Jenita Naidin

După cum mulţi dintre Dumneavoastră aţi constatat, am scris de curând despre această carte, dar vă invit să vedeţi şi opinia unui scriitor care a citit volumul publicat de  Menuţ  Maximinian, directorul ziarului bistriţean „Răsunetul”.

Este minunat să citim mai multe opinii despre o carte pe care şi noi am citit-o!

.  Iată:

«„Menuț Maximinian scrie repede și bine” – Cleopatra Lorințiu

Un deceniu de toamnă precoce

Vreau să zic: o toamnă nu a vârstei, ci ca o metaforă a roadelor. Așa am gândit când, grație gestului său colegial, mi-a parvenit volumul său „Puterea secretă a cărților” (Ed. Neuma, 2020, editor Andreea H. Hedeș).
Directorul cotidianului bistrițean „Răsunetul”, diuganul Menuț Maximinian, a publicat în cei 10 ani ai săi de fapte editoriale 14 cărți (3 în același an, 2016 !), de poezie, cronică literară, publicistică, cercetare etnofolclorică. La vârsta aceasta „crudă”a fost blagoslovit cu premii la manifestări de anvergură din țară (din partea Uniunii Scriitorilor și la festivaluri de literatură) și premii internaționale din Malaezia, New York, Istambul, Barcelona, Copenhaga (o adevărată… geografie personală).
E lăudabilă putința lui Menuţ Maximinian de a nu încurca ipostazele în care se află atunci când scrie: gazetar, poet, critic literar, etnolog. Nici pe departe impresia de ghiveci, pe care o provoacă nu puțini dintre cei care țin pixul în mână sau se trezesc în fața laptopului. E aici un dar al lui: Sobrietatea, obiectivitatea, discernământul îl ajută să evite acest melanj jenant liricoido-jurnalier al opiniilor despre cărțile altora.
Părerile sale nu se vor judecăți de valoare definitive, de aici, uneori, puseuri de umor amical (care i-au fost remarcate și în alte cărți ale sale), însoțind evaluările asupra textului comentat, asupra crochiului ce-l desenează celui luat în seamă.
Acest „luat în seamă” e potrivit și pentru mine, în ipostaza de lector al cărții în discuție. Și cred că e valabil și pentru alți cititori interesați de „puterea tainică a cărților”. Ca să fiu mai explicit: Mai întâi, dintr-un volum de asemenea factură, citești ce-ți dorești; aceasta nu înseamnă o atitudine depreciativă față de cei lăsați pentru o lectură ulterioară.
Iată, în primul meu episod al cercetării „secretelor” lui Menuț Maximinian, m-am oprit la:
* Ioan-Aurel Pop (în „Academicianul și țara” – textul cu care de altfel începe cuprinsul cărții): o personalitate extraordinară (REALĂ) a anului 2020, despre care, finalmente, autorul mărturisește că „Întotdeauna am apreciat modul în care a știut să vorbească despre țara lui”, aceasta, indiferent de locul rostirii, în țară sau peste hotare.
* Nicolae Manolescu (”Am crescut cultural cu textele lui Nicolae Manolescu și ale colegilor Domniei Sale”). Îi dedică zeci de pagini, probabil și pentru că marele (REAL) om de cultură e mereu prezent în arealul Bistrița-Năsăud, asta poate și din slăbiciunea de breaslă pentru runcanul bistrițenizat, poetul Ioan Pintea.
* Mircea Platon (Superb titlul eseului dedicat lui: „Intelectualii de portbagaj/elitele trecutului”).
* Gh. Glodeanu („Aventura romanului”).
* Ioan Simuț („Puterea și cultura”).
* Ovidiu Pecican („Ce spun intelectualii despre revenirea la normalitate?” – incitant titlu, nu-i așa?).
* Jenița Naidin („Căsuța de la Bistrița și adevăratul spațiu mioritic” – volum dedicat lui Lucian Blaga).
* Irina Petraș („…a limpezit istoricul scrisului transilvan din ultimele șapte decenii, realizând o piatră de temelie importantă pentru ceea ce înseamnă fresca scrisului.”).
* Niculae Gheran („Pășind pe Bulevardul scriitorului” – Ce frumoasă metaforă pe seama liantului Liviu Rebreanu – Niculae Gheran!).
* Constantin Cubleșan („… este una dintre cele mai complexe personalității literare și culturale ale Ardealului de astăzi…”)
