Jenita Naidin

MOTTO:

Cu un cuvânt bun

şi pe cei răi îi facem buni,

cu un cuvânt rău

 şi pe cei buni îi facem răi.

 

Este bine să ştim că semnificaţiile multiple ale cuvintelor constituie  motivul unor neînţelegeri grele,

dacă cei care comunică nu îşi clarifică ceea ce au vrut să spună.

Importantă este şi pronunţarea cuvintelor cu o anumită intonaţie ce poate da un sens anume celor spuse.

Conform DEX,  cuvântul

cuvânt înseamnă:

„unitatea de bază a vocabularului,

care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor;

vorbă.”

De aceea, într-o discuţie, este bine ca fiecare să clarifice dacă celălalt a înţeles ceea ce a vrut să spună.

Pentru că un cuvânt poate avea „un complex de sensuri”,

este bine ca într-un dialog,  într-o discuţie, să se convină ce înţeleg cei ce vorbesc în acel moment, prin cuvintele folosite,

eventual ce sens dau, de comun acord, acelui cuvânt,  în acel context.

Dacă facem presupuneri că celălalt ştie ce am vrut noi să spunem şi nu avem curajul să întrebăm şi să clarificăm,

riscurile neînţelegerilor sunt reale şi pot  avea  urmări neplăcute.

Când comunicarea este între părinţi şi copiii mici, dacă cuvintele nu sunt bine înţelese,

se pot crea confuzii cu repercursiuni asupra dezvoltării psihologice a acelor copii, astfel încât,

au şansa să îşi limpezească mult mai târziu şi, eventual, în cadrul unei terapii, multe confuzii.

Literatura de specialitate ne oferă multe exemple, prin cazuistica prezentată în cărţi, din care avem de învăţat.

În această primă parte a discuţiei noastre vă propun, cu blândeţe, să citim cuvintele unor specialişti în domeniul psihologiei.

J.F. de Sauverzac scrie în prefaţa unei cărţi a psihanalistei Françoise  Dolto:

«Este un adevăr care scapă cuvintelor, un real de care nimeni nu e răspunzător, în care reperele sunt vagi. 

Este un ne-spus, pe care subiectul nu l-a luat cu el, dar care, însă, se lipeşte de el ca o dublură, fără voia sa. 

„Imposibilul” care rămâne în simptom îi poartă urma.

La fel este neînţelegerea dintre micul Hans (cazul lui Freud) şi mama sa:

„Ai şi tu un face-pipi?”, a întrebat-o el.

„Bineînţeles că am şi eu un face-pipi, a răspuns ea.

Dar ea s-a referit la o funcţie, iar el a întrebat-o despre existenţa organului. 

Nimic nu justifică mai bine calamburul nefast al acestui  „ne-înţeles”  între mamă şi copil, 

calambur care, după vorbele ei, este greu de recunoscut; 

ea a înţeles greşit o altă diferenţă,  cea dintre organ, penisul,  şi simbol, falusul,

care reprezintă dorinţa oricărui subiect, indiferent de sexul său. 

(Asupra acestui aspect, după cum subliniază Françoise  Dolto, nici Freud nu avea concepţii clare la vremea aceea.)

Dacă simptomul îşi are originea în echivoc,

el nu îşi are calea de întoarcere spre adevăr, pentru un subiect în analiză, decât printr-un „spus”. 

De aceea, trebuie să ascultăm chiar şi ceea ce copilul nu ne poate spune prin cuvinte

– pe care le-a refulat sau pe care nu le-a primit; 

şi îi putem spune totul, întrucât, ca orice fiinţă umană, sexuată, el este susţinut de limbaj,

chiar dacă codul său simbolic este aparent indescifrabil. 

Aceasta este profunzimea domeniului pe care Françoise   Dolto a oferit-o psihanalizei.»

Tot din sfera discuţiilor dintre părinţi sau adulţi şi copii, vă invit cu drag să citim cuvinte  scrise de  Jaques Salomé,

psiholog francez de renume internaţional:

«Când o mamă spune copilului său „dragostea mea”, ea pare să confunde sentimentul pe care îl încearcă pentru el (simt dragoste pentru tine) şi direcţia sau obiectul acestei iubiri, care este persoana copilului său.

Ea stabileşte o complicitate care poate să-l facă pe copil să înţeleagă că el „este” dragostea, adică sentimentul mamei.

Acest amalgam riscă să-l închidă într-o postură care se poate revela inconfortabilă în sentimentele lui de dragoste din viitor şi chiar să-i interzică să lase să se dezvolte sentimente care i se potrivesc.

La fel, când aud o mamă murmurând cu drăgălăşenie fiului ei:

„Tu eşti bărbatul meu”, ea nu înţelege locul pe care ea i-l atribuie şi confuzia pe care cuvintele sale o poate provoca în spiritul copilului.

