Jenita Naidin

Am adus pe Prima pagină acest articol scris  anterior şi publicat aici

pe 1 Ianuarie 2012, cu titlul: Iubindu-L pe Dumnezeu, 

azi, uşor completat în ceea ce priveşte tehnoredactarea,

şi completat cu fotografii frumoase,  din locuinţa mea,

spre Bucuria sufletului  Dumneavoastră,

dragii mei cititori.

Am pus  titlul cu care acest articol a fost publicat în cartea mea:

Terapia de Responsabilizare, deoarece cuvintele mele  de atunci reprezintă un răspuns

la întrebările  de atunci  ale cititorilor Ziarului Răsunetul unde, în mod voluntar,

public.

Veţi citi sau reciti  despre trăiri personale ale sufletului meu.

Ca întotdeauna, şi azi, Miercuri, 20 Ianuarie 2016,

Vă  spun:  Mulţumesc, cu Recunoştinţă şi Iubire.

01 ianuarie 2012

Tuturor cititorilor acestui Blog: La mulţi ani!

Astăzi, aşa cum mulţi dintre Dumneavoastră aţi făcut,  am ascultat şi văzut la televizor Concertul de la Viena.

Muzică fermecătoare, imagini de vis şi dirijorul din acest an, Mariss Jansons,  fermecător!

*

În această primă zi a anului 2012 postez aici un text ce l-am scris mai demult şi care are,  ca esenţă,  Iubirea Divină.

*

Orice scriitor este fericit atunci când primeşte mesaje de la cititori.

Sunt o scriitoare fericită, pentru că am primit mesaje de la mulţi cititori, fie de aici din Bistriţa, fie de departe şi de foarte departe. Mulţumesc din suflet tuturor!

Oameni care citesc, cu fidelitate, Ziarul RĂSUNETUL mi-au spus că îşi rezervă momente de relaxare citind rubrica CUVÂNTUL VINDECĂTOR, iar după publicarea articolului „Psihologia rugăciunii” mi-au trimis multe întrebări deosebit de interesante.

Prezentul articol cuprinde, succint, răspunsul meu la întrebări despre credinţa mea în Dumnezeu şi despre relaţia mea cu Dumnezeu, adresate de către:

Mihăiţă Steluţa,

Carmen Paramon,

Soţii Elena şi Ştefan Anghel,

Natalia David,

Ana Mizgan,

Aurelia Gherman,

Carmen-Nicoleta Gherman,

Otilia Buzan

şi alţi cititori care, prin comunicările lor mă motivează ca să scriu.

Cu acordul Domniei sale, reproduc, parţial, un e-mail pe care l-am primit de la Doamna Ana Mizgan, soţia scriitorului Gheorghe Mizgan, fiind un text ce conţine cuvinte pe care şi alţi cititori mi le-au adresat, independent unii de alţii, şi,  astfel,

am constatat încă odată, cu Bucurie, cum procedează Mintea Cosmică, în care suntem toţi:  UNUL.

Doamna Ana Mizgan mi-a scris:

«Acum aş vrea să vă pun o întrebare foarte importantă:

ce înţelegem prin expresia:

“IUBIREA PENTRU DUMNEZEU”  în sens practic, pe înţelesul tuturor.

Ce trebuie să facă concret o persoană ca să poată spune:

“EU ÎL IUBESC PE DUMNEZEU”.

Mereu m-am întrebat dacă cei care susţin asta ştiu ce înseamnă, practic, prin fapte şi nu doar la nivel laudativ şi teoretic.

Sau, unii, chiar îşi permit să spună:

EU SUNT ÎN RELAŢIE CU DUMNEZEU. Sunt convinşi de asta!

Cand veţi avea timp, mi-ar plăcea sa vă aplecaţi puţin asupra acestei probleme, în sensul care l-am arătat, şi să spuneţi concret, pentru cei mulţi şi simpli ce trebuie făcut practic şi zi de zi ca sa fie mântuiţi şi să creadă că viaţa de după moartea fizică este importantă şi că pentru asta nu este suficient să te rogi ca să îţi fie îndeplinite dorinţele (mai ales că de multe ori acestea se referă la lucruri materiale sau cel mult la cele de sănătate).

Cu mulţumiri, Ana Mizgan.»

Iată răspunsul meu:

Urmare experienţei mele de viaţă îndelungată şi plină de tot felul de suferinţe,

mă aflu, de ceva timp, nu dintotdeauna, în postura unui om care este senin,

care ştie că există Dumnezeu şi reuşeşte să se roage, cât mai des posibil, în gând,

simte că Îl iubeşte pe Dumnezeu

şi are încredere în El.

Practic, am sufletul liniştit şi sunt senină fiindcă ştiu că există o Inteligenţă, mai mare decât noi toţi la un loc, care conduce Cosmosul, Universul.

Cred în rezultatele obţinute de oamenii de ştiinţă care spun că există

„o mare Conştiinţă sau Inteligenţă care întreţine mişcarea şi comunicarea instantanee a tuturor formelor de manifestare a materiei la nivel subatomic”.