* David Dorian („Scrise cursiv, unele mai ample, altele ca o pastilă, în funcție de spațiul tipografic care le-a fost acordat în revistele vremii, cronicile lui Dorian sunt…” .
* Ioan Buzași („Blajul, în convergențe literare” – Pentru nu puțini dintre noi, un toponim și un nume sunt în situație de sinonimie: Blaj – Ioan Buzași).
* Liviu Ioan Stoiciu („…un precursor impozant al optzeciștilor…”).
* Theodor Codreanu („Lumea românească în zece prozatori”).
* Gabriel Gafița („Dar haideți să-l cunoaștem, mai întâi, pe autor…”).
* Cleopatra Lorințiu („…are în palmares 20 de volume de diverse structuri literare…”; de aici apoi o motivare pentru titlul reflexiv al cronicii: „Anii scurți ai omului și eternitatea poeziei”).
* Andrea H. Hedeș („…o cunosc încă de la debut…”; „…nici o carte fără premiu.”).
* Horia Gârbea („… este doctorul în inginerie ce se ocupă de mecanismele poeziei, deslușind firele acesteia.”).
E plăcut șocant (pentru mine) titlul „Nu mai sunt la modă franțuzismele personajelor lui Alecsandri, ci anglicismele, spaniolismele și italienismele”. Ironia însoțește toate răspunsurile lui Maximinian la o anchetă pusă la cale de scriitorul Olimpiu Nușfelean în revista de cultură „Mișcarea literară”.
Stărui asupra acestor pagini, deoarece nu-mi slăbește stupefacția pe seama avalanșei de neologisme inutile din limbile occidentale, care murdăresc limba română actuală. Un fenomen datorat unui fel de snobism de mahala, dorinței omului de proastă condiție culturală, a românului subcultural din diaspora noastră, de a epata prin maimuțăreală lingvistică.
Atitudinea constantă față de acest fenomen Menuț Maximinian o declară a fi nutrită permanent de aserțiuni ale unor personalități românești, rostite de-a lungul anilor:
* „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii” – Mihai Eminescu.
* „Limba este cartea de noblețe a unui neam” – Vasile Alecsandri.
* „Limba este întâiul mare poem al unui popor” – Lucian Blaga.
* „Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie! ”- I.L.Caragiale.
* „Limba românească, căreia i se închinară părinții noștri ca unui idol sfânt și însuflețitor…” – Timotei Cipariu.
* „Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră” – Dumitru Stăniloaie.
* „Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu.
* „Nu poți fi român, dacă nu vorbești românește” – Ioan-Aurel Pop.
Nu împărtășesc însă grimasa lui M.Maximinian pe seama neologismelor de origine spaniolă ori italiană. Mă amuză o comparație: E ca și cum te-ar deranja că soră-ta îți face prea des vizite acasă și o auzi exclamând „Mama mia!” sau îți cere „pane” și nu… „palaneț”, cum se zice „pa la Diug”.
Îngădui neologisme de acest fel (folosite cu măsură), fiindcă au, precum și limba noastră, aceeași mamă: limba latină. Dar mi se face pielea găină, când aud sau văd scris: „coffe break”, „training”, „live”, „cool”, „basic”, „in real life”, „break news”.
La acest palier al comunicării autor-cititor, mi-a tihnit mărturisirea următoare: „Ce poate fi mai trist decât să vezi inconștiența conducătorilor care nu doar că vorbesc incorect limba română, ci și împrumută fel de fel de cuvinte pe care le românizează.”
Îmi place sintagma „inconștiența conducătorilor” (doar că e o expresie blândă, potolită – însă cred că Menuț Maximinian, în realitate, o gândește mai dur, mai tăios).».

CORNEL  COTUŢIU

(Articol preluat din Ziarul  RĂSUNETUL din 9 iunie 2020)

***

După cum aţi putut observa, recenzia  scrisă de Profesorul  Cornel Cotuţiu începe aşa:

„Menuț Maximinian scrie repede și bine” – Cleopatra Lorințiu

Vă îndemn să îl citiţi  pe Menuţ Maximinian şi să vă convingeţi singuri.

****   

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Marţi, 16 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă