Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi

 

Dăruind vei dobândi

 

Astăzi, Duminică, 2 septembrie 2012, am decis să postez câteva crâmpeie dintr-un capitol din cartea mea Scrisul şi Cititul, Editura Limes, 2007, intitulat:  Despre Dăruind vei dobândi pentru că, acest capitol cuprinde un eseu despre  cartea părintelui  Nicolae Steinhardt Dăruind vei dobândi, prefaţată de preotul-scriitor Ioan Pintea.

Iată textul ce vi-l propun, cu drag, pentru lectură:

 

            O carte care mi-a schimbat viaţa: DĂRUIND VEI DOBÂNDI.

Alături de cuvinte din Sfânta Scriptură şi de sprijinul câtorva familii, această carte mi-a fost reazem şi imbold pentru a hotărî să plec din Bucureşti la Bistriţa în vara anului 2000.

Iată câteva idei pe care, descoperindu-le în această carte, le-am folosit atunci când mi-am făcut introspecţia cuvenită şi am văzut ce am eu de făcut pentru a-mi ajuta copiii, la un moment dat, când eram foarte obosită şi nu mai puteam să lucrez în baza unui contract de muncă ceea ce presupune faptul de la fi plecată de acasă aproape întreaga zi:

– Părintele să se facă mic pentru a creşte copilul.

                        – De departe vezi mai bine.

                        – Să dai din ceea ce nu ai.

                        – Ajută-te pe tine, ca să-i poţi ajuta pe ceilalţi.

                        – Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.

                        – Celui ce are mult, mult i se va cere.

                        – Că mai fericit este a da decât a lua, în loc de a vorbi, a tăcea.

Iată sintagme care au marcat pentru mine o nouă etapă în vieţuirea pământească, sintagme care au determinat în sufletul meu apariţia unui nou început. Am meditat adânc asupra lor, asupra situaţiei în care mă aflam. Fiii mei aveau 26 şi 24 de ani, aveau viaţa lor şi eu, obosită, încă mă frământam cum i-aş mai putea ajuta.

Ca un declic au venit în mintea mea cuvintele: – Ajută-te pe tine, ca să-i poţi ajuta pe ceilalţi.

Venise o etapă de ajutor spiritual din partea mea, dar nu o conştientizam deşi nu mai puteam lucra. Eu nu mai întâlnisem până atunci asemenea cuvinte de învăţătură. Recunosc asta. Eu continuam să doresc să îi ajut din punct de vedere material, însă Dumnezeu avea planul său pentru noi. Dumnezeu avea să îmi dea pentru copii, pentru mine şi pentru cei din jur cel mai puternic ajutor: RUGĂCIUNEA.

Astfel, analizând, am spus în sinea mea că autoexilul poate fi o soluţie de viaţă. Am mai spus, ştiind că nu mai am energie nici să mă mai îngrijesc pe mine, că voi putea să mă ajut întrerupând serviciul, pe care simţeam că nu îl mai pot presta la standarde normale, şi apoi să mai pot face ceva pentru copiii mei şi pentru oameni.

Au trecut peste şase ani de când am plecat din Bucureşti şi mă simt mult mai bine.

Pe marginea cărţii Dăruind vei dobândi, ce conţine predici scrise de călugărul N:Steinhardt,  am notat multe impresii, […], însă aici mă voi opri numai la un text impresionant.

Am să reproduc, cu scopul declarat de a vă bucura şi pe dumneavoastră aşa cum m-a bucurat pe mine, când am citit-o, una din predicile părintelui Nicolae Steinhardt.

Pentru că ştiu că există mai multe ediţii ale cărţii, precizez că citatul l-am luat din ediţia apărută la  Editura Dacia, Cluj-Napoca.

„PREDICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI

 

Cred că bun lucru fac, în această Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum şi să comentez pentru dumneavoastră o nuvelă aşa zis fantastică a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvelă intitulată O fotografie veche de 14 ani şi care de fapt reprezintă un document de o deosebită valoare şi importanţă pentru teologia ortodoxă şi pentru gândirea românească.

