„Aș
fi voit ca fratele meu (Grigore) să aibă
o biserică pe măsura însușirlor sale, adică toată biserica aflată sub soare. Dar fiindcă lucrul acesta e cu
neputință, trebuie ca el să cinstească
cetatea (Nyssei) unde va fi
episcop, în loc ca el să fie cinstit de ea.
Căci
om mare nu e doar acela care e în stare să
săvârșească lucruri mari, ci mai ales acela care știe să facă să arate
mari lucrurile mici.”
Sf.
Vasile cel Mare
*
„Sf. Grigore de Nyssa este teologul cel mai erudit
al veacului său; aceasta pentru că,
dintre marii scriitori creștini din secolul al IV-lea, el a asimilat în cel mai
înalt grad cultura profană a
antichității, pe care a folosit-o din plin la argumentarea și la fundamentarea
învățăturii creștine.”
H.V.
Campenhausen
Sfântul
Grigore de Nyssa a fost fratele
mezin al Sf. Vasile cel Mare.
A
fost mai mult autodidact, nu a frecventat școlile renumite
din timpul său ci, a luat lecții în
particular, și a studiat îndeosebi sub îndrumarea surorii sale Macrina și a
fratelui său Vasile, „pe care îl numea
tată și stăpân”.
Vedem, deci, un exemplu de respect și ajutor între membrii
unei familii creștine.
Cartea de față conține un dialog între
Sf. Grigore de Nyssa și sora și
învățătoarea sa Macrina.
După moartea Sfântului Vasile cel
Mare, Sf Grigore de Nyssa a căutat un
„tovarăș de lacrimi”, așa cum și noi adesea căutăm, astfel încât,
a mers la sora sa Macrina.
Învățătoarea Macrina a reușit să îl
liniștească.
Sfatul ei a fost cuvântul Apostolului
Pavel:
„Să nu vă întristați de cei ce au
adormit, căci așa fac doar cei ce n-au nădejde”.
Cei doi frați au dialogat îndelung și
complex despre existența sufletului,
despre ce se întâmplă cu el după moartea omului, dar și despre argumentele
aduse de stoici și epicurei, la Atena, împotriva Apostolului Pavel.
La un moment dat când Sf. Grigore o
întreabă pe învățătoarea sa:
„Dar cum s-ar putea dovedi adversarilor noștri, (…) că
toate au fost create de Dumnezeu și că
El susține tot ce are ființă? și mai ales că există o Dumnezeire care e mai presus de natura
ființelor?”
Iată răspunsul primit:
„S-ar cuveni să păstrăm tăcerea și să nu
învrednicim cu vreun răspuns niște
întrebări așa de nebunești și nelegiuite, căci Dumnezeu însuși ne oprește prin
cuvântul său să răspundem nebunului pe
măsura nebuniei sale, că într-adevăr nebun este cel care, după vorba proorocului, zice că nu există Dumnezeu.
Dar
întrucât trebuie să vorbesc
despre aceasta, îți voi spune un
cuvânt, dar nu de la mine, nici de la
vreun alt om (…) ci vreau să-ți
înfățișez învățătura pe care ne-o
descoperă creația lumii prin
minunile sale ce se petrec în ea, și pe care le zărim cu ochiul, și prin
apariții ce fac să răsune în inimă cuvântul plin de înțelepciune și de
măiestrie.
Creația îl arată
în chip deslușit pe Ziditor, iar cerurile, precum zice proorocul, vestesc slava
lui Dumnezeu în vorbe nerostite. Privește,
așadar, armonia universului,
minunile cerului și ale pământului, precum și faptul că elementele,
deși opuse prin firea lor, sunt toate unite printr-o tainică legătură întru împlinirea aceluiași
scop, întrucât fiecare contribuie cu puterea sa la susținerea universului!”
Mai departe, voi cita câteva fragmente
din răspunsurile
învățătoarei Macrina,
Gândindu-ne la faptul că au fost
rostite acum 1648 de ani:
„… celor care cer să se cunoască pe ei înșiși, sufletul însuși îi va învăța potrivit sfatului său
plin de înțelepciune, și anume: că el este nematerial și netrupesc, că e activ
și se mișcă potrivit naturii lui, făcându-și
cunoscute aceste însușiri prin mijlocirea trupului.
(…)
Sufletul este o ființă născută,
înzestrată cu viață, cugetătoare, care dă trupului sensbil puterea vieții iar
simțurilor puterea de a percepe atâta
vreme cât alcătuirea puterii
sensibile îngăduie aceasta.