Ea nu pare să ştie că, făcând aceasta, iese din sfera filială/maternă, pentru a plasa copilul într-una cu tentă sexuală, a unei relaţii de la adult la adult.

Dacă un soţ spune copilului său: „Du-te şi întreabă pe mama dacă este de acord…”, el se plasează, faţă de soţia lui, pe acelaşi plan cu fiul său sau cu fiica sa. Va fi preferabil pentru el să o numească pe soţia lui – folosindu-i prenumele, sau, şi mai mult, să precizeze:

„Du-te şi întreab-o pe mama ta”,  pentru a-i arăta copilului că trebuie să gestioneze problema în această relaţie,  într-o poziţie de fiu-mamă.

La fel, când femeia anunţă:

„Spune-i lui tata că masa e gata”,  ea se introduce într-o relaţie care nu trebuie să rămână decât de la copil la tată.

Când o învăţătoare, grăbindu-se, cere uneia dintre elevele sale:

„Să-i spui mamei să vină să mă vadă”, uitând posesivul, ea face intruziune într-o relaţie care nu aparţine decât copilului.

Când o mamă spune:  Mămica te va pedepsi pentru că ai minţit”,

ea perturbă reperele relaţionale ale copilului său, căci nu este mămica cea care pedepseşte (parte gratifiantă a relaţiei marterne),

ci mama (parte mai frustrantă a relaţiei materne).

La fel, când părinţii utilizează impersonalul pentru a da o informaţie:

„Se va pleca în călătorie şi tu vei rămâne cu bunica!”,

va fi mai important să se precizeze:

„Tatăl tău şi cu mine vom face o călătorie în cuplu.

Am discutat împreună şi suntem de acord să te lăsăm la bunica.”

Am auzit o fetiţă de 9 ani spunând învăţătoarei sale:

„Voi adulţii, ne faceţi să trăim lucruri dificile şi nu ne învăţaţi nici măcar cuvintele prin care să le trăim mai bine.

Eu nu ştiu cum să spun că Bruno este fiul prietenei tatălui meu. Eu spun că este fratele meu, şi toată lumea crede că el este de asemenea fiul mamei mele! Mie nu îmi place asta , nici mamei mele, de altfel,”

Este de datoria noastră să fim mai vigilenţi în legătură cu termenii pe care îi folosim, cu formulările pe care le utilizăm şi cu importanţa pe care o dăm cuvintelor alese, deoarece este de datoria noastră să le alegem cu mai multă grijă, pentru a încerca să le păstrăm cât mai aproape, cât mai fireşti faţă de relaţia pe care acestea pretind că o numesc.

Cuvintele sunt paznici vigilenţi în labirintul schimburilor intime,

ele ne pot ajuta să evităm să cădem şi să ne pierdem în ne-diferenţiere.

Căci ştim,

orice existenţă se construieşte printr-o succesiune de identificări şi mai ales diferenţieri, pentru a accede la propria noastră identitate.””

 

Prima parte a acestui articol a fost consacrată unor exemple  cu privire la înţelesul cuvintelor

şi a  unor exemple de exprimare între mamă şi fiu sau între părinţi şi copii.

Să vorbim acum despre comunicarea dintre membrii cuplului.

O necesitate dintre cele mai dificile pentru relaţiile noastre o constituie rezolvarea divergenţelor.

Când o pereche nu cade de acord asupra unui subiect aflat în discuţie,

discuţia se poate transforma în ceartă şi apoi, fără prea multe avertismente, în încăierare.

Cei doi, dintr-o dată, încetează să-şi mai vorbească afectuos şi încep să se atace acuzându-se,

plâng, sunt ofensaţi, devin neîncrezători.

Când un bărbat şi o femeie aflaţi în relaţie de cuplu se ceartă îşi distrug sentimentele şi relaţia dintre ei.

Dacă comunicarea este un liant sigur, certurile pot distruge relaţia.

Este bine ca cei doi să îşi aleagă cu grijă cuvintele şi să discute argumentele pro şi contra.

Mereu spun:

dacă se poate, şi doresc să se poată, toate discuţiile să fie făcute cu  blândeţe, cu bunătate, cu Iubire.

Şi mă refer, în primul rând la Iubirea sufletească, spirituală.

Căci una este să duceţi tratative şi alta este să vă certaţi,

vă spun, cu mare dragoste şi din experienţa multor ani în care am stat de vorbă cu mai multe familii.

Ceea ce am constatat adesea, din conversaţiile mele cu diferite cupluri,

este faptul că, fiecare din cei doi, în timpul unei discuţii, uită să mai fie iubitori şi se concentrează pe a avea dreptate.

