Jenita Naidin

Astăzi, 20 Aprilie 2023, fratele meu, Ion ar fi împlinit 66 ani de viețuire pe Pământ.

      Numai că,  Destinul lui prevedea să Plece în Eternitate la vârsta de 27 de ani! 

Personal, de mic copil am avut mereu o rugăminte la Dumnezeu:

să Plec la Cer înaintea tuturor din familia mea și înaintea celor pe care îi cunosc.

Şi acum la fel îmi doresc! 

Dar, Dumnezeu a  vrut să fie altfel, şi, începând de la vârsta de 25 ani am început să petrec pe ultimul drum mai multe fiinţe din familie.

În ziua de 9 iunie 1984, singurul meu frate pleca la Cer, iar părinţii noştri trăiau o tragedie de nedescris.

Eu, fiind în legătură permanentă cu el, am primit telefon în zorii zilei de 10 iunie 1984 de la familia unde stătea în gazdă, în orașul Tulcea. Ion era salariat la Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea.

Anul acesta se împlinesc 39 de ani de atunci,când, am plecat urgent din București la Tulcea, luând cu mine pe sora Maria cu soțul ei, și pe nepoata Luminița. Copiii mei, în vârstă de 8 ani și 10 ani, au rămas în grija tatălui lor și a Doamnei Teodora Brâncuși, buna noastră vecină.

Am dat telefon la Tulcea Doamnei Trandafir, colega mea din sistemul public de pensii, și, pe când am ajuns, după vreo patru ore, am găsit totul pregătit, de la actul de deces, până la o mașină specială, oferită gratuit de întreprinderea unde lucra fratele meu, ce urma să ne transporte la părinți, în satul natal Băbușa, județul Vaslui.

 Mașina mică angajată de mine, cu plată, care ne-a dus la Tulcea, s-a întors la București.

Așa a fost să fie ca trupul neînsuflețit al fratelui meu să se întoarcă lângă părinți pe un drum lung, care a fost și pe uscat și pe apă, – la Galați, mașina în care eram toți, a urcat pe bac  pentru a traversa Dunărea -,   iar din comună, până în sat, fiind ploi și drum de pământ, pe care nu s-a putut  intra, mașina a fost trasă de patru boi.

În miezul nopții am mers pe jos din comună în sat ca să caut ajutor. Aveam vârsta de 33 ani!

Când am ajuns cu fratele în ogradă, tăticul meu mi-a zis:

”Să trăiești, Jăniță că mi-ai adus băietul acasă fiindcă m-a anunțat miliția din Tulcea, că nu îl mai pot ține la morgă, și eu nu mă puteam duce să îl iau de acolo să îl aduc. Acum îl putem înmormânta creștinește aici lângă noi.”.

Ce consolare pentru un tată care și-a pierdut unicul fiu!

Părinții mei își plângeau fiul ca niște copii!

Astăzi, mai mult ca oricând, fiindcă demult mă  macină acest gând, regret că eu și soțul meu nu am avut condiții să luăm și copiii cu noi ca să participe, în familie, la evenimentele vieții pământești a oamenilor.

Numai Dumnezeu mi-a dat putere să trec prin multe evenimente grele ale vieții mele, dar cât de bine ar fi fost pentru noi și fiii noștri să fi fost condiții, astfel încât, de când i-am născut, și mai ales în primii ani de viață ai lor, să fi fost cât mai mult împreună toți patru!  

Fratele meu a fost la noi la București și înainte de a pleca în armată, în anul 1975, dar și după ce s-a eliberat, în anul 1977, când și-a reluat serviciu la Uzinele Semănătoarea. Se înțelegea bine cu Paul, soțul meu. Când erau copiii în vacanță la țară venea cu noi la Salcia, era cel mai harnic om pe care l-am cunoscut.

Cum totul este un Destin implacabil, deși la locul lui de muncă îl trecuse să i se repartizeze o locuință, m-am trezit că a plecat din București. Nu am aflat niciodată de ce și cum s-a hotărât brusc.

De pe unde era ne scria gândurile pe vederi, nu scrisori. Păstrez aceste vederi. Ultima… este din Tulcea.

*

În memoria fratelui meu, culeg la calculator două poezii:

”NEMURIREA

Râvnești să pui un capăt luptei grele

Și prin tumultul lumilor să treci,

Cu binele ce-ai săvârșit în ele

Să te așezi în liniștea  de veci? 

Ci-n van aștepți răsplata viitoare

Ca o odihnă după un sfârșit.

Nu, nemurirea nu este o stare,

Ci o lucrare fără de sfârșit.”  

Vasile  Voiculescu

*   

„LAUDA  SUFERINŢEI

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu

ce să înceapă-n zori cu suferinţa.

Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul

chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,

pe frunţi albastru ger,

pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,

în bulgăre de ţărână

o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ

cine calcă-n suferinţă.

Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh

ce poate fi pipăit, duios cu ştiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,

nu ne despoia, nu ne sărăci,

nu alunga  de pe tărâmuri orice suferinţă.

Alungă pe aceea doar care destramă,

dar nu pe-aceea care întăreşte

fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,

de la oameni la albine,

de la-nvingători la biruiţi,

de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte

că există pretutindeni şi această suferinţă,

până astăzi şi de-acum înainte

singura legătură între noi şi Tine.”

Lucian Blaga

***   

Cu Smerenie  și Umilință,

  Jeniţa Dodiță Naidin

Joi, 20 Aprilie 2023

Gândul spre LUMINA  DIVINĂ

……