(…)
Așa cum nu ne îndoim, bizuindu-ne pe negrăit-a înțelepciune dumnezeiască care se arată în toate, că firea și puterea lui Dumnezeu e prezentă în tot ce există, pentru ca totul să aibă viață – (și dacă cineva întreabă despre firea lumii, apoi ființa dumnezeirii se deosebește cu totul de ceea ce e creat, dar totuși recunoaștm că Dumnezeu, deși diferit de creație, este prezent în ea) – tot astfel credem că esența sufletului, deși este altceva în sine – orice ar putea să fie – nu-l împiedică să existe, de vreme ce elementele văzute ale lumii nu se potrivesc defel cu natura sufletului.
(…)
În același timp, este
neîndoios că lucrarea sufletului este prezentă în elemente, dar într-un chip ce depășește
puterea de înțelegere a omului.”.
Sf. Grigore spune surorii sale la un
moment dat:
„Nu m-a luminat îndestul explicația
privitoare la puterea lucrătoare a sufletului,
(…)
Sora sa, Macrina, îi răspunde amplu,
noi spicuim:
„Filozofii au cercetat sufletul în fel și chip, luîndu-și apoi multă libertate în a spune orice le trecea
prin cap; noi însă, care nu avem libertatea de a spune ce voim
întrucât folosim ca îndreptar
Sfânta Scriptură, admitem numai
ceea ce se potrivește cu înțelesul
învățăturilor Scripturii.”.
Apoi,
îi spune, folosind inspirate metafore,
să îi lase deoparte pe
Platon, pe Aristotel și pe
urmașii lor, care au spus că sufletul e muritor.
„noi vom lua ca îndreptar al
cercetării noastre Sfânta Scriptură, care vede în suflet semnul firii
dumnezeiești”.
(…)
„Dumnezeu este totul, fiind deopotrivă în toate.”.
Închei rândurile mele despre această carte astfel:
Am citit încet și greu cele 204 pagini ale acestei cărți, mai întâi, după ce am cumpărat-o în anul 2003, mergând la anumite capitole, iar anul acesta parcurgând-o în întregime, cu pixul în mână, dar cu toate acestea, o recomand cu mult curaj celor care sunt preocupați să vadă ce au scris oameni cu spirit evoluat care, au trăit acum 1648 ani, iar nouă ne-au lăsat un rod minunat al muncii lor.
Editura
Charmides, Bistrița a publicat un roman, scris de Poetul Ioan CIOBA în perioada anilor 2020-2023, după cum
urmează:
Volumul
I, 370 pagini, intitulat: Scrisori din Regatul Pustnic, 2020;
Volumul II, 322 pagini, intitulat: Jurnalul Colonelului Pak, 2022,
Volumul
III, 345 pagini, intitulat: Șamanul din
Jeju, 2023.
Romanul Poetului Ioan
Cioba este publicat sub
pseudonimul literar Hayden Dorf.
După ce parcurgem lectura captivantă a celor 1037 de pagini, ne amintim cum spunea Alexandru Vlahuță:
„Cuvântul este o forță sacră capabilă să creeze lumi”.
Romanul domnului Ioan Cioba creează lumi în imaginația unui
cititor ca mine, care nu am călătorit
până la vârsta de 75 de ani în nici o țară,
decât în Italia, unde am fost pentru câteva zile din luna Martie a anului 2024.
Pentru a parcurge o carte atât de voluminoasă, chiar și pentru
o cititoare veche ca mine, este necesară
o muncă importantă, iar la final, avem parte fiecare de percepția personală.
Notele mele de lectură nu se referă
la planurile cărții în care autorul scrie despre activitatea diplomatică sau
politică a unor țări, despre felul cum se îmbracă sau, ce și cum mănâncă
oamenii din acele ținuturi îndepărtate ci, doar la cuvintele unor personaje prin care își
exprimă sentimente și comportamente din viața lor personală și sunt pozitive.
Sunt
de părere că răul nu trebuie pomenit nici pentru a-l nega.
De
aceea, am notat pe marginea unor pagini, faptul că puteau fi înlocuite cu câte
o frază rezumat, ce poate fi citită de
oricine. Dar sunt foarte puține asemenea pagini de necitit, în opinia mea.
Însă, despre acele pagini, fiecare cititor să își
facă propria apreciere, asta dacă se hotărăște să citească tot romanul.
În cea mai mare parte, cartea este importantă,
fiind plină de informații despre istoria, cultura,
etnografia unor țări ale lumii, dar și de mesaje luminoase, înțelepte, puse de autor în gura personajelor
din roman.
O parte din personajele romanului
reprezintă oameni care se ocupă cu ceea ce Știința Mare ne îndrumă, și anume:
cunoașterea
de sine;
conștientizarea disfuncțiilor, adică a
nebuniei, prin introspecție smerită, perseverentă, posibilă omului care crede
în Divinitate, astfel încât, acel om devine sănătos sufletește;
practicarea unei regilii și încrederea că
Rugăciunea este aducătoare de sănătate psihică și fizică;
Credința că Dumnezeu face minuni în fiecare zi.
