Despre: „Puterea secretă a cărţilor”
După cum mulţi dintre Dumneavoastră aţi constatat, am scris de curând despre această carte, dar vă invit să vedeţi şi opinia unui scriitor care a citit volumul publicat de Menuţ Maximinian, directorul ziarului bistriţean „Răsunetul”.
Este minunat să citim mai multe opinii despre o carte pe care şi noi am citit-o!
. Iată:
«„Menuț Maximinian scrie repede și bine” – Cleopatra Lorințiu
Un deceniu de toamnă precoce
Vreau să zic: o toamnă nu a vârstei, ci ca o metaforă a
roadelor. Așa am gândit
când, grație gestului
său colegial, mi-a parvenit volumul său „Puterea secretă a cărților” (Ed. Neuma, 2020,
editor Andreea H. Hedeș).
Directorul cotidianului bistrițean
„Răsunetul”, diuganul Menuț
Maximinian, a publicat în cei 10 ani ai săi de fapte editoriale 14 cărți (3 în același an, 2016 !), de poezie,
cronică literară, publicistică, cercetare etnofolclorică. La vârsta aceasta
„crudă”a fost blagoslovit cu premii la manifestări de anvergură din țară (din partea Uniunii
Scriitorilor și la
festivaluri de literatură) și
premii internaționale
din Malaezia, New York, Istambul, Barcelona, Copenhaga (o adevărată…
geografie personală).
E lăudabilă putința lui
Menuţ Maximinian de a nu încurca ipostazele în care se află atunci când scrie:
gazetar, poet, critic literar, etnolog. Nici pe departe impresia de ghiveci, pe
care o provoacă nu puțini
dintre cei care țin
pixul în mână sau se trezesc în fața
laptopului. E aici un dar al lui: Sobrietatea, obiectivitatea, discernământul
îl ajută să evite acest melanj jenant liricoido-jurnalier al opiniilor despre
cărțile altora.
Părerile sale nu se vor judecăți
de valoare definitive, de aici, uneori, puseuri de umor amical (care i-au fost
remarcate și în alte cărți ale sale), însoțind evaluările asupra
textului comentat, asupra crochiului ce-l desenează celui luat în seamă.
Acest „luat în seamă” e potrivit și
pentru mine, în ipostaza de lector al cărții
în discuție. Și cred că e valabil și pentru alți cititori interesați de „puterea tainică a cărților”. Ca să fiu mai
explicit: Mai întâi, dintr-un volum de asemenea factură, citești ce-ți dorești;
aceasta nu înseamnă o atitudine depreciativă față
de cei lăsați pentru o
lectură ulterioară.
Iată, în primul meu episod al cercetării „secretelor” lui Menuț Maximinian, m-am oprit la:
* Ioan-Aurel Pop (în „Academicianul și
țara” – textul cu care
de altfel începe cuprinsul cărții):
o personalitate extraordinară (REALĂ) a anului 2020, despre care, finalmente,
autorul mărturisește că
„Întotdeauna am apreciat modul în care a știut
să vorbească despre țara
lui”, aceasta, indiferent de locul rostirii, în țară
sau peste hotare.
* Nicolae Manolescu (”Am crescut cultural cu textele lui Nicolae Manolescu și ale colegilor Domniei
Sale”). Îi dedică zeci de pagini, probabil și
pentru că marele (REAL) om de cultură e mereu prezent în arealul Bistrița-Năsăud, asta poate și din slăbiciunea de breaslă
pentru runcanul bistrițenizat,
poetul Ioan Pintea.
* Mircea Platon (Superb titlul eseului dedicat lui: „Intelectualii de
portbagaj/elitele trecutului”).
* Gh. Glodeanu („Aventura romanului”).
* Ioan Simuț („Puterea și cultura”).
* Ovidiu Pecican („Ce spun intelectualii despre revenirea la normalitate?” –
incitant titlu, nu-i așa?).
* Jenița Naidin („Căsuța de la Bistrița și adevăratul spațiu
mioritic” – volum dedicat lui Lucian Blaga).
* Irina Petraș („…a
limpezit istoricul scrisului transilvan din ultimele șapte decenii, realizând o piatră de temelie
importantă pentru ceea ce înseamnă fresca scrisului.”).
* Niculae Gheran („Pășind
pe Bulevardul scriitorului” – Ce frumoasă metaforă pe seama liantului Liviu
Rebreanu – Niculae Gheran!).
