Jenita Naidin

MOTTO : 

„Aș fi voit ca  fratele meu (Grigore) să aibă o biserică pe măsura însușirlor sale, adică toată biserica   aflată sub soare.  Dar fiindcă lucrul acesta e cu neputință,  trebuie ca el să  cinstească  cetatea  (Nyssei) unde va fi episcop, în loc ca el să fie cinstit de ea.

Căci om mare nu e doar acela care e în stare să  săvârșească lucruri mari, ci mai ales acela care știe să facă să arate mari  lucrurile mici.”

Sf. Vasile  cel Mare  

                                         *

„Sf.  Grigore de Nyssa este teologul cel mai erudit al veacului său;  aceasta pentru că, dintre marii scriitori creștini din secolul al IV-lea, el a asimilat în cel mai înalt grad cultura  profană a antichității, pe care a folosit-o din plin la argumentarea și la fundamentarea învățăturii  creștine.”

H.V. Campenhausen

Sfântul  Grigore de Nyssa a fost  fratele mezin al Sf. Vasile cel Mare.   

A   fost mai mult  autodidact, nu a frecventat școlile renumite din timpul său  ci, a luat lecții în particular, și a studiat îndeosebi sub îndrumarea surorii sale Macrina și a fratelui său  Vasile, „pe care îl numea tată și  stăpân”.

Vedem, deci,  un exemplu de respect și ajutor între membrii unei familii creștine.

Cartea de față conține un dialog între Sf. Grigore de Nyssa  și sora și învățătoarea sa Macrina.

            După moartea Sfântului Vasile cel Mare,  Sf Grigore de Nyssa a căutat un „tovarăș de lacrimi”, așa cum și noi adesea căutăm,  astfel încât,  a mers la sora sa Macrina.

Învățătoarea Macrina a reușit să îl liniștească.

Sfatul ei a fost cuvântul Apostolului Pavel:

„Să nu vă întristați de cei ce au adormit, căci așa fac doar cei ce n-au nădejde”.

Cei doi frați au dialogat îndelung și complex  despre existența sufletului, despre ce se întâmplă cu el după moartea omului, dar și despre argumentele aduse de stoici și epicurei, la Atena, împotriva Apostolului Pavel.

La un moment dat când Sf. Grigore o întreabă pe învățătoarea sa:

„Dar cum s-ar  putea dovedi adversarilor noștri, (…) că toate  au fost create de Dumnezeu și că El susține tot ce are ființă? și mai ales că există o  Dumnezeire care e mai presus de natura ființelor?”

Iată răspunsul primit:

„S-ar cuveni să păstrăm tăcerea și să nu învrednicim cu vreun răspuns  niște întrebări așa de nebunești și nelegiuite, căci Dumnezeu însuși ne oprește prin cuvântul său să răspundem nebunului  pe măsura nebuniei sale, că într-adevăr nebun este cel care, după vorba  proorocului, zice că nu există Dumnezeu.

Dar  întrucât trebuie să vorbesc  despre aceasta,  îți voi spune un cuvânt,  dar nu de la mine, nici de la vreun alt om (…)   ci vreau să-ți înfățișez învățătura pe care ne-o  descoperă  creația lumii prin minunile sale ce se petrec în ea, și pe care le zărim cu ochiul, și prin apariții ce fac să răsune în inimă cuvântul plin de înțelepciune și de măiestrie.

Creația îl arată în chip deslușit pe Ziditor, iar cerurile, precum zice proorocul, vestesc slava lui Dumnezeu  în vorbe nerostite.  Privește,  așadar,  armonia universului, minunile cerului și  ale  pământului, precum și faptul că elementele, deși opuse prin firea lor, sunt toate unite printr-o  tainică legătură întru împlinirea aceluiași scop, întrucât fiecare contribuie cu puterea sa la  susținerea universului!” 

       Mai departe,  voi cita câteva    fragmente  din răspunsurile  învățătoarei  Macrina,

Gândindu-ne la faptul că au fost rostite  acum 1648 de ani:

   „… celor  care cer  să se cunoască pe ei înșiși, sufletul  însuși îi va învăța potrivit sfatului său plin de înțelepciune, și anume: că el este nematerial și netrupesc, că e activ și se mișcă potrivit naturii lui, făcându-și  cunoscute aceste însușiri prin mijlocirea trupului.

(…) 

Sufletul este o ființă născută, înzestrată cu viață, cugetătoare, care dă trupului sensbil puterea vieții iar simțurilor puterea de a percepe  atâta vreme cât  alcătuirea puterii sensibile  îngăduie aceasta.