Eroul povestirii e un român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite. Pe frumoasa lui soţie, Thecla, o letonă, grav bolnavă de astmă, o tămăduieşte în mod miraculos, de la distanţă şi numai prin cuvânt – având în faţă fotografia ei – un pastor canadian în a cărui biserică (Biserica Mântuirii) Dumitru a intrat din întâmplare şi încurcând nişte date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera în mod obişnuit vindecări prin rugăciuni şi concentrare a minţii. Minunea are loc la zece ani după căsătoria lui Dumitru cu Thecla, iar fotografia înmânată doctorului Martin o înfăţişează pe letonă la vârsta de 18-19 ani. În momentul săvârşirii miracolului ea are treizeci de ani.

Patru ani mai târziu, Dumitru se află din nou în oraşul unde obţinuse însănătoşirea nevestei sale. Şi simte nevoia să se ducă să-i mulţumească fierbinte pastorului făcător de minune. Dar nu-l mai găseşte la Biserica Mântuirii unde i se spune că pe Martin îl cheamă în realitate Dugay, că nu e doctor în teologie, că e un fals tămăduitor şi un escroc, un înşelător lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani în puşcărie iar acum îşi câştigă viaţa lucrând într-un bar ţinut de un cumnat al său.

Şi într-adevăr Dumitru dă de fostul pastor la barul cu pricina. Vrea să-i exprime caldele sale mulţumiri şi să-i aducă aminte de ce s-a petrecut cu patru ani în urmă, dar Dugay-Martin nu-i îngăduie să lungească vorba. Sunt un farsor, îi spune, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soţiei dumitale e o simplă sugestie, de altfel «am plătit» pentru minciunile şi înşelătoriile mele cu doi ani de închisoare, cât despre Dumnezeu află că Dumnezeu nu există, Dumnezeu a murit, lasă-mă, nu-mi aminti trecutul, pleacă de la mine. Şi deoarece Dumitru tot stăruie şi-i arată fotografia şi-l copleşeşte cu mulţumirile şi-L slăveşte pe Dumnezeu,  Dugay-Martin, exasperat, îi face o profesiune de credinţă în felul următor:

«Cum de se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu pentru că nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel undeva nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, trascendenţa e o formă a morţii. Deci, dacă Dumnezeu  a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o Biserică?»

Acestei răspicate formulări a doctrinei morţii lui Dumnezeu şi a nietzscheismului, cum îi răspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizând, tunând şi fulgerând, debitând o altă declaraţie de principii? Câtuşi de puţin. Ci în modul cel mai neaşteptat şi surprinzător cu putinţă: printr-o urare în stil sfătos-isteţ, în limbaj popular-ţărănesc viu, săltăreţ, parcă închipuit de un Creangă de zile mari: «Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă.» Şi încă: «Nu mă păcăliţi cu una cu două.»

Vrednice de multă luare sunt sintagmele: nu mă speriaţi D-voastră nu mă las aşa uşor păcălit  şi mai cu seamă acel fermecător, acel irezistibil condiţional: ar trage să moară.  Moartea lui Dumnezeu nu poate fi, pentru un om sănătos la minte (să fie cât de mare numărul învăţaţilor pedanţi teologi care au născocit sloganul morţii Sale), decât o glumă şi o păcăleală. Iar sărmanul doctor Martin, bunului tămăduitor fără voie, încăput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decât sănătate şi noroc?

Mai târziu când Dugay-Martin, antrenat în discuţie, revine şi afirmă că nu crede nici în Dumnezeu nici în diavol, Dumitru din nou, în aceeaşi tonalitate voioasă, calmă, voitoare de bine şi nezdruncinată de bazaconii intelectualiste repetă: „Degeaba vă trudiţi D-voastră, doctore Martin, să mă duceţi în ispită”.

(A se remarca: băiatul cuviincios, în ciuda mărturisirii auzite, nu încetează de a-l numi pe Dugay-Martin „doctor”, ceea ce în limbaj anglican este echivalent cu „Părinte”. Apelativul se mai tâlcuieşte şi aşa: orice ar fi, harul nu vi l-aţi pierdut.)