„Și că, așa cum spune bunicul tău cel
înțelept, Dumnezeu face minuni zilnic”.
Desprindem din această carte, lucruri
știute, cum ar fi faptul că tot ce vede
omul în afara lui reflectă lumea sa interioară.
Se știe că armonia din lumea noastră
interioară are la bază capacitatea omului de a-și controla gândurile. Având armonie înterioară, omul are eficiență
mentală.
Fără o reală eficiență
mentală Poetul Ioan Cioba nu ar
fi putut realiza această operă complexă, amplă, scrisă cu har,
astfel încât, cititorul este stimulat să nu mai lase cartea din
mână.
Toate scrisorile de dragoste, din cele trei volume ale romanului, sunt
poeme în proză izvorâte din talentul Poetului
Ioan Cioba, menite să sensibilizeze orice suflet omenesc.
Citez
un fragment al uneia din nenumăratele scrisori, scrisori ce conțin
metafore ce sunt ca o hrană pentru sufletul omului:
„… Doar seara, ca după un descântec,
mă cumințesc tainic, imediat ce îți aud vocea. Atunci, duc bucuria până la incandescență și primesc fiecare
clipă ca pe câte o viață.
Îmi
urc, încet, gândurile în lăstari fără de număr și simt că tu ești
singurul lor arac.
De câte ori rostesc numele tău, șoaptele
mele învelite în eșarfa de mătase și cobalt a nopții, capătă adâncimea
spovedaniei.”.
De asemeni, citind cele
1037 de pagini, am fost profund impresionată și am rezonat cu texte din
carte în care se vorbește despre Iubirea fără atingeri fizice și fără cuvinte,
dar și despre Iubirea din cuvinte.
În calitatea mea de cititoare, vă invit
să citiți această carte și veți vedea fiecare
dintre Dumneavoastră că Sufletul, dar și Mintea va găsi ceva cu care să
rezoneze.
Astăzi am recitit versuri nemuritoare, scrise de
genialul Poet Mihai Eminescu,
publicate în volumul:
POEZII, Editura pentru Literatură, București,
1969.
După lectură,
am început să culeg la calculator
versurile Poemului: MEMENTO
MORI pentru a le posta din dorința de a fi citite și de
Dumneavoastră.
Iată:
MEMENTO MORI
(Panorama
deșertăciunilor)
Turma
visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când
a nopții întuneric – înstelatul rege maur –
Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,
Iară
luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji
aduce peste lume printr-a stelelor
ninsoare,
Când
în straturi luminoase basmele copile cresc.
Mergi,
tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Până
unde-n ape sfinte se ridică mândre
maluri,
Cu
dumbrăvi de laur verde și cu lunci de
chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde
sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i
moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.
Una-i
lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Asta-i
lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te
încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i
lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta
unde cerci viața s-o-ntocmești, precum un faur
Cearc-a
da fierului aspru forma cugetării reci.
Las
să dorm… să nu știu lumea ce dureri îmi
mai păstrează.
Căci
ș-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De
văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Și
nimic nu-mi folosește de-oi cerca să
rămân treaz.
N-au
mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a
vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.
O,
acele uriașe, însă mute piramide
Care
stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite
Câte-au
mai văzut ș ele – ce-ar vorbi, de-ar avea glas!
Când
posomorâtul basmul – vechea secolelor strajă –
Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui
vrajă
Poarta
naltă de la templul unde secolii se torc –
Eu
sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând
cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa
roat-a vremei înapoi eu o întorc
Și
privesc… Codrii de secoli, oceane de
popoare
Se
întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Și
icoanele-s în luptă – eu privesc și tot privesc
La
vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde
lumea în căi nouă, după nou cântar
măsoară –
Acolo
îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!
*
Colo
stau sălbateci negri cu topoarele de
piatră.
În
pustiu aeargă vecinic, fără casă, fără
vatră,
Cap
de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri,
piei de urs;
Colo-nchină
idolatru nențelesul foc de lemne,
Colo
magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne
Să
nu poat-a le-nțelege lungul secolelor
curs.
Babilon,
cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu
muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și
pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă
poală
Cum
o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.
Acel
rege – o lume-n mâna-i – schimbătoarea lui gândire
La
o lume dă viață, la un secol fericire –
Din
portalele-i de aur ca un soare răsărea,
Dar
puternica lui ură era secol de urgie;
Ce-i
lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?
Ar
fi fost Dumnezeu însuși, dacă – dacă nu
murea.
Asia-n
plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă.
Bolțile-s
ținute-n aer de columne luminoase
Și
la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal;
Și
sub degete măiestre arfele cugetă mite,
După
plac și-mpart mesenii a cântării flori uimite,
Vinuri
dulci, mirositoare și femei cu chipul pal.
