Jenita Naidin

Vă invit să citim câteva zile  fragmente din cartea: „JUNG”,

scrisă de  Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,

în colecţia: Maeştri spirituali.

Astăzi  citez câteva paragrafe din Capitolul Terapia (pag. 140),  iar în zilele următoare voi culege la calculator mai departe, astfel încât să parcurgem  cât mai mult din partea finală a acestei reuşite cărţi, publicată de distinsul analist din şcoala lui Jung, Anthony Stevens, psihiatru şi autor de lucrări pe teme jungiene.

Să începem, încet,  o lectură-studiu ce ne este cu siguranţă de folos, pentru noi şi cei din jurul nostru:

«Nu e posibil să descrii în mod adecvat în cadrul unui singur capitol transformarea profundă pe care o poate aduce, în cazul optim, analiza jungiană – ori să oferi ceva mai mult decât o schiţă rudimentară a principiilor pe care se bazează practicarea ei.

Totuşi încercarea merită făcută, căci şcoala analitică marcată de numele lui Jung este cea mai de seamă moştenire lăsată de el culturii noastre.

Inovaţiile introduse de Jung au depăşit cu mult ca influenţă propria sa şcoală şi se cuvine să spunem că influenţa aceasta a fost generoasă şi umană.

Formulările lui iniţiale au provenit în mare parte, aşa cum am văzut, din propria sa „boală creatoare”, dar au reprezentat totodată o reacţie la stereotipul analistului freudian clasic, stând tăcut şi distant înapoia divanului, emiţând din vreme în vreme sentinţe şi interpretări ex cathedra, dar neimplicându-se în nici un fel în angoasele şi suferinţele pacientului.

Jung a venit în loc cu o propunere radicală:

ca analiza să fie un proces dialectic, o comunicare în ambele sensuri între doi oameni la fel de implicaţi. Deşi la data când a sugerat-o prima oară era vorba de o idee revoluţionară, modelul acesta i-a influenţat pe psihoterapeuţii din majoritatea şcolilor, chiar dacă mulţi dintre ei nu par să-şi dea seama că a fost iniţiat de Jung.

Aportul lui Jung la practica psihoterapeutică poate fi împărţit, pentru simplitate, în patru secţiuni:

(1) modul în care a abordat boala mentală;

(2) atitudinea sa faţă de pacienţi;

(3) principiile şi tehnicile urmate în cursul tratamentului;

(4) opiniile sale cu privire la rolul terapeutului.

BOALA

Formulându-şi modalitatea proprie de abordare  a bolii mentale, Jung se împotrivea nu numai concepţiilor psihanalizei freudiene, ci şi ideilor care predominau pe atunci – şi în mare măsură mai predomină încă – în psihiatria obişnuită.

Adevărul este că experienţa lui Jung era mai solidă şi mentalitatea lui cu mult mai luminată decât a majorităţii celor ce practicau fiecare dintre aceste discipline.

Freud îşi experimentase şi (spre satisfacţia sa) îşi confirmase ipotezele bazându-se acum pe analizele întreprinse asupra unui lot restrâns de pacienţi austrieci aparţinând clasei mijlocii înstărite, majoritatea fiind femei suferind de isterie (afecţiune foarte la modă la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar rareori diagnosticată astăzi).

Pacienţii lui Jung proveneau, în schimb cel puţin la începutul carierei sale, din toate categoriile sociale ori profesionale, prezentând practic toate afecţiunile descrise în manualul de psihiatrie al lui Krafft-Ebing. În plus, Jung se baza pe afirmaţiile sale, nu numai pe sine însuşi şi pe pacienţi, ci şi pe cercetarea in extenso a miturilor, a religiilor comparate şi a antropologiei, străduindu-se din răsputeri să stabilească adevăruri universale, valabile pentru toate fiinţele umane, indiferent de clasa, rasa, ori credinţa lor.

Şi mai presus de orice, făcea tot posibilul să nu eşueze în dogmatism.

Când colegul său englez E. A. Bennet i-a spus, în 1951, că scrie un articol despre el în British Medical Journal, Jung i-a răspuns imediat:

„Indiferent ce spuneţi, explicaţi că n-am nici o dogmă, că rămân mereu deschis şi că pentru mine lucrurile nu sunt imuabile.”

Umanitatea luminată a modului său de-a aborda boala mentală a fost evidentă încă de când şi-a început lucrul la Burghölzli ca asistent a lui Bleuler.

Spre deosebire de marea majoritate a psihiatrilor vremii, Jung asculta realmente, aşa cum remarcam mai devreme (v.mai sus p.26), tot ce îi spuneau pacienţii, oricât de ireal sau halucinant le-ar fi fost discursul. Aşa cum scria, mult mai târziu:

În multe cazuri din psihiatrie, pacientul care vine la noi deţine o poveste care nu a fost spusă şi pe care, de regulă, nimeni n-o cunoaşte.

În opinia mea, terapia începe cu adevărat abia după investigarea acestei poveşti absolut personale.

E taina pacientului, stânca de care a fost zdrobit.

Dacă îi ştiu această poveste secretă, posed o cheie a tratamentului…

Problema terapiei este întotdeauna persoana ca întreg, niciodată simptomul izolat.

Trebuie să punem acele întrebări care solicită întreaga personalitate.».

*

Am făcut fotografii pentru Dumneavoastră!

Prin imaginile pe care le vedeţi mai jos  doresc să vă  bucuraţi sufletul:

Bistriţa,  Duminică, 15 Martie 2015   Jeniţa Naidin