Domnului profesor Vasile Găurean

 

*

Preotul profesor  Nicolae Feier din Bistriţa a scris un eseu despre o carte de excepţie, scrisă de  eminentul profesor Vasile Găurean. Spun asta pentru că am onoarea de a fi tehnoredactora acestei opere pe care o recomand cu toată răspunderea elevilor, studenţilor, profesorilor.

Reproduc mai jos textul scris de Preotul Nicolae Feier pe  care l-am preluat din Ziarul Răsunetul-Bistriţa.

*

„Domnului profesor Vasile Găurean

 

Recent a părut la Editura Junimea studiul biografic comparativ al ilustrului profesor bistriţean Vasile Găurean, cu titlul:

,,Sub raza aceluiaşi Luceafăr, EMINESCU şi OVIDIU.

(Exegeză de literatură universală comparată)”
Cu acribia specifică dăscălimii de şcoală veche cu rădăcini aristocratice, cu abilitatea şi delicateţea omului care lucrează cu cuvântul ca şi preotul cu Agneţul la Sfântul şi Dumnezeiescul Altar, fin observator al nuanţelor greu perceptibile, blând, cuminte, cuviincios, distinsul profesor Vasile Găurean nu aruncă anateme, dar nici nu trece impasibil pe lângă gesturile ingrate ale potentaţilor vremii, gesturi şi acţiuni care au schimbat radical soarta a doi titani ai Culturii universale: Ovidiu şi Eminescu.
Cartea aceasta se înscrie într-un un pontificat bistriţean (,,pontifex” -,,făcător de poduri”, ,,făcător de punţi”) peste fluviul uitării. Capul de pod l-a întemeiat un prefect al Legiunii X Fretensis, cumnat al împăratului Marc Aureliu filozoful, pe nume Caius Vareianus, cu rezidenţă la Domneşti-Sărăţel, în colonia romană ,,NRIDON” (Domn Negru– Blakos – Bilak –Bileag) (S.Sanie: ,,Cultele orientale în Dacia”, pag. 55) care a construit şi Drumul Romanilor prin Bârgău spre Patridava, capitala carpo-costobocilor, ca mai apoi ,,peste vremuri” cel mai însemnat şi solid pilon să fie zidit de către Vistiernicul lui Mihai Viteazul, Stavrinos, în 15 august 1601, când fiind închis în turnul cetăţii Bistriţei, cum însuşi spune: ,,Stavrinos mi-e numele şi vistier mi-e rangul… M-am trudit şi-am scris în Bistriţa-n cetate”, după uciderea lui Mihai Viteazul, poemul în versuri ,,Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihail Voievod”. Bistriţa ardeleană devine, astfel, prima dintre cetăţile ţării care îl plânge în versuri de o frumuseţe rară pe apărătorul ortodoxiei şi unificatorul poporului român. Stavrinos era armân (machedon).
Poemul a apărut în româneşte, în versuri, pentru prima dată în 1837, publicat de către Teodor M. Eliad, după ediţia tipărită la Veneţia în 1806, de ,,smeritul ieromonah Neofit” care retipăreşte textul tipărit în 1638 de către Ioan Antonie Iulian, tot la Veneţia. Cea mai recentă traducere şi prezentare este făcută în Revista ,,Arhiva Someşană” în anul 1967, de către regretatul profesor bistriţean de origine armână, Ioan Cutova. Poemul are 1378 de versuri.
După dânsul mulţi truditori s-au silit să înalţe piloni nepieritori la acest pod: Rebreanu, Coşbuc, Andrei Mureşanu, fondatorii ,,Arhivei Someşene, primul patriarh român cu origini în Galaţii Bistriţei şi Pintic, cardinalul Iuliu Hossu din Milaş care au făcut ,,România mare” şi mulţi alţii.
Profesorul Vasile Găurean întinde peste acest pod din Antichitate până azi un voal ca în faţa mireselor ce intră în biserică, îl presară cu ,,flori albe de cireşi” face ca doi ,,îngeri între oameni” să-şi descopere ,,iară şi iară” tăinuitele motive politice care au generat ,,vânturile, valurile” suferinţei, exilului şi ale morţii în însingurare.