Doamne fereşte! mai exclamă Dumitru făcându-şi cruce atunci când Dugay-Martin enunţă cu glas parcă mai categoric: „Asta înseamnă că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt, a murit”…

Pe băiatul curat de la Dunăre, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul şi recunoscătorul tânăr român, care, drept ripostă la atâtea blasfemii, se mărgineşte a-şi face smerit cruce, nu-l zdruncină nici una din marile isprăvi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici zenul (entuziast adoptat de la asiatici), nici Spiritul Absolut şi nici limbajul universal. El ştie ce ştie şi nu se sfieşte a-şi rosti sus şi tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrător, suntem înconjuraţi de taine (şi nu se cade a le iscodi cu prea aprigă râvnă), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin aleşii Săi, face minuni, omul se poate mântui.,Vindecarea Theclei, de la distanţă şi numai prin cuvânt, i se pare cu totul posibilă, iar toate îndoielile şi frământările lui Dugay-Martin le dă hotărât la o parte. Cât despre faimoasa teorie nietzscheiană a morţii lui Dumnezeu –  temelie a doctrinei proprie unor teologi anglosaxoni şi germani ai deceniilor şase şi şapte – el o socoteşte o năzdrăvenie a minţii, curată hulă şi divagaţie ce nu poate fi întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (Doamne, fereşte) şi facerea semnului Sfintei Cruci.

Credinţa simplă, neabătută, necoruptibilă, stă potrivnic faţă către faţă, în nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviaţiile, absolutizările şi pervertirile ei. Ori de câte ori cultura, prin feluritele ei manifestări, se străduieşte să picure în sufletul omului necredinţa, şubrezirea temeiurilor dreptei judecăţi şi haosul mintal, ea se cuvine înfruntată de omul cu mintea întreagă. Dumitru nu e un teoretician, un partener într-o discuţie abstractă şi erudită. E un uimit, un indignat, dar totodată un blajin: orbecăielile psiho-patologice ale bunului doctor Dugay-Martin, vas ales care nu se învoieşte a realiza ce este şi a crede că, prin vrerea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, poate făptui minuni, el le întâmpină cu un surâs înţelegător, cu o politeţe impecabilă şi un soi de milă pentru cel încăput  în laţurile diavolului, diavol împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub controlul raţiunii sănătoase, bunului simţ şi dreptei socotinţe.

Dumitru, scurt spus, e un ortodox şi, mai ales, un ortodox român. Crede în Dumnezeu, har, minuni, în harul preoţesc, în puterea rugăciunii şi în putinţa de mântuire a omului în Biserică. Credinţa aceasta simplă a lui e fermă şi cuprinde înseşi bazele sistemului teologic specific făpturii pe care lui Mircea Eliade îi place a o numi: omul de la Dunăre, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu uşor de dus cu vorba, de îmbrobodit cu fraze spăimântătoare, de convertit la soluţia deznădejdii prin cuvinte ademenitoare şi goale.

Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepărtarea lui de la o răbdătoare compătimire pentru bietul pastor vrăjit de teologii şi filosofii abstruse şi izvorâte din minţi rătăcite constituie puterea de atracţie fascinantă a nuvelei. Dugay-Martin se chinuie, stăpânit de remuşcări şi înrobit de concepţii catastrofale, Dumitru însă e senin, stăpân pe sine şi puternic sprijinit de credinţa lui. Lui Dugay- Martin nu-i vine a crede că nu numai că a lecuit-o pe Thecla de astmă – de la distanţă şi prin cuvânt cu participarea la rugăciune a tuturor celor prezenţi în biserică – ci a şi întinerit-o: dovadă fotografia aceea, acum veche de paisprezece ani, pe care Dumitru o arată biruitor pastorului şi clienţilor din bar – în vreme ce o guristă cântă un şlagăr stupid – :  o fotografie în care timpul nu a trecut, căci Dugay-Martin a făcut-o pe Thecla de acum aidoma cu aceea din fotografie, aşa cum se înfăţişa când abia împlinise optsprezece ori nouăsprezece ani.

