suna din cornul de
aramă, l-ași putea ajuta.”
Se ridică și puse mâna pe
corn. Nu mai dorea să-l ridice la buzele
sale pentru a stăpâni lumea, ci numai
pentru a-l ajuta pe acela a cărui viață
era în primejdie. Deodată simți cum
cornul se ridică parcă singur la buzele sale și când el oftă numai, se auzi un sunet tare și pătrunzător
care răsună în întreg templul.
Tot poporul se îndreptă
într-acolo și văzură că un băiețaș ridicase cornul la gură și scotea din el
sunete ce făceau să vibreze cupolele și coloanele.
Discipolii lăsară jos
mâinile ridicate să izbească pe tânărul
străin și sfântul învățat zise:
Vino și rămâi la picioarele
mele, Dumnezeu a făcut o minune ca să-mi
arate că dorința sa este să înveți să-L cunoști.
(…)
Când ziua înclina spre seară, un bărbat și o femeie se
îndreptau cu pas grăbit spre Ierusalim.
Ei arătau speriați și neliniștiți, și
strigau celor din jur:
Ne-am pierdut fiul!
(…) Pe fiul vostru nu l-am văzut, dar în templu
am văzut un copil de o frumusețe rară. Era ca un înger și a trecut prin
”poarta dreptății”.
(…)
Mergeți înainte până acolo unde învățații vorbesc ucenicilor. Acolo este și
copilul. Bărbații și cărturarii l-au luat în mijlocul lor, el întreabă și ei
răspund, minunându-se de înțelepciunea lui. Tot poporu stă în curtea templului
să vadă măcar o umbră a aceluia care a dus la buzele sale ”Glasul stăpânitorului lumii”.
(…)
Femeia, când zări copilul,
începu să plângă; îl recunoscuse pe fiul său.
Copilul, care stătea printre cărturari, auzi că cineva plânge și
atunci recunoscu glasul mamei sale.
(…)
Toată noaptea pribegiră și
maică-sa nu se opri din plâns. Când se
lumină de ziuă, copilul îi zise iar:
Mamă, oare de ce plângi? Eu
nu am căutat mărire, Dumnezeu a făcut prin mine o minune, fiindcă voia să ajute
celor trei sărmani.
O, fiul meu! Răspunse maică-sa. Plâng fiindcă tu ești totuși pierdut pentru
mine. Al meu nu vei mai fi niciodată.
Din ceasul acesta stăruința vieții tale va fi după dreptate, dorul tău va
fi paradisul, iar iubirea ta va cuprinde
pe toți oamenii sărmani care umplu pământul.”.
Și,
astfel, Mama lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a intuit ceea ce Omenirea
simte de peste 2000 de ani!
Am citit de mai multe ori cartea: ”Legende
despre Iisus”, și, de fiecare dată au șiroit lacrimile pe obrajii mei, dar pe
paginile Legendei: ”În templu”, am scris pe loc, din Inima și Mintea mea
următoarele cuvinte, ce reflectă
trăirile mele în viață și pe care le
datorez lui Dumnezeu:
Cele
mai minunate lucruri le săvârșim, le împlinim atunci când dorim să ajutăm
sincer pe cineva. Doamne, Te iubesc!.
Drept urmare, din aceste
cuvinte ale Inimii mele am decis cum să intitulez acest articol scris azi dis de dimineață pentru Dumneavoastră cititorii mei.
Cu Iubire și
Recunoștință
Jenița Dodiță Naidin
Sâmbătă, 01
Februarie 2025
Bistrița
CU FAȚA
SPRE LUMINA DIVINĂ