Azi? Vei rătăci degeaba în pustia nisipoasă:
Numai
aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai
munții, gărzi de piatră stau și azi în a lor post;
Ca
o umbră asiatul prin pustiu calu-și alungă,
De-l
întrebi: unde-i Ninive? El ridică mâna-i lungă,
-Unde este? Nu știu, zice, mai nu știu nici
unde-a fost.
MIHAI EMINESCU
***
Am cules această poezie
a Poetului Național al României
cu o Bucurie deosebită și cu gândul la oamenii, de orice vârstă, care citesc mai lesne de pe telefonul mobil
sau calculator , laptop, iar munca de a dactilografia cu ortografia actuală am
făcut-o din Iubire pentru Mihai EMINESCU.
Dragii mei
cititori, pe 15 Ianuarie 2026 se împlinesc 176 de ani de la nașterea Poetului. Vă invit cu
blândețe să citiți sau să recitiți
MEMENTO MORI.
VIAȚA SFÂNTULUI
VASILE CEL MARE,
scrisă de Stelianos Papadopoulos,
în
traducerea diaconului Cornel Coman, este publicată de Editura Bizantină, București,
în
anul 2003.
Pe
parcursul celor 333 pagini, ne întâlnim cu viața și opera unui Mare Spirit care
a fost pe Pământ din anul 330 până în
anul 379, adică, 49 de ani.
Părinții Sfântului Vasile cel Mare, Vasile și
Emilia (care înseamnă cântec), au
născut primul lor copil, prin rugăciunile
stăruitoare ale tatălui, și i-au pus numele Vasile.
Opera VIAȚA SFÂNTULUI
VASILE CEL MARE este
structurată în nouă Capitole, care, la rândul lor au fiecare
subcapitole, astfel încât, avem
în fața noastră un studiu riguros și, deși greu de bogăția conținutului, se
poate urmări spre a fi înțeles pentru
cine își propune acest travaliu.
Prezint
titlul capitolelor și pe urmă, voi da
doar câteva citate, deoarece nu
sunt o persoană avizată în domeniul care privește tema acestei cărți, astfel că, nu pot să mă pronunț despre
conținut.
Originea,
anii copilăriei, educația
Lupta
cu sine însuși
Retragerea
– începutul roadelor
Preot
al celui preaînalt
Alegerea întru
episcop. Cele dintâi griji ale lui
Pentru
pacea și adevărul bisericii. Pentru alinarea durerii
Paharul
amărăciunilor se umple până sus și se revarsă. Primatul întru durerea pentru
unitate
Marile
străluciri
Sfârșitul.
Citate:
Pag.
19
„Educația
lui – La școala tatălui său
Micul
Vasile a avut șansa extraordinară de-a
trăi într-un mediu elevat din multe
puncte de vedere.
Chipul viețuirii părinților și bunicii lui erau fără
seamăn.
(…)
Tatăl,
cu ajutorul Emiliei și al bătrânei
Macrina, și-a îndreptat fragedul său vlăstar spre două
ținte: educația și nevoința pentru virtute.”
Pag.
56, 57
„Revărsarea Duhului
Sfânt
Din
vara lui 356 și până către sfârșitul iernii lui 357, noua stea a oratoriei, Vasile,
a rămas deci în Cezareea.
(…) Voia să se măsoare cu viața.
(…) Un văl se mișca înlăuntrul lui, ca la o adiere de vânt. Se ridica ba mai
mult, ba mai puțin. Se mira el însuși!
Pentru întâia oară se citește
atât de clar pe sine. Abia acum începe să se încredințeze de propria
identitate. Duhul lui Dumnezeu ridică de pe ființa lui vălul greu al păcatului strămoșesc, al
înșelării celei de demult. Astfel că Vasile vede adevărul; adevăratul sine și voia lui Dumnezeu.
(…) Adevărul-Dumnezeu, Dumnezeu-Adevărul. Trebuie să fie tot mai aproape de acestea,
cât e cu putință mai aproape. Mai mult:
trebuie să le dobândească. Dar
cum? Bătrânul Eustatie îi arătase cum:
prin asceză, prin monahism. Îl
mișcase, încă de mic , spre acestea.
Avea, apoi, pilde în chiar familia lui:
sora sa Macrina, mama sa Emilia, fratele său Navcratie. Toți
aceștia se nevoiau în asceză lângă
râul Irisului, aproape de Marea
Neagră, pe proprietatea
familiei.”
Citez: pag 175
Din
dialogul cu Eusebiu:
„Dar spune-mi, cum știi cât se cade cuiva să se
minuneze de firea înconjurătoare? Nu cumva o s-o confundăm cu Dumnezeu?
