Mihaela Gligan – Visul Mariei

«Adesea îmi trăiam viaţa ca şi când aceasta nu ar avea nici o finalitate, trăiam şi, totuşi, nu trăiam; însă, eu nu conştientizam aceasta sau conştientizam pentru scurt timp, după care reveneam la viaţa ce nu poate fi numită cu adevărat viaţă.

Într-o zi, o carte intitulată  „Visul Mariei”, scrisă de doamna Cristina Plămădeală, m-a determinat să îmi pun întrebările pe care evitam să mi le pun sau de care fugeam. Oare câţi dintre noi conştientizăm cu adevărat că  „omul nu devine om fără suflet”, câţi oameni contemporani îşi mai pun întrebări existenţiale despre lume, despre Dumnezeu sau propriul suflet?

Învăţăm istorie, citim cărţi din acest domeniu şi avem impresia că istoria a fost deja scrisă, dar uităm cu desăvârşire că istoria ne-o scriem singuri, în fiecare zi, în fiecare clipă pentru că:

„fiecare om îşi scrie istoria lui în dependenţă de ecoul sufletului său, care îi dictează ce şi cum să vadă, şi ce să înveţe din cele văzute şi trăite.”

Afirmăm cu o siguranţă uimitoare că trăim, că avem viaţă în noi, având ca dovezi sângele ce ne curge prin vine şi inima ce ticăie liniştită şi tăcută, uitând că  „pulsul nu e decât un semn de viaţă, necesar, dar nu suficient pentru a demonstra că trăieşti”.

Eu, tu, cu toţii trăim pentru că fiecare zi „o trăieşti aşteptând eventuala moarte”, sau ar trebui să o trăim astfel, fiindcă  „moartea e motivul pentru care totul are sens şi nimic nu are sens în acelaşi timp”.

Lecturând această carte veţi conştientiza că, cel puţin o dată în viaţă, aţi fost pelerini pe drumurile  „satului fără nume”, aţi poposit la hanul  „sufletului rătăcit” sau aţi alergat în derivă prin  „tărâmul celor care nu pot ierta”.

Veţi înţelege că viaţa nu se aşteaptă, ci se trăieşte… aşteptăm, aşteptăm şi aşteptăm… aşteptăm ca iubirea să ne bată la uşă iar dacă nu vine, credem că suntem blestemaţi. Oare într-adevăr există blestemul?

„Blestemul nu există decât acel care ţi-l faci singur şi îl porţi în suflet”.  Aşteptăm ca celălalt să îşi ceară iertare de la noi, în timp ce fugim de aproapele nostru pentru că ne este teamă să ne exprimăm regretele, să ne cerem iertare şi să găsim drumul spre casă.

Fiecare dintre noi se poate identifica cu personajul principal, Maria, o fetiţă ce îşi caută drumul spre casă… toţi suntem în căutarea acestui drum, iar cu cât conştientizăm mai repede aceasta cu atât îl putem găsi mai uşor. Nu vă pierdeţi prin sate fără nume şi nici nu rămâneţi închişi în spatele uşilor de fier ale tărâmului celor care nu pot ierta!

Uitaţi-vă în jurul vostru şi veţi simţi că iubirea e mereu lângă noi.

„omul poate să îşi întoarcă spatele de la ea, dar nu poate fugi de ea, pentru că ea este mereu în preajmă.”»

Mihaela Gligan

***

Am postat textul de mai sus, scris de Mihaela Gligan, o cititoare a blogului meu, care mi-a trimis articolul, despre o carte scrisă de Cristina Plămădeală, şi m-a rugat să îl public, indicând şi rubrica din cadrul site-ului:  Am primit pentru a publica. Ceea ce am şi făcut.

Sunt convinsă că vor fi agreate cuvintele Mihaelei Gligan, pe care nu o cunosc personal, de minunata mea nepoată, medic Mihaela Merchez – Iaşi, ce îşi serbează astăzi ziua de naştere. Aşa cum i-am spus şi la telefon:

îi doresc La mulţi ani!  şi tot ce îşi doreşte pentru ea, soţul ei şi cei doi copii superbi.

Bistriţa, Luni, 12 octombrie 2015  Jeniţa Naidin