Jenita Naidin

 

Aici sunt la  Mănăstirea Rohia.

Azi,   Duminică,  7 Iunie 2015, am adus pe  Prima pagină acest articol cu gândul la Dumnezeu și din Iubire pentru Dumnezeu.

7 Iunie 2015  e  ziua  în care  sunt  39  de ani de când bunicul  patern al fiilor mei,

Naidin  Stancu a plecat pe Marele  Drum.

 

Astăzi, în zi de triplă sărbătoare:

Înălţarea Domnului

Sfinţii  Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii,

Constantin şi mama sa Elena şi

Ziua eroilor,

după ce am menţionat de dimineaţă despre eveniment şi am postat frumoasele mele fotografii, acum, spre seară, simt nevoia unei terapii prin dactilografierea unui amplu Poem despre Dumnezeu, Persoana invizibilă pe care O iubim cu toţii,  conştient sau inconştient, şi asta pentru că această Iubire este  înscrisă în genele noastre.

Mulţi dintre noi, deşi o au în interior, apelează la această Iubire doar când sunt foarte necăjiţi.

Mai demult şi eu făceam la fel, dar sunt mai mulţi ani de când reuşesc din ce în ce mai mult să fiu cu mintea la El.

Am citit, după cum am menţionat în momentul lecturii pe carte, de foarte multe ori aceste versuri începând cu anul 1992, iar acum vă invit să le citiţi şi Dvs. dragii mei cititori.

Cum am spus şi în alte cazuri, îmi e mai greu să culeg la calculator texte aşa de lungi scrise de alţii, mai uşor îmi e când scriu ce simt eu, ce gândesc eu, cum fac acum ca să stau de vorbă cu Dvs., fiindcă,  scriind din cap, nu trebuie să mă uit pe carte, dar azi fac autoterapie pentru a învinge starea de singurătate, de ușoară depresie, printr-o muncă aparte, muncă pe care o fac cu mintea la Dumnezeu şi analizând ce a vrut să spună poetul.

Deci, m-am decis să culeg acest text pentru a-l posta pe Blogul meu.

Prin muncă și rugăciune ieșim din depresie, știm asta.

Cu răbdare, veţi vedea că munca mea de a culege la calculator, cred, 147 versuri(dacă am numărat bine), pentru ca  Dvs.  să citiţi are un rost.

Doar încercarea de a decripta,  în timp ce parcurgem Poemul,  e ceva benefic pentru creierul şi sufletul nostru.

Fiecare, citind, avem propria interpretare şi acest lucru e superb!

Mă gândesc la cei care nu au în bibliotecă cărţile lui Tagore de aceea, şi din acest motiv, am decis să culeg textul acesta.

Iată minunea scrisă de marele poet, filozof, profet Rabindranath Tagore, citiţi, vă rog:

„Eşti, oare,  numai o icoană…?

 

Eşti, oare, numai o icoană ţintuită pe pânză?…

Puzderia florilor de stele

cernute prin sita depărtării

care se mişcă zvâcnind în cuibul cerului;

caravana de călători neobosiţi

care merg străbătând hăul negru

cu lampa-n mâini: Soarele, Luna şi Stelele –

precum aceste lucruri sunt adevărate,

tu, oare, nu eşti la fel de adevărat?…

Sau eşti numai o simplă icoană?…

 

Oare, în eterna mişcare,

de ce, neclintit şi singur, rămâi în repaus?…

O, tu, drumeţ fără de drum!

Vino şi ţine din nou tovărăşie

tuturor celor care umblă;

de ce zi şi noapte stai zidit

în cea mai dinlăuntru sală a repausului?…

Tu, care eşti în mijlocul a toate,

de ce locuieşti atât de departe de toate?…

Pulberea

îşi saltă râzând rochia de culoare pământie,

 şi dănţuie-n bucurie zburdalnică

în braţele vântului;

în timpul verii, pe-ndelete-şi leapădă

veşmântul de văduvă cu trup de ţărână

şi se-nveşmântă în aspre podoabe de schimnică;

în zorii de dragoste ai primăverii

fardează tina cu santalul iubirii.

Şi-astfel pulberea-i adevărată, şi-i vie,

şi iarba care se-aşterne

la picioarele tuturor lucrurilor,

de-asemeni e-adevărată;

pulbere şi iarbă umblă, se schimbă –

tu nu te schimbi!

Tu nu eşti deci  decât o icoană?…

Tu nu eşti deci decât o simplă icoană?…

 

A fost o vreme-odinioară

când tu mărşăluiai pe-aceeaşi cale

cu noi toţi laolaltă.

Pieptul ţi se-nălţa şi ţi se umplea,

şi viaţa ta prin toate mădularele,

în cântec şi-n danţ

îşi descria ritmul pereche

după ritmul Universului.

Câte vârste din vremile-acelea!

În lume şi-n inima mea

ce-adevărat erai pe-atunci!