-Nu,
nu-i nici o primejdie -voi arăta că frumusețea naturii este tot una cu rosturile puse de Dumnezeu în fiecare lucru din natură,
sau altfel spus cu rațiunile dumnezeiești ale acestora. Orice lucru zidit de
Dumnezeu este bun foarte fiindcă pentru
că Dumnezeu ne vorbește prin el. Exact aici este cheia. Dacă privim
lucrurile ca pe expresii ale cuvântului
lui Dumnezeu, atunci nu doar că
nu-L vom confunda pe Dumnezeu cu natura,
dar vom și spori dragostea noastră către Dumnezeu. (…) Aceasta voiesc s-o arăt: legătura care există între frumusețe și Dumnezeu.
Pag.
251
”Un
monument al iubirii – Vasiliada
Iubirea
și grija arhiepiscopului Cezareii nu se
mărgineau la ajutorarea anumitor persoane pe care se întâmpla să le cunoască el
însuși sau care îi băteau la ușă.
Îți
amintești, cititorule, de toată lupta Marelui Vasile atunci când izbucnise
cumplita foamete din Cezareea.
Sfântul nostru, deși era pe-atunci
doar preot, construise adăposturi
în care îi hrănea și îi îngrijea medical pe cei flămânzi și pe bolnavi. Și îți
amintești de câtă luptă, de câte rugăminți și de câte amenințări a fost
nevoie ca cei bogați să-și deschidă
hambarele lor pline.
De-atunci,
așadar din iarna anului 367-368, a
făurit în mintea lui un plan măreț al
unui așezământ care să aline durerea
celor chinuiți. Omul acesta puternic,
care îndura cu bărbăție durerea trupului său, se pleca înaintea durerii
aproapelui. Și se străduia din răsputeri
să i-o aline, cu orice chip.
Oricâtă osteneală ar trebui, cu orice
jertfe… acestea nu contau, nu le punea la socoteală. Era de ajuns să zărească un zâmbet cât de mic pe chipul
celui bolnav. (…)
era hotărât să își pună în lucrare
planul, să facă totul pentru a-și vedea
visul cu ochii. Voise aceasta îndată ce ajunsese
arhiepiscop…
Dar iată că toate cetele diavolești se aruncaseră asupra lui, căutând
să-l șteargă de pe
fața pământului sau cel puțin
să-i zdrobească aripile, aruncându-l la pământ, asemenea
celor mulți, spre a nu putea înfăptui planul.
Eretici,
rău-credincioși, curteni, împăratul însuși, meschinăria ortodocșilor
înșiși, neștiința poporului, nemiloasa boală a trupului
său –
toate și toți se prinseră să-i
împiedice drumul. Însă cei puternici
nu dau înapoi. (…) Au
înlăuntrul lor ceva mai
puternic decât puterea ce le
voiește zdrobirea. La fel și
Vasile. Avea înlăuntrul lui flacăra Duhului Sfânt. Se străduiau să-l stingă neștiind că flacăra Duhului nu se stinge
nicicând. E de-ajuns ca cineva s-o caute cu râvnă, e de-ajuns ca cineva s-o
iubească din suflet.
În
primele șase
luni ale acelui an spinos (372) a găsit tăria de a pune temelia acestui așezământ dătător de nădejde.
(…) Unele
erau destinate spre a fi
spitale, bolnițe. Și, fiindcă cereau doctori
și felceri, Vasile prevăzuse și
pentru ei case în care să locuiască.”.
Pag. 311
„Faptul dumnezeiesc al cunoașterii este anevoie de
tâlcuit. Dar un lucru este sigur: Dumnezeu, nu omul, face cu putință cunoașterea. Omul o caută și o primește cu
dorire și cu luptă. Dumnezeu cel care ne
iubește preface cunoașterea noastră în realitate. Cum se întâmplă aceasta? Prin lucrările (energiile) dumnezeiești. Lucrările
dumnezeiești, care sunt nenumărate, nesfârșite, „coboară” în om, pătrund în el și astfel omul
Îl cunoaște pe Dumnezeu prin lucrările Lui, care descoperă însușirile (atributele)
dumnezeiești, niciodată firea
dumnezeiască. Despre firea dumnezeiască știm doar aceea că există. Cunoașterea firii dumnezeiești
este necuprinderea (necunoașterea) ei.”.
Pag.
325
„SFÂRȘITUL”
„În mâinile Tale
îmi dau duhul meu”
„Era decembrie și natura se lăsa în
stăpânirea iernii. (…)
Putea
face doar câțiva
pași prin chilia sa. (…) Trei lucruri puteau povesti aceste ziduri ce-l
adăposteau:
„Luminează-mă
pe mine, Duhule mângâetorule”,
„Ajută, Atotputernice, făpturii Tale”,
„Doamne,
iartă-mă pe mine, păcătosul”.
(…)
Toate îi vesteau sfârșitul.
