Jenita Naidin

Pe lângă istoria sa întortochiată,

marii oameni de cultură pe care i-a dat,

bogăţiile adunate si etalate cu semeţie,

Austria este renumită si pentru peisajele sale fermecătoare.

Dintre acestea, de departe, cele montane sunt vestite în întreaga lume.

Drumurile şerpuiesc printre spinările împădurite,

presărate parcă de o mână ciclopică într-o dezordine plăcută privirii.

Brazi drepţi şi înalţi, crescuţi ca peria,

dau impresia unei pături aruncate peste spinările munţilor

spre a ţine de cald – sau răcoare –

pentru viaţa ce se petrece sub verdele închis al umbrarului.

Ici colo,  mici poieniţe înierbate pun câte un petec de un verde mai crud.

La poalele pădurilor, păşunile se întind de-a lungul şoselelor,

bordând cu smaraldul lor proaspăt tainele întunericului codrilor de deasupra.

Căsuţe izolate sau fânare încă neumplute sparg cu culoarea lor albă,

respectiv  maronie-putredă netezimea peisajului.

Oricât ai căuta un petec de teren pârloagă, ori vreun gunoi cât de mic aruncat ori depozitat, nu vei găsi.

Totul este ca în peisajele austriacului Anton Joseph Koch: idilic.

Cu cât urci mai mult, cu atât culmile devin mai ascuţite, mai neregulate şi, uneori, îşi pierd din podoaba verde, dând impresia că pătura cu care au fost învelite este mai roasă ori chiar ruptă şi prin spături ies, rebele, piscuri cenuşii.

Ciudăţenia constă în faptul că nu ştii niciodată dacă în spatele piscului pe care îl vezi în faţa ta nu se ascunde cumva un altul, mai înalt, pe care îl bănui doar, ca prin vis. Căci parcă-parcă zăreşti ceva, ca un contur cu o tentă mai închisă, care acum se tulbură, acum se limpezeşte, rămânând totuşi în stadiu de bănuială.

Şi asta din cauza norilor câlţoşi care se agaţă de culmile munţilor austrieci,

precum scaieţii de blana mioarelor ce-şi fac veacul în poieniţele şi platourile înalte. Iar dacă ai ocazia –şi nu se poate să nu o ai dacă traversezi Austria- să treci de cota 1000 m, atunci vei avea prilejul să asişti la un spectacol incredibil:

printre toate piscurile, coborând uneori prin văi, caiere despletite de nori albi se scurg, se ridică, se deşiră şi se împletesc, încât ai impresia că acesti munţi sunt o ţesală imensă care piaptănă fuiorul norilor.

Multe din suviţe rămân îndelung printre „dinţii” giganticului pieptene, altele dispar pentru a apărea după câtva timp ceva mai încolo, reluânu-şi dansul de forme şi transparenţe.

Este clar: aici Dumnezeu a pus cerul prea jos!

Pentru frumuseţea munţilor austrieci, cerul de aici trebuia să existe mult mai sus,

norii să se plimbe pe deasupra culmilor şi să admire jocul de volume al piscurilor care,

privite de sus, ar apărea ca suprafaţa unui ciocan de tocat carne.

Iar noi, efemerii existenţiali în comparaţie cu zbârciturile majestuoase ale Terrei, să le putem admira frumuseţea de basm, de la poale până la ultima piartă din vârf.

Dar poate tocmai acesta este farmecul lor, să fie descoperiţi „pe bucăţele”, să lase loc la visare şi la o eventuală nouă vizită, în speranţa că atunci vei vedea mai mult, mai bine.

Dragoş Vasiliu – Iaşi

auorul cărţii: Fără chip

August 2015

***

Scriitorul a retrimis textul,

presărat cu fotografiile sale din locurile,

din Austria,  prin care a fost, dar şi cu unele completări.

Cum eu,

-fără să am vreo supărare, că nu am fost în nici o ţară străină vreodată-,

apreciez scrierile  frumoase ale românilor despre  alte ţinuturi decât cele din România,

postez din nou articolul.

Lectură plăcută şi privirea imaginilor cu Bucurie,

căci,  totuşi sunt vizibile,

chiar dacă pentru blogul meu a trebuit să le reduc mult dimensiunile.

Bistriţa,

Vineri, 11 Septembrie 2015.   Jeniţa Naidin