* Constantin Cubleșan
(„… este una dintre cele mai complexe personalității literare și
culturale ale Ardealului de astăzi…”)
* David Dorian („Scrise cursiv, unele mai ample, altele ca o pastilă, în funcție de spațiul tipografic care le-a fost
acordat în revistele vremii, cronicile lui Dorian sunt…” .
* Ioan Buzași („Blajul,
în convergențe literare”
– Pentru nu puțini
dintre noi, un toponim și
un nume sunt în situație
de sinonimie: Blaj – Ioan Buzași).
* Liviu Ioan Stoiciu („…un precursor impozant al optzeciștilor…”).
* Theodor Codreanu („Lumea românească în zece prozatori”).
* Gabriel Gafița („Dar
haideți să-l cunoaștem, mai întâi, pe
autor…”).
* Cleopatra Lorințiu
(„…are în palmares 20 de volume de diverse structuri literare…”; de aici
apoi o motivare pentru titlul reflexiv al cronicii: „Anii scurți ai omului și eternitatea poeziei”).
* Andrea H. Hedeș („…o
cunosc încă de la debut…”; „…nici o carte fără premiu.”).
* Horia Gârbea („… este doctorul în inginerie ce se ocupă de mecanismele
poeziei, deslușind
firele acesteia.”).
E plăcut șocant (pentru
mine) titlul „Nu mai sunt la modă franțuzismele
personajelor lui Alecsandri, ci anglicismele, spaniolismele și italienismele”. Ironia însoțește toate răspunsurile lui Maximinian la o
anchetă pusă la cale de scriitorul Olimpiu Nușfelean
în revista de cultură „Mișcarea
literară”.
Stărui asupra acestor pagini, deoarece nu-mi slăbește stupefacția
pe seama avalanșei de
neologisme inutile din limbile occidentale, care murdăresc limba română
actuală. Un fenomen datorat unui fel de snobism de mahala, dorinței omului de proastă condiție culturală, a românului
subcultural din diaspora noastră, de a epata prin maimuțăreală lingvistică.
Atitudinea constantă față
de acest fenomen Menuț
Maximinian o declară a fi nutrită permanent de aserțiuni ale unor personalități românești,
rostite de-a lungul anilor:
* „Limba este însăși
floarea sufletului etnic al românimii” – Mihai Eminescu.
* „Limba este cartea de noblețe
a unui neam” – Vasile Alecsandri.
* „Limba este întâiul mare poem al unui popor” – Lucian Blaga.
* „Fie în veci păstrată cu sfințenie
această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de
pierzanie! ”- I.L.Caragiale.
* „Limba românească, căreia i se închinară părinții
noștri ca unui idol
sfânt și însuflețitor…” – Timotei Cipariu.
* „Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră” – Dumitru Stăniloaie.
* „Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu.
* „Nu poți fi român,
dacă nu vorbești românește” – Ioan-Aurel Pop.
Nu împărtășesc însă
grimasa lui M.Maximinian pe seama neologismelor de origine spaniolă ori
italiană. Mă amuză o comparație:
E ca și cum te-ar
deranja că soră-ta îți
face prea des vizite acasă și
o auzi exclamând „Mama mia!” sau îți
cere „pane” și nu…
„palaneț”, cum se zice
„pa la Diug”.
Îngădui neologisme de acest fel (folosite cu măsură), fiindcă au, precum și limba noastră, aceeași mamă: limba latină. Dar mi
se face pielea găină, când aud sau văd scris: „coffe break”, „training”,
„live”, „cool”, „basic”, „in real life”, „break news”.
La acest palier al comunicării autor-cititor, mi-a tihnit mărturisirea
următoare: „Ce poate fi mai trist decât să vezi inconștiența
conducătorilor care nu doar că vorbesc incorect limba română, ci și împrumută fel de fel de
cuvinte pe care le românizează.”
Îmi place sintagma „inconștiența conducătorilor” (doar că e
o expresie blândă, potolită – însă cred că Menuț
Maximinian, în realitate, o gândește
mai dur, mai tăios).».
CORNEL COTUŢIU
(Articol preluat din Ziarul RĂSUNETUL din 9 iunie 2020)
***
După cum aţi putut observa, recenzia scrisă de Profesorul Cornel Cotuţiu începe aşa:
„Menuț Maximinian scrie repede și bine” – Cleopatra Lorințiu
Vă îndemn să îl citiţi pe Menuţ Maximinian şi să vă convingeţi singuri.
****
Cu Iubire şi Recunoştinţă
Jeniţa Dodiţă Naidin
Marţi, 16 Iunie 2020
Spre o Lumină
caldă