(…)
Vestea
că Marele Vasile se află în pragul
morții a trecut ca fulgerul peste văile încărcate, a străbătut vâlcelele
cuprinse de neguri, a urcat munții
cei cărunți, troieniți de zăpezi
strălucitoare, și a pătruns în
cetăți și în sate, în mitropolii și episcopii. În inimile
credincioșilor Capadociei mai
întâi, ai Pontului și micii Armenii mai
apoi, în sfârșit, ai Egiptului, ai Greciei și ai Apusului.
(…)
Înmormântarea
Au
săvârșit cu mare evlavie ceea ce era
rânduit să se facă rămășițelor
pămânești. Trupul Sfântului era mic, o
mână de carne. Chipul senin, fruntea
dreaptă, obrajii supți insuflau
nădejde, îmbărbătând întreaga
lume.
În
după amiaza aceleiași zile, 31
decembrie 378, sfântul trup neânsuflețit a fost așezat în
mijlocul bisericii mitropoliei Cezareii.
Această cetate mândră începea să
fie, din ziua aceea, vestită
pretutindeni: marele ei fiu era
cunoscut și va fi cunoscut în lumea toată.
Veacurile ce vor veni o vor cunoaște dar ca
cetatea Sfântului Vasile cel Mare.
(…)
A doua zi, 1 Ianuarie 379, un
cortegiu nesfârșit s-a pornit domol, pentru înmormântare.
(…)
Trecând
prin centrul cetății, cortegiul a sporit și mai mult.
Trecătorii
se alăturau mulțimilor – creștini,
păgâni și iudei.
(…) Îți vom
păzi duhul cu sfințenie, Vasile.
Cerurile s-au
umplut de un vuiet surd și stăruitor,
ce nu se mai sfârșea:
Ortodoxia…”.
***
Am
încercat, în scrierea de mai sus, să îndemn cititorii,
fiecare când poate, să parcurgă în întregime această lucrare întocmită exemplar de autorul ei despre viața Sfântului Vasile cel Mare și nu
numai, deoarece este și despre istoria complexă și grea, din primele secole după Iisus Hristos,
a întemeierii BISERICII.
Cât
am citit acest volum m-am gândit și la
multe persoane, dar și rude ale mele cu numele
VASILE, între care îl amintesc
pe fratele tatălui meu, pe nume, Dodiță
Vasile, cu a cărei fiică, Emilia, m-am întâlnit în șederea mea în orașul Piatra
Neamț în vara anului 2024.
Pentru
că mâine începe un nou an calendaristic vă doresc tuturor
LA MULȚI ANI!
Se știe că prima nevoie de bază a omului
este nevoia de a iubi și de a fi iubit. La fel
de importantă, cum este nevoia de iubire, este și aceea de a simți că avem valoare. Atât pentru noi înșine, cât
și pentru ceilalți.
Nevoia de Iubire o simțim de la naștere
până la moarte în toate formele ei de manifestare după cum știm ca: prietenie, dragoste familială, dragostea erotică, iar fiecare formă conduce ființa umană prin
diverse tipuri de acțuni pentru a găsi împlinirea ei.
Atunci când conștientizăm că Iubirea Lui
Dumnezeu pentru noi și Iubirea noastră pentru El este cea mai mare Iubire suntem fericiți, indiferent de etapa de viață în care ne aflăm și de
condițiile de viață pământeană.
Dumnezeu mă iubește și eu Îl iubesc.
Iubesc, înțeleg și iert
pe toată lumea, și, astfel, simt
că am valoare pentru mine însămi și pentru ceilalți, astfel încât am Liniștea
lui Dumnezeu.
Cartea: URMAREA LUI
HRISTOS, atribuită lui Toma de Kempis, publicată la Timișoara, 1991, cu o prefață de NICOLAE Mitropolitul Banatului, tradusă din limba
latină de preot prof. Dumitru C. Vișan, ne ajută să Îl iubim în primul rând pe
Dumnezeu.
Citind și recitind această carte,
URMAREA LUI HRISTOS, și,
scriindu-mi jurnalul pe ea, adică, este toată plină de note prin care
am scris ce am simțit în timpul lecturii, m-a ajutat să învăț multe lucruri.
Am preluat mai sus afirmația despre jurnal,
după cum mi-a spus direct preotul Ioan Pintea acum 20 de ani:
„vă
scrieți jurnalul pe cărți”, în
momentul când a văzut însemnările mele pe cartea: DĂRUIND VEI
DOBÂNDI scrisă de N. Steinhardt, iar către scriitorii ce erau de față în
biroul dânsului, de la Centrul județean pentru cultură Bistrița, a spus,
arătându-le cartea, în copie xerox, toată
subliniată:
„vedeți, așa se citește Steinhardt”.