După părerea mea, dar şi a majorităţii oamenilor, această Inteligenţă este Dumnezeu.

Când eram copil ştiu că mergeam cu plăcere la Sfânta Liturghie şi am crezut mereu în Dumnezeu, dar de la vârsta de 21 ani, căsătorindu-mă cu un ateu, m-am rugat pe ascuns şi mai rar.

Pe la vârsta de 39 de ani, când mi-am dat seama că:

– viaţa în căsătoria mea a fost o permanentă aşteptare îndelungată, loială, blândă şi plină de credinţă pentru a cunoaşte căsătoria în întregul ei,

– că nu am cunoscut fericirea, dar am avut vocaţia sacrificiului şi am îngrijit familia cu iubire.

Fiind singură,  în ceea ce priveşte viaţa ca soţie, am început să mă întreb mereu dacă există Dumnezeu.

Până atunci nu mă întrebasem dacă există Dumnezeu. Credeam pur şi simplu că există, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta.

(Am reuşit să comunic cu un om despre Dumnezeu doar după vârsta de 50 ani!

Şi asta  având de atunci un Preot duhovnic, respectiv, din anul 2001)

Apoi, mi-am pus întrebarea asta mai mulţi ani!

Uneori, îmi spuneam că trebuie să fie Dumnezeu căci altfel nu ar fi fost posibil ca oamenii să construiască atâtea minunate catedrale în lume ce dăinuie de mii de ani!

Nu aveam certitudini, iar cărţile pe care le citeam despre Dumnezeu nu reuşeau să mă convingă. Erau câţiva ani buni de când citeam texte în Sfânta Scriptură, era un progres în sufletul meu, suflet care este, ca al nostru al tuturor, religios prin natura lui, dar nu reuşeam să am convingerea că am un ajutor infailibil, pe care, intuitiv, îl căutam.

Într-un moment al vieţii, Dumnezeu mi s-a arătat într-un mod miraculos!

În anul 1998, în ziua de 28 noiembrie, m-am aflat într-o situaţie cu totul specială:

Era ziua mea de naştere şi am dorit să fiu împreună cu cei doi fii ai mei şi cu Paul, tatăl lor.

Pentru că fiul cel mic, Cristian  îi spusese tatălui lui că pleacă la prieteni şi nu stă acasă să fim împreună, m-am gândit că e momentul să îi dau un cadou important şi anume, Sfânta Scriptură cu o dedicaţie prin care să mă smeresc în faţa lui, dar şi să aibă un ajutor din  acel moment al vieţii lui,

când  avea  vârsta de 21 de ani, 9 luni şi 2 zile!

I-am scris pe Sfânta Scriptură următoarele cuvinte:

Cristian, poate nu am ştiut să te învăţ multe lucruri pentru viaţă şi,

azi, 28. XI. 1998, când împlinesc 47 ani, îţi cer iertare,

dar, îţi ofer această carte care te va ajuta sigur toată viaţa.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu să te aibă în grijă.

 Cu dragoste, mama

I-am înmânat Sfânta Scriptură!

Fără să citească dedicaţia, fiul meu a trântit Sfânta Scriptură jos, pe covor!

În acea clipă, instantaneu, în mintea mea am spus Rugăciunea Tatăl nostru.

În loc să îmi fie frică, am spus, mental, în totalitate Rugăciunea Tatăl nostru!

Ideea nu a fost a mea, era Duhul Sfânt, era Conştiinţa Cosmică, era Mintea Universului!

Era Câmpul Informaţional Universal care mă ajuta! Eram ajutată fără să cer asta!

Mie, în asemenea împrejurări de manifestări mai dure, neprevăzute, întotdeauna mi-a fost frică.

Ei bine, atunci nu a mai fost nici o clipă de frică, eram senină, calmă, plină de iubire ca şi cum fiul meu nu făcuse nimic rău.

Am ridicat Cartea Sfântă de jos imediat ce s-a încheiat, în mintea mea, derularea Rugăciunii Tatăl nostru, am înmânat-o iarăşi fiului meu, fără să fiu supărată de gestul făcut, fără să îl cert, iar el a aşezat-o, calm, pe un raft de bibliotecă.

S-a instalat o vibraţie de armonie.

Am gândit, fără să vorbesc cu nici unul din ei, că, Tatăl nostru, spus în gând de mine,  de fapt, derulat de Duhul Sfânt în mintea mea,

a calmat şi fiinţa ce era tulburată şi care era cu gândul la anturajul ce îl aştepta afară.

Povestea e mai complicată, dar am spus esenţa despre puterea lui Dumnezeu care mi-a venit în ajutor în acest fel incredibil.

Întâmplarea mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna!

Prin Voinţă Divină am aflat că dacă ne rugăm dispare frica.