Şi cum o mai văd şi astăzi,

magica pensulă din mâna ta

făcând să se nască întruchipările,

şi-ntruchiparea de nespus a Iubirii!

Da, în zorile genezei

îmi erai singurul tovarăş –

şi-n tine însuţi dăinuia

tot ceea ce mai apoi s-a numit Natura.

 

Pe-atunci mergeam

mână în mână amândoi;

dar tu ai făcut un pas alături

(nu ştiu de ce)

şi ai rămas pe după faldurile nopţii.

Din vremea-aceea tu eşti singur

pe când eu, înfruntând

mâhniri şi bucurii destule,

bat drumul mai departe.

Căci pe Oceanul Cerului divin,

se-ntoarce, răsuflă şi tălăzuie

fluxul luminii şi refluxul nopţii;

şi  de-a lungul drumurilor,

florile-pelerini păşesc cu paşi tăcuţi

şi-n culori grăitoare!

 

Şuvoiul vieţii năvalnice

se-azvârle-nainte

în vâltorile lui,

pe când din brăţara-i clinchetă

melodia morţii.

Astfel şi eu m-azvârlu

cât mai departe, sorbit de vuietul Necunoscutului,

atâta-s de nebun în dorul meu de ducă,

şi-atâta-s de uituc,

 că-mi uit şi ţinta!

Dar tu, care ai părăsit drumul,

stai neclintit şi pururi eşti în neclintire.

Tu, cel de după ierburile-acestea,

şi-aceste pulberi,

şi-aceşti Sori, Lune şi Stele –

eşti numai icoană, simpla icoană?…

 

Dar ce deşartă-nchipuire întunecă

inima poetului?… – Tu, doar o icoană?…

Ah, eşti altceva decât o icoană.

Cine se-ncumetă să spună

că a pus pe tine stăpânire,

închis în temniţa zăbrelită a unui vers,

înăbuşit de propriile-ţi lacrimi tăcute?…

 

Nu! Dacă bucuriile tale

şi-ar fi pierdut vioiciunea,

atunci şi râul acesta

şi-ar fi uitat lichidul dans cu undele-i,

şi norul acesta

şi-ar fi pierdut lucirea-i de aur!

Şi dacă vraja întunecată a pletelor tale

ar fi pierit în lume,

atunci ar fi pierit şi grăitorul murmur

 al mutei flori mâdhavi care se joacă cu vântul –

tulburător şi dulce vis.

 

Oare, te voi fi dat uitării

într-adevăr, Iubitul meu?…

Dar nu, tu şezi lângă izvorul viu,

şi doar de-aceea nu ni te-amintim;

precum nu ne gândim la flori şi stele

când ele drumul ni-l împodobesc

înmiresmând zefirul vieţii

şi copleşind cu melodii genunile uitării.

 

A nu-ţi aduce-aminte şi-a uita

nu e totuna!

Şi pe uitarea-mi însuţi stai.

Tu mi-ai adus văpaie-n sânge,

şi dacă nu-mi eşti în zarea privirilor, e pentru că-mi eşti în lumina ochilor!

Iată cum naşti tu verdele verdeţii

şi-albastrul cer al cerurilor!

Iată cum universul meu în tine

şi-a găsit cântecu-i lăuntric.

 

Şi eu nu te cunosc,

şi nici o fiinţă nu te cunoaşte,

dar Melodia ta îmi zguduie însăşi

harpa inimii,

o, tu, Poet, ce sălăşluieşti

în adâncul inimii oricărui poet,

şi-atunci cântarea nu-i decât o icoană,

nu-i decât o icoană a ta!

 

Într-o îndepărtată şi uitată auroră

ştiam că te simt,

şi de-atunci te-am pierdut în noapte.

De-atunci – în mâhnirea şi orbirea mea

de tine mă apropii,

pe tine vreau să te câştig.

Tu, oare, fi-vei numai o icoană?…

Nu, numai o icoană!  EŞTI!”

*

Am cules textul acestui copleşitor Poem  (pe care l-am adaptat conform recentelor Norme ale Academiei Române), din cartea:

„Poeme” Rabindranath Tagore, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967, Culegere întocmită şi tălmăcită de  George Dan.

Volumul are un Cuvânt înainte scris de Radu Boureanu, din care citez 2 fraze:

„Întreaga spiţă a familiei Tagore trăia din lumină, răspândea lumină.”

„Poetul s-a născut în ţara rugăciunii, astfel întreaga-i operă poartă reflexul unei lumini spirituale străvechi şi nuanţele unei duioşii umane nesecate.”

 

*

Sunt bucuroasă că am reuşit în aproape trei ore această muncă ce a inclus şi corectura pe ecran a textului din cartea menţionată.

Vă doresc: Toate cele bune şi timp pentru lectură, meditaţie, vizualizarea fotografiilor.

Spre o Lumină caldă

Joi, 21 Mai 2015                                                                 Jeniţa Naidin