Astăzi, las la o parte însemnările mele,
cu adevărat numeroase, de pe cartea:
URMAREA LUI HRISTOS,
și vă invit să citim cîteva cuvinte scrise de Toma de Kempis :
„Urmați pe Hristos și înlăturați toate
deșertăciunile lumii!”
„„Cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în
întuneric”, zice Domnul (Ioan, 8,12).
Acestea sunt cuvintele lui Hristos, prin care suntem îndemnați să urmăm viața
și purtarea Sa, dacă voim să fim cu adevărat luminați și să scăpăm de orbirea
inimii.
Cea mai înaltă trudă a noastră deci, să fie acea
de a gândi adânc la viața lui Iisus
Hristos.
Învățătura lui Hristos întrece toate învățăturile Sfinților și cine
ar avea duhul Lui, acela ar afla într-însul mana cea ascunsă.”
„Cu adevărat cuvintele înalte nu fac pe cineva sfânt și drept, ci o
viață curată îl face scump înaintea lui Dumnezeu”.
”Deșertăciunea deșertăciunilor, toate
sunt deșertăciune” (Ecclesiastul 1,2), afară de iubirea de Dumnezeu și de
slujirea numai Lui singur!”.
„Adevărata mângâiere trebuie căutată
numai la Dumnezeu.”
”Lui Dumnezeu să-i încredințăm grijile
noastre. (…) Doamne, de vreme ce voința mea rămâne dreaptă și neclintită
întru Tine, fă din mine ce-Ți va
plăcea.”.
„Cere ajutorul lui Dumnezeu și fii
încredințat că vei primi iarăși harul său.
Fiul meu, „Eu sunt Domnul, care dă
tărie în ziua necazului” (Naum 1,7)
Vino la mine când ești necăjit”.
„Fii îndelung răbdător, fii bărbat
viteaz: îți va veni mângâierea la vremea ei”.
„Zadarnic este și nefolositor să
te tulburi ori să te veselești de cele viitoare, care poate nu vor veni
niciodată.”.
„Iubindu-Mă din adâncul inimii, omul a
învățat lucruri dumnezeiești și a rostit lucruri minunate.”.
La fel ca cele citate mai sus, cartea aceasta, în întregul ei, este o
adevărată hrană sufletească și spirituală.
Este un îndrumar de comportament pentru oamenii de orice vârstă.
Recomand cu blândețe cartea URMAREA
LUI HRISTOS, fiind de un mare
folos în viața oricărui Om.
Cu
Iubire și Recunoștință
Jenița Dodiță Naidin
Bistrița, 24
Decembrie 2025
Ajunul
Nașterii Domnului nostru Iisus
HRISTOS
imagine din Biserica Mănăstirii DOROLEA unde încă se pictează credit foto: Jenița Naidinimagine din Biserica Mănăstirii DOROLEA, comuna Livezile jud. B-N, unde încă se pictează credit foto: Jenița NaidinCatapeteasma Imperială, – după cum a denumit-o Părintele Grigore Conea, Biserica Sfânta ANA-Bistrița -, a Bisericii Mănăstirii SALVA județul Bistrița Năsăud credit foto: Jenița Naidin
Surendranath Dasgupta,
tatăl scriitoarei Maitreyi Devi, și
maestrul lui Mircea Eliade a
scris Despre Bhagavad-gita, iar
traducerea în românește o datorăm scriitorului Victor Știr, cartea fiind
publicată la Editura George Coșbuc, Bistrița, 2001.
Bhagavad-gita este un cântec sacru din care rezultă nenumărate înțelepciuni
dintre care amintesc pe aceea despre acțiunea fără egoism ce este
pretutindeni recomandată ca mijloc de a ajunge la pacea supremă.
Referindu-mă atât la această
traducere, dar și la alte scrieri privind filozofia indiană,se spune că primul
pas pentru a evolua omul este să nu fie
egoist. Fiindcă, prin suprimarea
egoismului sunt îndepărtate vălurile
limitării. „Eruditul egoist este foarte depărtat de adevăr, pe când omul simplu
care nu are ocazia să citească, dar care face
tot ceea ce trebuie fără a se gândi vreodată la sine, poate fi însăși pe
pragul Divinității.”.
De asemeni, omul nu trebuie să
ignore faptul că noi suntem una cu Tot Universul, iar ignoranța poate fi înlăturată prin expansiunea treptată a conștiinței, ceea
ce înseamnă creșterea omului.
Din
cartea: Despre Bhagavad-gita vă invit să citim
câteva mici fragmente:
„Printre principalele virtuți
numite straie divine (…) contează curajul (…), puritatea inimii (…)
cunoașterea lucrurilor și acțiune adecvată în concordanță cu ea, dăruind,
controlul minții, sacrificiu, studiu,
sinceritate, veridicitate, controlul furiei, (…) renunțare, liniște a minții, bunătate față de suferință, să nu fie lacom, tandrețe, un spirit iertător, răbdare,
puritatate. (…) Acestea sunt virtuțile care eliberează spiritele
noastre.
