Câteva poezii în zi de Primăvară

 

 

Vă invit să păstraţi un răgaz pentru sufletul Dumneavoastră.

Sunt flori de privit şi versuri de citit.

Avem nevoie de odihnă sufletească!

 

Nu păstra pentru tine…

 

Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale!

Spune-mi-o mie, doar mie, în taină.

Tu, ce zâmbești cu-atâta gingășie,

șoptește-mi cât mai lin:

inima mea te va auzi –

nu urechea.

 

Adâncă-i noaptea, casa tăcută,

cuiburile păsărilor învăluite în somn.

Deschide-ți printre lacrimi furișe,

printre zâmbete nesigure,

printr-o dulce-mbujorare-a durerii-

deschide-ți taina inimii tale…”.

 

„Crede în iubire, chiar dacă este un izvor de suferinţă.

Să nu-ţi închizi inima!”

 

„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite, nu le pot înţelege”.

 

„Inima este făcută numai pentru a se dărui

cu o lacrimă sau un cântec, iubita mea”

 

„Nu, dragul meu, nu pot înţelege,

vorbele tale sunt nedesluşite.”

 

„Bucuria este fragilă ca o picătură de rouă.

Ea moare surâzând.

Dar mâhnirea este puternică şi durează.

Îngăduie ca o dragoste dureroasă să se trezească în ochii tăi.”

 

„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe.”

„Lotusul vrea mai curând să se desfacă în soare şi să moară,

decât să trăiască sub chip de mugure o veşnică iarnă.”

 

„Nu, dragul meu, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe”.

 

                                   

„Am iubit această lume

Şi am înconjurat-o ca un vrej vegetal cu fiecare fibră a fiinţei mele!

Lumina şi întunericul lumii amestecat cu amurgul

Au plutit prin spiritul meu, în el s-au topit

În aşa fel încât, la sfârşit, viaţa mea şi universul sunt una!

Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi.

Cu toate acestea nu-i mai puţin adevărat că va trebui să mor.

Cuvintele mele vor înceta într-o zi să înflorească în spaţiu.

Ochii mei niciodată nu se vor mai putea dărui luminii;

Urechile mele nu vor mai auzi soliile tainice ale nopţii

Şi inima mea

Nu va mai alerga grăbită la pătimaşa chemare a soarelui răsare.

Va trebui să iau sfârşit

Cu cea din urmă a mea privire,

Cu cel din urmă cuvânt!

Astfel dorul de a trăi este un mare adevăr,

Iar absolutul adio – un alt mare adevăr.

Şi totuşi trebuie să aibă loc între ele o armonizare!

Altfel creaţia

Nu ar fi putut îndura aşa de mult timp zâmbitoare

Enormitatea înşelăciunii!

Altfel lumina de mult s-ar fi înegrit

Ca o floare devorată de viermi!”

 

 

     „ În aurora sa viaţa mea era asemenea cu o floare –

Floarea invoaltă care lasă să-i cadă una sau două petale

Şi nu-şi simte nicicum pierderea

Când briza primăverii vine să pândească la uşa sa.

 

Acum când tinereţea ei a luat sfârşit

Viaţa mea este asemenea unui fruct

Care nu mai are nimic de păstrat pentru sine.

Ci ea aşteaptă să se dăruiască întreagă

Cu toată povara dulceţii sale.”

 

Rabindranath  TAGORE

 

*

Pe măsură ce acordăm un pic de timp acestor poeme scrise de  acest spirit evoluat,

Poetul Rabindranath  TAGORE,

vedem că,

în realitate,

reuşim să medităm, să realizăm Pacea interioară de care avem atâta nevoie.

O Primăvară luminoasă vă doresc!

 

Bistriţa, 

Marţi, 8 Martie 2016,  Jeniţa Dodiţă Naidin