Bucuraţi-vă!
Motto:
„Din bucurie s-au născut toate făpturile, prin bucurie se ţin şi în bucurie se reîntorc, când pleacă din lumea aceasta.”

Dragii mei cititori vă ofer ocazia să parcurgeţi un text scris de un talentat şi harnic scriitor pentru ca să trăiţi o reală Bucurie sufletească şi spirituală.
Veţi vedea cum autorul prezintă amintiri despre prietenul său, dar ne vorbeşte şi despre sine, aşa încât eseul ne captivează atenţia.
Iată un mod minunat prin care Domnul Cornel Cotuţiu onoreză un prieten al său Plecat din lumea aceasta.
Lectură plăcută şi Bucuraţi-vă!
„Prietenie în sinonimie cu fraternitatea
Mă aflam în curtea casei sale natale, de la Telciu. Ghiță, lucrând la Biblioteca Județeană, normal că era la slujbă, la Bistrița. Eu, în vacanță de vară fiind, acum zdrobeam butuci de lemne pentru foc, dar, la un moment dat, tatăl său mi-a propus să-mi potolesc hărnicia cu răgazul unei cafele.
Lămurit asupra relațiilor mele cu fiul său, seniorul Suciu a socotit că este firesc să repete o invitație similară celei de anul trecut: „Domnu Cornel, am în curte un camion și o remorcă de butuci, pentru foc, la iarnă. Așteaptă – știți, ca anul trecut -, să fie crăpați. Ce ziceți?” Știa că nu abuzează de mine, căci îi spusesem cândva că nu agreez munca fizică, însă cu două excepții: Să crăp lemne și să plivesc straturile de buruieni din grădina de legume.
Acum, seniorul (cuvânt pe care-l acceptase ca apelativ) îmi vorbea despre familia lui. Primii doi fii erau, unul medic, celălalt inginer, iar mezinul Ghiță se afla pe cale să termine cursurile, la fără frecvență, ale Filologiei clujene; dar nu oricum, ci în postură de profesor de limba și cultura latină (într-o grupă de doar șase studenți la acest profil!). La un moment dat, amfitrionul meu de Telciu a folosit o zicere oarecum neobișnuită pentru un gospodar din lumea satului. Se referea la Ghiță, remarcând că „s-a născut în preziua Revoluției Franceze”… Un țăran să ia ca reper de naștere pentru fiu-său unul dintre cele mai mari evenimente din istoria Europei?… Așa mi se confirma fibra de intelectual a acestui om, care, intrat la școala de învățători, a fost dat afară din motive abuziv bolșevice ai anilor imediat postbelici (Ticăloșenia aceea, potrivit căreia un țăran înstărit era considerat chiabur, adică exploatator al țăranului de rând). Am înțeles (fără să-i cer să-mi confirme) că își compensa această urgie asupra destinului și vocației sale prin profesia intelectuală a fiilor săi.
L-am cunoscut în ziua când sora nevesti-mii m-a făcut cumnat cu el… Era timorat în postura aceea de mire, arăta ca un adolescent copleșit de ce i se întâmplă, cum, de altfel, și cumnățica în inedita înfățișare de mireasă.
Iar de atunci apoi, a fost de parcă ne-am fi știut dintotdeauna: cum profesăm, ce aspirăm în domeniul respectiv, ce preferăm, ce disprețuim. Doar că destinul său avea să fie, de la o vreme, marcat de crampe familiale (ca să nu le numesc altfel). A avut parte de schimbări de domiciliu și instituții, cu plecări și reveniri: Telciu, Bistrița, Beclean, iar Bistrița, apoi Arad, iar Beclean (aici, în ultima instanță, adică înainte de moartea sa violentă, în accident de mașină – fusese chiar directorul Liceul Agricoindustrial). Nici eu n-am fost prea departe de astfel de meandre existențial-civice; dar am putut să ne ajutăm, să ne sprijinim cu eficiență. Când, în drumurile mele (fie de navetist, fie din obligații profesionale), mă apropiam de Beclean, trăiam anticipat bucuria de a-i revedea pe părinții mei și… pe Ghiță Suciu.
Credea în puterea formativă, educativă, tămăduitoare a cărții, în menirea cărții de a hrăni sufletul, spiritul. Chiar numai momentul când privirea se oprește pe o copertă de carte, se întâmplă un prim moment benefic, hrănitor – considera el; chiar terapeutic – continam eu ideea. „Între cărți, devin imun la răul din jur și simt cum ele mă protejează” – mi-a spus când, acasă la el fiind, exclamam simulând un ton de dojană: „Muncești înconjurat de cărți, or, iată, acasă la tine trei pereți din această odaie sunt tapetați cu cărți și albume proprii. Ești un nesătul! Cu banii din ele ai fi putut să-ți cumperi un elicopter!”…
Abia acum, am gândul că, pentru fundalul oricărei fotografii cu el, planul secund ar fi fost sugestiv – ca trimitere la preocupările sale, la profesie – dacă ar fi fost ales un raft cu volume sau chiar un corp de bibliotecă.
Într-o vară, s-a „ înzdrăvenit” chiar un triou: Gheorghe Suciu, Ioan Pintea și cu mine. „Adezivul” fusese zilele petrecute de tustrei, pentru prima datăl la Mănăstirea Rohia, în compania Monahului Nicolae – desigur, pre limba mireană, Nicolae Steinhardt. „A petrece”, în accepțiunea lui Noica, deci, nu chiolhan.
Ne aștepta. Copilul său de suflet – Ioan Pintea – îl prevenise din timp. (Relația dintre cei doi se datora nu numai felului adolescentin de a fi al lui Pintea – și am avut mereu impresia că Steinhardt se dorea… un tată fictiv – dar și pentru interesul, vocația tânărului său prieten pentru teologie). Oricum, ne știam. După o sesiune interdisciplinară de la Dej, N. Steinhardt a acceptat apoi o întâlnire la Beclean, din partea cenaclului „Saeculum”, revenind la Beclean ulterior, căci tânăra familie își avea domiciliul aici, pe Someșul Mare în amonte, apoi a avut drumuri la Bistrița, Mocod. La rându-ne, am repetat vizitele la Rohia.
Marea personalitate a dorit să ne fie amfitrion, la biserică, la bibliotecă, pe cărările în pădure și pe dealurile din perimetrul mănăstirii. Am avut parte și de un miezunoptic, șoptit seducător de Călugărul Nicolae, dar și de taifas pe teme de cultură, literatură – totul era cuceritor, măgulitor, pentru modul amical, uneori bonom, ironic, de a purta dialogul cu noi. Cum monahul gazdă avea și grija bibliotecii mănăstirii, e limpede ce regim de ședere a avut Ghiță, mai cu seamă când a aflat că Steinhardt tocmai terminase de aranjat volumele, după criterii științifice consacrate. „Îți dai seama – mi-a șoptit Ghiță topit -, fiecare carte de aici a fost atinsă de mâinile sale!…”
…Tocmai el, care nu agreea cuvântul latinesc „legere”, ci slavonescul „citire”, a ajuns, în ultimii ani ai vieții sale, ca dascăl, să-i ajute pe elevi să citească slova în orele de latină (la Colegiul Național „Petru Rareș” Beclean), să-i determine să aștepte nerăbdători orele cu dom profesor de latină Gheorghe Suciu. Efectiv, reușise să reabiliteze latina, pentru liceeni, s-o aducă din postura de cenușăreasă, la ceea ce trebuia să priceapă și să accepte elevul, că este o disciplină de învățământ cel puțin egală cu celelalte, să descopere că latina este o posibilitate extrem de eficientă în actul comunicării.
M-a umplut de admirație când am aflat că și-a învățat elevii „Tatăl Nostru” în limba latină. Dar nu numai atât: Orele la clasă începeau cu rostirea în cor a acestei rugăciuni în variantă latinească. Nu era un bisericos, dar am înțeles că starea de pioșenie o voia interferată cu un fel de orgoliu laic al rostirii rugăciunii în limba stră-străbunilor noștri.
…Mi-am propus să alcătuiesc nu un text cu informații despre o anume personalitate (un „curriculum vitae”), ci un crochiu cu câteva tușe sentimentale, despre ce mi-a rămas din frățietatea cu un om care, prematur, numai este.”
Cornel Cotuțiu