Mai târziu,  am văzut că dacă am, în mod conştient, mintea mereu la Dumnezeu, doar acest gând mă ajută şi nu lasă ca să îmi fie inundată mintea de gânduri greşite ci doar de gânduri bune cu care să mă ajut pe mine şi pe ceilalţi.

Am continuat de atunci să spun mereu rugăciuni. Am constatat că se menţine acest obicei în mintea mea, adică să-L accesez mereu pe Dumnezeu, tocmai pentru că fac mereu acest lucru.

Deci, am testat, înainte să-l fi citit, şi fără să ştiu atunci că există, următorul rezultat ştiinţific:

„O regulă fundamentală a neuroştiinţei e aceea că celulele nervoase care se activează împreună se şi interconectează.

Dacă la un moment dat faceţi ceva, o colecţie liberă de neuroni va forma ca răspuns o reţea,

dar dacă nu repetaţi comportamentul respectiv, în creier nu va rămâne vreo urmă.

Atunci când un anumit comportament e practicat însă mereu şi mereu, respectivele celule nervoase dezvoltă o conexiune din ce în ce mai puternică, venindu-le din ce în ce mai uşor să acţioneze acea reţea.”

„Dacă facem ceva mereu şi mereu, prin simplul fapt al repetiţiei,

procesul de învăţare începe să devină simplu, şi, prin urmare, automat.

Începe să devină familiar.

Începe să devină uşor.

Începe să devină natural – şi începe să devină subconştient.”

Eu, după atâţia ani de practicare a Rugăciunii, ştiu că Dumnezeu există.

Acest sentiment mă ajută în tot ce fac pentru că sunt conectată la Sursa de unde am venit şi unde voi pleca.

Am în minte permanent gândul că sunt temporară aici şi acest fapt mă ajută să fac fapte bune şi să nu fiu supărată pe nimeni.

În primul rând Îl iubesc pe Dumnezeu şi orice mi se întâmplă, bun sau rău, pun în seama Lui, dar gândind că El ştie de ce ne dă lucrurile bune şi de ce le îngăduie pe cele grele, rele.

Aşa stând lucrurile, sunt senină şi fără teamă  pentru că, de lucrurile bune mă pot bucura,

iar despre cele rele, am învăţat să cred că ştie Dumnezeu de ce mi le dă.

Am aşteptări vechi în ceea ce priveşte lucruri legate de viaţa mea personală nerezolvate, dar şi de lucruri legate de relaţia părinţi-copiii, dar cu timpul am învăţat să aştept fără tensiune, cu mintea la Dumnezeu.

Ştiu că ce trebuie să se întâmple, se întâmplă. Aşa scrie în Scripturi!

Mie îmi revine doar responsabilitatea să fac acţiunile ce îmi stau în putere, acţiuni în concordanţă cu Legile Divine, Universale.

Dacă nu se vor rezolva problemele mele, am încredere că aşa e cel mai bine, pentru că am credinţă neclintită în Planul lui Dumnezeu pentru mine, pentru noi toţi!

Cred că totul are un rost mai înalt decât smerita mea fiinţă şi, atunci, aduc Mulţumiri şi Recunoştinţă lui Dumnezeu pentru tot.

Am învăţat să mă bucur de întâmplări simple, gândind că Dumnezeu a făcut posibil acel lucru, şi nu mintea mea.

De exemplu, mă bucur când:

– fiind plecată din bucătărie, cineva nevăzut îmi spune să mă întorc chiar înainte să se ardă ceva pe aragaz;

– deschid televizorul întâmplător şi văd un documentar ştiinţific, cultural, religios, interesant;

– primesc, în dar, o carte de care tocmai auzisem şi mi-o doream.

Ce poate fi mai frumos decât aceste întâmplări simple!

Mă bazez pe Dumnezeu, mă gândesc la El şi Îl iubesc.

Eu ştiu că Dumnezeu există!

Bistriţa, 01 ianuarie 2012.   Jeniţa Naidin

Am adus cuvintele mele,

scrise cu mai muţi ani în urmă,

astăzi,   Miercuri, 20 Ianuarie 2016,

pe prima pagină, din dorinţa de comunicare

şi pentru că nu am reuşit să mai scriu ceva nou, deşi,

am în proiect mai multe articole despre cărţi citite

şi despre trăiri sufleteşti, spirituale personale,

dar nu sunt redactate în forma în care doresc să apară public.

Chiar am finalizat, nu demult,  de citit şi  scris pe marginea lor, cărţile:

 ” Lumina din cuvinte” , Antologie alcătuită de  Irina  Petraş;

„Dacia strămoşilor noştri” a Ioanei Tudor;

„Negocierea ca relaţie socială” de Florin-Nicolae Ionescu;

Revista „SCRIPTOR” şi altele despre care încă nu am publicat o impresie

a cititoarei ce sunt.

Dar, vedeţi, una e să citeşti şi să creionezi, însemnezi notiţe, şi alta să

pregăteşti un text pentru public.

Am mare Respect pentru Dumneavoastră, citiorii mei!

Bistriţa,  Jeniţa Naidin