(…)

Așa cum nu ne îndoim, bizuindu-ne pe negrăit-a  înțelepciune dumnezeiască care se arată în toate, că firea și puterea lui Dumnezeu e prezentă în tot ce există, pentru ca totul să aibă viață – (și dacă cineva întreabă despre firea lumii, apoi ființa dumnezeirii se deosebește cu totul de ceea ce e creat, dar totuși recunoaștm că Dumnezeu, deși diferit de creație, este  prezent în ea) – tot astfel credem că  esența sufletului, deși este altceva în sine – orice ar putea să fie – nu-l împiedică să existe, de vreme ce elementele văzute ale lumii nu se potrivesc defel cu natura sufletului.

(…) 

 În același timp,  este  neîndoios că lucrarea sufletului este prezentă în  elemente, dar într-un chip ce depășește puterea de înțelegere a omului.”.

Sf. Grigore spune surorii sale la un moment dat:

„Nu m-a luminat îndestul explicația privitoare la puterea lucrătoare a sufletului,

(…)  

Sora sa, Macrina, îi răspunde  amplu,   noi spicuim:

„Filozofii  au cercetat sufletul în fel și chip,  luîndu-și apoi  multă libertate în a spune orice le trecea prin cap;  noi însă,  care nu avem libertatea de a spune ce voim întrucât folosim ca îndreptar  Sfânta  Scriptură, admitem numai ceea ce se potrivește cu înțelesul  învățăturilor  Scripturii.”.

Apoi,  îi spune, folosind inspirate metafore,  să îi lase  deoparte  pe  Platon,  pe Aristotel și pe urmașii lor, care au spus că sufletul e muritor.

      „noi vom lua  ca îndreptar al cercetării noastre  Sfânta  Scriptură, care vede în suflet semnul  firii  dumnezeiești”.

(…)

„Dumnezeu este totul,  fiind deopotrivă în toate.”.

            Închei   rândurile mele despre această   carte astfel:

Am citit  încet și greu  cele 204  pagini ale acestei  cărți, mai întâi, după ce am cumpărat-o  în anul 2003, mergând la anumite capitole, iar anul acesta parcurgând-o în întregime, cu pixul în mână,  dar cu toate acestea,  o recomand  cu mult curaj celor care sunt preocupați să vadă ce au scris oameni cu spirit evoluat care,   au trăit acum 1648 ani, iar nouă ne-au lăsat un rod  minunat al muncii lor.

Cu  Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Bistrița,  14  Februarie 2026

Cu  fața  spre Lumina DIVINĂ

Cartea:  

VIAȚA  SFÂNTULUI  VASILE  CEL  MARE,   scrisă de  Stelianos  Papadopoulos, 

în traducerea  diaconului Cornel  Coman, este publicată de Editura  Bizantină, București,

în anul 2003.

Pe parcursul celor 333 pagini, ne întâlnim cu viața și opera unui Mare Spirit care a fost pe Pământ  din anul 330 până în anul  379, adică, 49 de ani. 

 Părinții Sfântului Vasile cel Mare, Vasile și Emilia (care înseamnă cântec),  au născut  primul lor copil, prin  rugăciunile  stăruitoare ale tatălui, și i-au pus numele  Vasile.  

            Opera VIAȚA  SFÂNTULUI  VASILE  CEL  MARE este  structurată în nouă Capitole, care, la rândul lor  au fiecare  subcapitole, astfel încât,  avem în fața noastră un studiu riguros și, deși greu de bogăția conținutului, se poate urmări spre  a fi înțeles pentru cine își propune acest travaliu.

Prezint titlul capitolelor și pe urmă, voi da  doar câteva citate,   deoarece nu sunt o persoană avizată în domeniul care privește tema acestei cărți,  astfel că, nu pot să mă pronunț despre conținut.

1. Originea, anii copilăriei, educația
2. Lupta cu sine însuși
3. Retragerea – începutul roadelor
4. Preot al celui preaînalt
5. Alegerea  întru  episcop.  Cele dintâi   griji ale lui
6. Pentru pacea și adevărul bisericii. Pentru alinarea durerii
7. Paharul amărăciunilor se umple  până sus și  se revarsă. Primatul întru durerea pentru unitate
8. Marile străluciri
9. Sfârșitul.

Citate:

Pag. 19 

„Educația lui – La școala tatălui său

Micul Vasile a avut  șansa extraordinară de-a trăi într-un mediu  elevat din multe puncte de vedere.

Chipul  viețuirii părinților și bunicii lui erau fără seamăn.

(…) 

Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al   bătrânei Macrina, și-a îndreptat fragedul său vlăstar spre  două  ținte:   educația și  nevoința pentru virtute.”  

Pag. 56,  57 

„Revărsarea  Duhului  Sfânt 

Din vara lui 356 și până către sfârșitul iernii lui 357,  noua stea a oratoriei,  Vasile,  a rămas deci în Cezareea.  (…)   Voia  să se măsoare cu viața.

(…)    Un văl se mișca înlăuntrul lui,  ca la o adiere de vânt. Se ridica ba mai mult, ba mai puțin.  Se mira  el însuși!  Pentru  întâia oară se citește atât de clar pe sine. Abia acum începe să se încredințeze de propria identitate.  Duhul lui Dumnezeu  ridică de pe ființa lui  vălul greu al păcatului strămoșesc, al înșelării celei de demult. Astfel că Vasile vede adevărul;  adevăratul sine și voia lui Dumnezeu.

(…)     Adevărul-Dumnezeu, Dumnezeu-Adevărul.  Trebuie să fie tot mai aproape de acestea, cât e cu putință mai  aproape.  Mai mult:    trebuie să le dobândească.  Dar cum?   Bătrânul Eustatie îi  arătase cum:   prin asceză, prin monahism.  Îl mișcase,  încă de mic , spre acestea. Avea, apoi, pilde în chiar familia lui:  sora  sa  Macrina, mama sa  Emilia, fratele său Navcratie.  Toți  aceștia se nevoiau în asceză lângă  râul  Irisului, aproape de  Marea  Neagră,  pe proprietatea familiei.”

Citez:  pag 175 

Din dialogul cu Eusebiu:

„Dar  spune-mi, cum știi cât se cade cuiva să se minuneze de firea înconjurătoare? Nu cumva o s-o confundăm cu Dumnezeu?

-Nu, nu-i nici o primejdie  -voi arăta că  frumusețea naturii  este tot una cu rosturile  puse de Dumnezeu în fiecare lucru din natură, sau altfel spus cu rațiunile dumnezeiești ale acestora. Orice lucru zidit de Dumnezeu este bun foarte  fiindcă pentru că Dumnezeu ne vorbește prin el. Exact aici este cheia. Dacă privim lucrurile   ca pe expresii ale cuvântului lui Dumnezeu,  atunci nu doar că nu-L  vom confunda pe Dumnezeu cu natura, dar vom și spori dragostea noastră către Dumnezeu.  (…) Aceasta voiesc s-o  arăt: legătura  care există între  frumusețe și Dumnezeu.

Pag. 251

”Un monument al iubirii – Vasiliada    

Iubirea și grija  arhiepiscopului Cezareii nu se mărgineau la ajutorarea anumitor persoane pe care se întâmpla să le cunoască el însuși sau care îi  băteau la ușă.

Îți amintești, cititorule, de toată lupta Marelui Vasile atunci când  izbucnise  cumplita foamete din Cezareea.   Sfântul nostru, deși era pe-atunci  doar  preot, construise adăposturi în care îi hrănea și îi îngrijea medical pe cei flămânzi și pe bolnavi.   Și îți  amintești de câtă luptă, de câte rugăminți și de câte amenințări a fost nevoie ca cei bogați să-și  deschidă hambarele lor  pline.

De-atunci, așadar din iarna  anului 367-368, a făurit în mintea lui  un plan măreț al unui așezământ care să  aline durerea celor  chinuiți. Omul acesta puternic, care îndura cu bărbăție durerea trupului său, se pleca înaintea durerii aproapelui.  Și se străduia din răsputeri să i-o  aline, cu orice chip. Oricâtă  osteneală ar trebui, cu orice jertfe…  acestea nu contau,  nu le punea la socoteală.   Era de ajuns să  zărească un zâmbet cât de mic pe  chipul  celui  bolnav.  (…)    era hotărât să își  pună în lucrare planul,  să facă totul pentru a-și vedea visul cu ochii.  Voise  aceasta îndată ce ajunsese arhiepiscop… 

Dar  iată că toate cetele diavolești se  aruncaseră asupra  lui, căutând  să-l  șteargă  de pe  fața  pământului sau cel puțin să-i   zdrobească aripile,  aruncându-l la pământ,   asemenea  celor mulți,  spre a nu putea  înfăptui planul.

Eretici, rău-credincioși, curteni, împăratul însuși, meschinăria  ortodocșilor  înșiși,  neștiința  poporului, nemiloasa boală a trupului său  –  toate și toți se  prinseră  să-i  împiedice  drumul. Însă  cei puternici  nu dau înapoi. (…)  Au înlăuntrul  lor  ceva mai  puternic  decât puterea  ce le  voiește  zdrobirea.   La fel și  Vasile. Avea înlăuntrul lui flacăra Duhului Sfânt.  Se străduiau să-l stingă  neștiind că flacăra Duhului nu se stinge nicicând. E de-ajuns ca cineva s-o caute cu râvnă, e de-ajuns ca cineva s-o iubească din suflet. 

În   primele  șase  luni ale acelui an spinos (372) a găsit tăria de a pune temelia   acestui așezământ  dătător de nădejde.

(…)    Unele  erau  destinate  spre a fi  spitale, bolnițe.  Și,  fiindcă cereau  doctori  și  felceri, Vasile prevăzuse și pentru ei case în care să locuiască.”.

Pag.  311 

„Faptul  dumnezeiesc al cunoașterii este anevoie de tâlcuit. Dar un lucru  este sigur:  Dumnezeu, nu omul,   face cu putință  cunoașterea. Omul o caută și o primește cu dorire și cu luptă.  Dumnezeu cel care ne iubește preface cunoașterea noastră în realitate.  Cum se întâmplă aceasta?  Prin lucrările (energiile) dumnezeiești.  Lucrările  dumnezeiești, care sunt nenumărate, nesfârșite,  „coboară” în om, pătrund în el și  astfel omul  Îl   cunoaște pe Dumnezeu  prin lucrările Lui,  care descoperă însușirile (atributele) dumnezeiești, niciodată  firea dumnezeiască.  Despre  firea dumnezeiască știm  doar aceea că există.   Cunoașterea firii  dumnezeiești  este necuprinderea (necunoașterea) ei.”.

Pag. 325

„SFÂRȘITUL”

„În  mâinile Tale  îmi dau duhul meu”

„Era  decembrie și natura se lăsa în stăpânirea  iernii.   (…)

Putea face  doar   câțiva  pași  prin chilia sa. (…)    Trei lucruri  puteau povesti aceste ziduri  ce-l  adăposteau:  

„Luminează-mă pe mine, Duhule mângâetorule”,

„Ajută,  Atotputernice, făpturii  Tale”,

„Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul”.

(…)

Toate  îi  vesteau  sfârșitul.

(…)

Vestea că Marele  Vasile se află în  pragul  morții a trecut ca fulgerul peste văile încărcate, a străbătut vâlcelele cuprinse de neguri, a urcat munții  cei  cărunți, troieniți  de zăpezi  strălucitoare, și a pătruns în  cetăți și în sate, în mitropolii și episcopii. În inimile credincioșilor  Capadociei mai întâi,  ai Pontului și micii Armenii mai apoi, în sfârșit, ai Egiptului, ai Greciei și ai Apusului.

(…)

Înmormântarea

Au săvârșit  cu mare evlavie ceea ce era rânduit să se facă  rămășițelor pămânești.  Trupul Sfântului era mic, o mână de carne.  Chipul senin, fruntea dreaptă, obrajii supți   insuflau nădejde,  îmbărbătând  întreaga  lume.

În după amiaza  aceleiași zile,  31  decembrie 378,  sfântul trup  neânsuflețit a fost  așezat în  mijlocul bisericii mitropoliei Cezareii.  Această  cetate mândră începea să fie, din  ziua aceea,  vestită  pretutindeni:  marele ei fiu era cunoscut și va fi cunoscut în lumea toată.

 Veacurile ce vor veni o vor cunoaște dar ca cetatea Sfântului  Vasile cel Mare.   

  (…)    A doua zi, 1 Ianuarie 379,  un cortegiu nesfârșit  s-a pornit   domol, pentru înmormântare.

(…)

Trecând prin  centrul  cetății, cortegiul a sporit și mai mult.

 Trecătorii  se alăturau mulțimilor – creștini,  păgâni  și iudei.

(…)    Îți vom  păzi duhul   cu sfințenie, Vasile.

Cerurile  s-au  umplut de un vuiet  surd și  stăruitor,  ce nu se mai sfârșea:  Ortodoxia…”.

***

            Am  încercat,  în  scrierea de mai sus, să îndemn cititorii, fiecare când poate,  să parcurgă  în întregime această lucrare întocmită  exemplar de autorul ei  despre viața Sfântului Vasile cel Mare și nu numai, deoarece este și despre istoria complexă și  grea, din primele secole după Iisus Hristos, a întemeierii  BISERICII.   

Cât am citit  acest volum m-am gândit și la multe persoane, dar și rude ale mele cu numele  VASILE, între care  îl amintesc pe  fratele tatălui meu, pe nume, Dodiță Vasile, cu a cărei fiică, Emilia, m-am întâlnit în șederea mea în orașul Piatra Neamț în vara anului 2024.

Pentru că mâine începe un nou an calendaristic vă doresc  tuturor   LA  MULȚI  ANI!

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița  Dodiță Naidin

Bistrița,  31  Decembrie 2025

  Cu  fața  spre  LUMINA  DIVINĂ