Autorul crede că dragostea desăvârşită pentru Ardeal i-a adus sfârşitul lui Eminescu: ,,Vehemenţa cu care Eminescu ataca sistemul politic ticăloşit” din interior şi, în exterior, devoalarea faptului că Viena ,,făcea presiuni formidabile asupra regelui Carol pentru a încheia un tratat prin care să se renunţe la orice sprijin sau pretenţie pentru Ardeal” se pare că i-a adus sfârşitul tragic. În aceste condiţii P.P. Carp, ambasador la Viena scria conducerii conservatorilor: ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu” (pag 52) şi se pare că a şi fost ,,potolit”. Citiţi ca să vedeţi cum!
Ca în celebrele ,,Vieţi paralele ale bărbaţilor iluştri” (scrisă în Antichitate nu de către un grec, aşa cum fals se crede acum, ci de către un strămoş al nostru, machedon, Ploutarhos, din Livada Beoţiei, mare demnitar al împăraţilor Traian şi Hadrian şi, care a devenit la bătrâneţe preot bess la altarele strămoşilor noştri sud-dunăreni), eminentul prof. V. Găurean pune în celălalt talger al balanţei pe Ovidius Publius Naso – Tomitanul, exilatul care ne-a lăsat cele mai clare şi complete povestiri despre strămoşii noştri geţii din Pont şi despre preoţii şi aristocraţii lor, bessi, din aşa-numitele lor ,,terra besstes” (tarabostesii).
Poetul declară că la Roma ,,Prieteni buni îmi fură Ponticus şi Bassus”, primul poet satiric, iar ultimul, epic. Nu ştim nimic despre opera lor, dar, ca o ironie a sorţii aceşti tomitani sălăşluiau la Roma. Poate înfrângerea bessilor de către generalul Luculus în anul 71 îHr la Uscudama, atunci când, deodată au fost alipite imperiului şapte provincii trace, inclusiv Pontul Euxin cu cetăţile sale Histria Tomis, Calatis şi Apollonia, a făcut ca aceşti fii de tarabostesi să ajungă în capitala imperiului, şi opera lor să fie preţuită în epocă în egală măsură cu cea a lui Vergiliu, care scria atunci actul de naştere al lumii romane, Eneida.
Ca şi Eminescu, Ovidiu devine victima unui singur vers sinucigaş: ,,Crude mame vitrege gătesc otrăvuri aducătoare de moarte” (pag. 40).  Acest vers a înfuriat-o pe soţia împăratului Octavian Augustus, Livia, cea care avea obiceiul de a-şi elimina adversarii politici, în special rudeniile de sânge ale împăratului, prin această stranie practică.
,,Era în decembrie, anul opt după Hristos” (Anul 781 ,,ab Urbe condita”- ,,de la fondarea Romei”) (pag.44) atunci când a plecat spre Tomis şi ar mai fi trăit în Tomis încă zece ani de exil, în ,,Zegrinul cimerian/ Printre geţii îmbrăcaţi în piei.” (Tristele).
Ovidiu ne lămureşte că suntem urmaşii Imperiului Cimerian, sau Imperiul Zember (Aveau ca totem – emblemă capul de zimbru cu Luna, Soarele şi Luceafărul între coarne, stemă perpetuată de către Muşatini), cel mai vechi imperiu al lumii europene.
Cred că e destul ce-am spus până acum pentru a vă trezi curiozitatea spre a studia o nouă şi strălucitoare perlă a culturii române plăsmuită pe plaiurile bistriţene, spaţiu despre care L. Blaga zicea: ,,Bistriţa, acesta este adevăratul meu Plai mioritic” . (Lelia Rugescu).
Vă mulţumim domnule profesor şi, spor la muncă pentru un întreg şirag de perle în coroana cea neveştejită a Neamului nostru românesc.”

 

Preot prof. Nicolae Feier

(Articol publicat în Ziarul Răsunetul din 21 iulie 2014)

*

Bistrița,  6 august 2014  Jeniţa Naidin