Dorinţa de a vea dreptate duce la certuri.

Eu recomand, cu blândeţe, ca fiecare din membrii unui cuplu să acorde atenţie celuilalt şi în aceste momente mai delicate, să îl asculte până la capăt.

Prefer să nu dau exemple concrete din conversaţiile mele cu oameni,

deşi au avut rezultate foarte bune în armonizarea unor relaţii,

deoarece cuvintele mele vindecătoare, după cum au spus acei oameni, au ajutat.

Cazuistica mea este interesantă,  mai ales prin faptul că reflectă  mentalul colectiv al zilelor noastre,

dar nu exemplific din ea.

Prefer să las spaţiu unor citate din care eu m-am adăpat cu folos, iar Dumneavoastră să le citiţi în original.

Fiindcă eu mi-am extras învăţămintele atât din ştiinţa psihologiei, psihanalizei, a lucrului concret cu oamenii,

dar şi din Cărţile Sfinte,

vă invit cu blândeţe să medităm împreună asupra câtorva cuvinte din Sfânta Scriptură,

pe care eu obişnuiesc să le spun celor cu care port discuţii despre sufletul nostru,

despre comportamentul nostru.

Citez:

 

„Nu răspunde înainte de a asculta,

nu tăia nimănui şirul cuvintelor.”

 

„Vorba dulce înmulţeşte prietenii,

Limba plăcută sporeşte răspunsurile plăcute.”

 

„Femeia tăcută e un dar de la Domnul

şi nimic nu e mai de preţ decât cineva bine crescut.”

 

„Înţeleptul se face iubit prin cuvintele sale,”

 

„Mai înainte de a vorbi, învaţă,

şi mai înainte de a te îmbolnăvi, îngrijeşte-te.”

 

„Nu fi gelos pe soţia ta iubită

şi nu-i îmbia gândul de a-ţi face rău.”

 

Aici, la acest ultim citat – „Nu fi gelos pe soţia ta iubită  şi nu-i îmbia gândul de a-ţi face rău.” -,

parafrazez şi spun că,

nici soţia să nu fie geloasă pe soţul ei iubit şi nici să nu îl îndemne să îi facă rău.

Am auzit adesea, chiar în faţa mea, spunîndu-şi unul la altul îndemnuri spre rău,

acest lucru duce, prin acele cuvinte instigatoare,  sau de ameninţare, la sporirea agresivităţii celuilalt.

Am să dau un singur exemplu:

Dacă soţia spune, într-un moment de supărare, sau furie:

„am să divorţez”, iar soţul răspunde, grăbit şi lezat în orgoliul lui, „da, divorţează”,

acest dialog nu ajută cu nimic discuţia.

Recomandarea mea este următoarea:

Când unul spune cuvinte grele, celălalt să tacă şi să se roage în sinea sa.

Căsătoriile îndelungate numai aşa se pot menţine, cel mai înţelept să cedeze şi prin păstrarea Iubirii.

Răul  să fie  plătit cu bine.

De asemenei, cu dragoste vă spun să nu facă nimeni expectaţii către ceilalţi decât aşa cum ar vrea să fie în realitate, deci pozitive,

fiindcă toate gândurile noastre sunt energie pură şi puternică şi îi influenţează pe ceilalţi.

Să nu gândim şi să nu spunem pe cuvinte decât ceea ce vrem să fie în realitate.

Universul ne ascultă!

Analizând afirmaţia:

că nu ce spunem contează ci cum spunem, observăm că, de fapt, totul e important.

S-a spus, şi sunt de acord:

Singura cale prin care poţi învinge este Iubirea.

Iar acolo unde ea nu poate pătrunde, rămâi tăcut, îndepărtează-te cât mai repede şi roagă-te pentru acea persoană.

Aceasta este calea Iubirii. Practicând această învăţătură, viaţa ni se transformă într-un ocean de pace şi înţelegere.

Iată cum  am procedat eu când m-am autoexilat în anul 2000, fiind cu o stare de sănătate precară şi cu forţa de muncă total pierdută.

Am păstrat intactă iubirea pentru copiii mei şi pentru oameni,

de departe am văzut mai bine

şi, pe măsură ce starea de sănătate s-a ameliorat am ajutat cu tot ce a fost posibil şi m-am rugat în tăcere.

Ceea ce fac şi acum.

În acest fel, în singurătate extremă şi îndelungată, L-am cunoscut mai mult pe Dumnezeu,

dar nu doresc nimănui singurătatea pentru că ea este şi suferinţă.

Paul Evdokimov a spus:

Nu există decât o singură suferinţă – aceea de afi singur.

Şi are dreptate!

Bistriţa,

Vineri, 18 Decembrie 2015

Jeniţa Naidin