Jenita Naidin

Poeta Magda Isanos, născută în Iaşi la 17 Aprilie 1916, a vieţuit pe Pământ 28 ani şi 7 luni!

A lăsat în urma sa creaţii literare demne de a fi citite.

A doua oară a fost căsătorită cu Eusebiu  Camilar, martor George Lesnea.

Sufletul ei a Plecat în Eternitate la data de 17 Noiembrie 1944, pe când se afla în casa părinţilor, retraşi la pensie în Bucureşti, pe strada Popa Nan, 49.

Părinţii sensibilei Poete au fost medici şi au lucrat cu profesorul C.I.Parhon.

Iată cuvinte din Prefaţa scrisă de Constantin Ciopraga, la cartea „Cântarea munţilor”, ediţia 1988:

„Ca unul care se repetă de câteva ori, acest „nu ştiu” merită o oprire în loc:

„Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară/ ştiu doar ce văd”, avea să spună Blaga, într-o postumă: A fost cândva pământul străveziu. „Nu ştiu ce-a fost mai demult./ Am uitat”, scrisese Magda Isanos, afiliată regnurilor, vegetalului în special, de la care aşteaptă răspunsuri:

„Cu fiecare lucru, azi, ştiu,/ mă-nrudesc şi de zarea mea, ţiu (…)/  / Ce-a fost demult am uitat/ Poate-am dormit şi-am visat./ În bulbii de morcovi şi cepe/ e încă un vis care-ncepe…”(Amiaza).

Lui „nu ştiu” şi lui „ştiu”, vocabule corespunzând diverselor etaje ale conştiinţei, li se aliază treptat un „simt”, traducând dimensiunea emotivă, disponibilităţile compensatorii ale unei sensibilităţi acute, având ca efect perceperea lumii în unitatea ei indisolubilă

Personal, în ultimul timp văd că „ştiu că nu ştiu nimic”, constatând lucid cât de adevărat s-a spus, cu mult timp înainte ca eu să simt acest Adevăr, pe care ni-l evidenţiază doar Dumnezeu în Conştiinţa noastră.

Astăzi, fiindcă tot nu ies din apartament,  am cules la calculator o poezie ce îmi este dragă, şi spun:

Numai Dumnezeu ştie când va fi Ultima zi…  a oricărui om! 

„ULTIMA  ZI

Când voi muri, ştiu că  va fi o zi

frumasă, voi culege-n palme soare

şi voi simţi întâia sărbătoare, 

gândind la mâine n-am a mă trezi.

Copacii, doar de dânşii de-o să-mi pară 

rău, când îi voi vedea cu ceru-n braţă 

vestind la geam ciudata dimineaţă 

în care toate trebuie să moară.

Mă va cuprinde-o dragoste nătângă 

 de mine, lacrimi tulburi de pământ

în colţul gurii mele-or să se strângă 

şi voi zâmbi, mirată că mai sunt.

Dar pe neaşteptate o să crească 

o noapte pe deasupra frunţii mele,

şi deopotrivă, zâmbete şi stele, 

departe, mai departe-or să pălească.

Prin somn, ca printr-un zid voi auzi 

cum se loveşte-un ram de cercevea, 

cum plânge lângă mine cineva 

încet, de parcă m-aş putea trezi.

Şi dintr-o dată totul sub pleoape

 căzând adânc spre liniştea de-apoi,

ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape, 

şi totuşi prea departe, lângă voi.”

Magda Isanos, 1937

***    

Am cules la calculator poezia respectând normele de azi ale Academiei Române. 

Îmi place să mă gândesc la faptul că, noi, oamenii suntem mărginiţi, că suntem temporari aici pe Pământ.   Smerenia ne învaţă să avem mereu gândul la Plecarea de pe Planeta Pământ, ştiind că, de fapt, are loc o despărţire a Sufletului nemuritor de trupul în care a stat o vreme.

Cu adevărat, Moartea este o trecere, este o eliberare a Sufletului, a Conştiinţei noastre ,

 ce a însufleţit corpul fizic,

 atât cât i-a fost dat de Sus.

Nu vă temeţi! Aşa ne-a spus şi Iisus.

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Jeniţa Dodiţă Naidin

Sâmbătă, 16 Mai 2020

Spre o Lumină caldă!

***   .