(…) Omul care îl iubește pe Dumnezeu ar
trebui să nu rănească nici o ființă
vie, ar trebui să fie prietenos și simpatic (…) plin de iertare față de toți, El ar trebui să
fie ferm, cu control de sine (…)”.
Ideile vechi din această carte au
pătruns în subconștientul colectiv și sunt cunoscute până astăzi.
Omul înclinat spre religie știe că Marii Învățători
ai Lumii au netezit drumul, iar oamenii au mers pe acele drumuri netezite.
Când
omul e înclinat îndeosebi spre știință, își dă seama că sunt legi
care operează cu precizie.
Ceea
ce știm este că, atunci când dobândim multă știință, acest fapt ne apropie de Dumnezeu.
Cartea Despre
Bhagavad-gita, tradusă de Victor
Știr din Limba engleză, este o
lucrare greu de citit chiar și pentru un om care a mai parcurs de-a lungul
timpului scrieri din domeniul Filozofiei
indiene sau scrieri despre Buddha.
Și totuși, îndemn cititorii să facă acest exercițiu.
Îl
felicit cu căldură pe domnul Victor Știr pentru curajul de a se fi angajat
într-o așa muncă, cât și pe doamna
Veronica Știr pentru că a creat o
frumoasă și instructivă copertă.
Datorăm lectura, în românește, a unui
volum de poezii scrise de Poetul Cesare
Pavese, domnului Poet Victor Știr, care
a tradus din limba italiană această carte, publicată la Editura
Studis Iași, 2024.
Câteva cuvinte despre Cesare Pavese citim în primele
șase pagini scrise de Arnoldo Mondadori la ediția Einaudi, 1961, de asemeni
traduse de Victor Știr.
Citez, selectiv, din prezentarea lui Arnoldo Mondadori:
„Născut
în 1908 la Stefano Belbo (Cuneo), Cesare
Pavese a murit (…), la Torino, în dimineața zilei de 28 august
1950. Sfârșitul său a coincis, în
Italia, cu sfârșitul perioadei „eroice” postbelice. Viața lui, cu siguranță, nu fusese ușoară,
dar nici atât de grea pe cât ar fi putut părea din căutarea lui disperată și
neîncetată a „altceva”: pentru o
certitudine, pentru o linie fermă, în trăire și dincolo de trăirea care a fost
mereu deasupra știrilor pure. Când era
băiat, a frecventat școala în mod regulat, iar la școală a învățat cum ar putea
fi să trăiești și să acționezi în
afara fascismului care domnea în Italia la acea vreme.
(…)
Mai târziu, la universitate, îl găsim implicat politic, în dure probleme de limbaj și stil.
Între
timp, a venit vremea traducerilor din clasicii americani. (…) Traducerea este cu siguranță un excelent teren de pregătire
pentru un scriitor. (…)
Pentru că Pavese surprinde miezul, măduva, din texte, și
prezintă direct povestea și, odată cu
ea, comparația dintre libertate și constrângere. (…) Și
în ceea ce îl privește pe Pavese, s-a născut scriitor, se poate spune, în
același timp și politician. „Munca obosește”, prima carte de poezii a apărut în 1936. (…) Volumul pe
care îl publicăm cuprinde ediția
definitivă „Munca obosește”, din 1943,
și urmate de poeziile „Va veni moartea și va avea ochii tăi”, din 1951.”.
Am
citit poeziile din această carte, tradusă de Victor Știr și prefațată de Arnoldo
Mondadori, dar nu pot scrie nici
un comentariu. Pur și simplu, nu pot.
De
aceea, am decis doar să Citez
poezia:
NOCTURNĂ
Colina
e întunecată, pe cerul senin.
Ți
se vede capul, ce abia se mișcă
și
însoțește acel cer. Ești ca un nor
zărit
printre ramuri. Râde în ochii tăi
ciudățenia
unui cer care nu e al tău.
Colina
de pământ și frunzele închide
cu perdea neagră privirea ta vie,
gura ta are pliul unui dulce halou
între țărmuri îndepărtate. Pare că te joci
pe
dealul cel mare sub cerul senin:
ca să-mi
faci plăcere, întinde fundalul vechi
și
fă-l mai pur.
Dar
tu locuiești în altă parte.
Sângele
tău delicat a fost făcut altfel.
Cuvintele
pe care le spui nu seamănă
cu tristețea aspră a acestui cer.
Nu
ești decât un nor foarte dulce, alb,
rătăcit
noaptea printre ramuri vechi.
CESARE
PAVESE
Recomand cartea cititorilor adulți, apreciez enorm munca domnului Victor Știr de a traduce
această lucrare, cât și munca doamnei Veronica
Știr, ca lector al acestei opere.