Jenita Naidin

 

Vă invit să dedicăm câteva clipe  poeziei şi să citim din creaţia

unui poet bistriţean la ceas aniversar:

 

 

Mamele poeţilor

 

Ce fac oare mamele poeţilor

urcate la cer

pe o scară de versuri frînte?

 

Organizează cenacluri?

Citesc din versul fiilor lor

pentru îngeri?

Se mîhnesc şi ele cînd

vreun critic literar

îi vorbesc, aici, pe pămînt,

de rău?

În seara cronicii implacabile,

cînd poeţii mai caută în înfricoşarea nopţii

cuvîntul adevărat!…

 

Printre florile Raiului,

ele oare cum calcă

în clipa cînd lumea

stă să se surpe

dintr-un vers neizbutit?

 

Trăind, cu inima citită direct

de Domnul, toate căutările istovitoare

ale fiilor –

gata să se frîngă, încă odată,

acolo, sus,

pentru o carte necitită.

 

Cu ce îşi umplu eternitatea,

ele, care, într-o clipită

văd pînă departe

în inima celui ocrotit cîndva

în leagănul versului lor?

Le lasă oare Cel prea Înalt

să-şi arunce privirile

peste filele de care se lipeşte mereu

noroiul zilelor fără de rost?

 

Oare zîmbesc

cînd muza vreunui poet

uită să-i calce cămaşa celui ales?

 

Se roagă Celui de Sus

să mai înflorească o dată cireşii,

să mai treacă peste păduri

iarăşi şi iarăşi mieii zăpezii,

să mai scape din cer un tril de ciocîrlie

pînă se prinde în plasa de păianjen a versului

o rimă îndelung aşteptată.

 

Multe metanii fac ele

după ce deschid, pe ascuns,

o fereastră neluată în seamă,

prin care să cadă, subţire,

o rază de nimeni văzută…

să cadă…

peste fila trudită-ndelung

de fiul lor, pentru care

n-au apucat să taie viţelul cel gras.

 

Preotese în marile biblioteci ale eternităţii –

invidiate de regine în floare

cărora aici, pe pămînt,

li se dau noi coroane.

 

Ele – care au plecat la cer

cu ultima poezie nescrisă

şi pe care nimeni, nicicînd,

n-o s-o mai scrie…

 

 

Ce bine ar fi !…

 

Ce bine ar fi să-mi întîlnesc

mîine

copilăria

la colţul străzii!…

 

Nimic altceva decît ea singură,

în vacarmul zilei,

derutată şi încrezătoare.

 

Trecută imprevizibil

prin faţa maşinii lansate-n viteză

şi salvată în ultimul moment

de îngerul ţîşnit de pe umărul meu.

 

Îmbrăcată iarăşi

în carnea simţirii mele…

 

Curios să aflu apoi

ce chip ar mai lua

iluzia binelui?

 

 

În cumpănă

 

Ne cunoaştem dintr-un vis:

tu – plină de viaţă, eu – proscris.

 

Înaintăm pe sub un cer de gheaţă:

eu – captivul somnului, tu – plină de viaţă.

 

Ce faci cu aceşti trandafiri

atît de plini de simţiri?

 

Undeva, o mînă ne mai ţine

în cumpănă – cui aparţine?

OLIMPIU  NUŞFELEAN

*

Aceste poezii le-am preluat dintr-un grupaj minunat, sub titlul: „Medalion aniversar Olimpiu Nuşfelean”  publicat de Ziarul „Răsunetul”

în ziua de 8 iulie 2014.

 

*

Adresăm Domnului Olimpiu Nuşfelean tradiţionala urare:

La mulţi ani!

Bistriţa, 10 iulie 2014   Jeniţa Naidin