Dumitru nu se lasă amăgit, ispitit, descumpănit. Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale, mântuirea omului este întru totul posibilă, nu suntem sortiţi absurdului, lumea are un sens. Crezul lui Dumitru e strict ortodox, el dă glas la barul acela american, atât de altul decât lumea păstorească de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului ortodox răsăritean. În cele din urmă însă, Dugay-Martin, răscolit, cucerit de atâta bună credinţă, căldură, statornicie şi puritate, recunoaşte că „Aşa cum e Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa.”

Biruinţa lui Dumitru (relativă, ce-i drept, căci pastorul tot îl socoteşte idolatru şi naiv) e în fapt biruinţa ortodoxiei, aşa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puţin limpede şi tare decât de Petru Movilă şi Sinodul de la Iaşi din 1642.

Iată de ce, când am avut fericitul prilej, în vara anului 1970, la mănăstirea Văratec, să-i cer lui C. Noica o carte a lui Mircea Eliade, am cutezat şi a formula părerea că adevăratul titlu al fermecătoarei lucrări este: Mărturisirea Ortodoxă, Chicago 1959. Mărturisire desigur nu dogmatică, sistematică şi completă, însă autentic ontologică, reflectând în chip desăvârşit fondul psihic, sensibilitatea mistică, câmpul ideativ şi cuantele programatice ale unui popor legat, în covârşitoarea-i majoritate, de creştinism şi ortodoxie, devenite pentru el adevărate reflexe ale minţii şi simţirii.

Pulsează, în O fotografie,  o veselie, o încredere, o statornicie şi o exuberanţă, o prospeţime verbală care farmecă fără greş. Concluzia e optimistă. Există acum o şansă de mântuire şi pentru pastorul escroc. El vorbeşte din nou cu putere şi înflăcărare, parcă profetic i se pare lui Dumitru. Nu întăreşte oare versetul din rugăciunea de seară:

Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi? Noica însă, la sfârşitul lecturii, îmi spunea: „Adevăratul înţeles al propoziţiei «Cu noi este Dumnezeu», iată-l: Dumnezeu este şi cu noi şi cu voi, numai să înţelegeţi lucrul acesta şi să nu vă închideţi, să nu vă baricadaţi, să-i daţi viaţă, să-i daţi crezare.”

Vorbeam la începutul cuvintelor mele despre Dăruind vei dobândi că anumite sintagme mi-au marcat viaţa.

Cartea lui N. Steinhardt, citită de mine prin 1998 şi recitită în anul 2000, e plină de sintagme de genul celor de la începutul acestui eseu.

Adevărate filozofii de viaţă!

În timpul cât dactilografiam la calculator această carte, în atenţia mea s-a aflat, pentru lectură, o carte ce mi-aş fi dorit să fie în casa mea când aveam copii în şcoală.

Desigur ea nu era atunci editată pentru că autorii, Ana şi Mircea Petean, au vorbit-o mai întâi elevilor lor timp de 10 ani, apoi au editat-o şi reeditat-o. Cartea, pe numele ei: Ocolul lumii în cincizeci de jocuri distractive, Editura Limes, Cluj-Napoca 2005, ne propune sintagme create de copii.

[…]

Din punct de vedere formal, sintagma este „o unitate sintactică stabilă, formată din mai multe cuvinte sau dintr-o locuţiune constituind o parte a unei propoziţii sau a unei fraze”. (Dicţionarul de neologisme). Gramatica distinge două tipuri de sintagme: nominale şi verbale. Modalităţile de realizare a sintagmelor nominale ar fi: cu prepoziţii, cu conjucţii, cu genitivul, prin juxtapunere. Sintagmele verbale se formează în trei moduri: […]. Important pentru noi este faptul că cuvintele acţionează numai când întâlnesc alte cuvinte. Gândirea se formează prin perechi de cuvinte, aşa cum baza familiei este cuplul.

[…]

Articolul va fi revăzut de mine.

Bistriţa, 2 septembrie 2012   Jeniţa Dodiţă Naidin