*
După cum aţi constatat, aţi parcurs un text complex, captivant şi cu mesaj.
Personal, recitesc câteva cuvinte scrise despre prietenul său:
„Credea în puterea formativă, educativă, tămăduitoare a cărții, în menirea cărții de a hrăni sufletul, spiritul. Chiar numai momentul când privirea se oprește pe o copertă de carte, se întâmplă un prim moment benefic, hrănitor – considera el; chiar terapeutic – continam eu ideea. „Între cărți, devin imun la răul din jur și simt cum ele mă protejează” – mi-a spus când, acasă la el fiind, exclamam simulând un ton de dojană: „Muncești înconjurat de cărți, or, iată, acasă la tine trei pereți din această odaie sunt tapetați cu cărți și albume proprii.” …
„Efectiv, reușise să reabiliteze latina, pentru liceeni, s-o aducă din postura de cenușăreasă, la ceea ce trebuia să priceapă și să accepte elevul, că este o disciplină de învățământ cel puțin egală cu celelalte, să descopere că latina este o posibilitate extrem de eficientă în actul comunicării.
M-a umplut de admirație când am aflat că și-a învățat elevii „Tatăl Nostru” în limba latină. Dar nu numai atât: Orele la clasă începeau cu rostirea în cor a acestei rugăciuni în variantă latinească. Nu era un bisericos, dar am înțeles că starea de pioșenie o voia interferată cu un fel de orgoliu laic al rostirii rugăciunii în limba stră-străbunilor noștri.”
*
Vă mulțumim Domnule Profesor Cornel Cotuțiu.
*
Cu Iubire şi Recunoştinţă
Jeniţa Dodiţă Naidin
Joi, 8 August 2019
Universul este infinit

*