TESTAMENTE din Districtul Năsăud (1861-1871)
Sunt o cititoare veche, veche și totuși, atât de tare m-a impresionat lectura cărții:
”TESTAMENTE din Districtul Năsăud (1861-1871)”,
Ediție de texte, studiu introductiv și note
Daniela Deteșan
Adrian Onofreiu
Mircea Prahase
Claudia Septimia Sabău
Editura Argonaut Cluj-Napoca, 2011,
încât, am reținut câteva cuvinte pentru a le publica aici, pentru cititorii mei.
Deci, vă invit să parcurgeți ce am spicuit din această operă, iar pe urmă, sigur, vor fi unii dintre Dumneavoastră care veți căuta să aflați tot conținutul ei.
Domnul Simion Retegan a scris Cuvântul înainte,
din care am ales câteva fragmente:
”Dacă mentalitatea este, cum se spune mereu, punctul nodal al foarte multor explicații istorice, atunci exprimarea ultimei voințe a oamenilor la încheierea vieții lor este, într-adevăr, cea mai sinceră dezvăluire a felului cum ei se privesc pe ei înșiși, cum își privesc familia, cum privesc lumea în ansamblul ei. Cu un cuvânt, o exprimare sintetică a conștiinței lor sociale.
Cu atât mai mare este valoarea acestei exprimări, fie ea chiar și numai orală. Atunci când ea vine din partea lucrătorilor pământului, așa cum este cazul majorității copleșitoare a celor 103 testamente cuprinse în acest volum.
Este una din puținele ocazii când omul de rând, țăranul neștiutor de carte, incapabil să lase după el ceva scris, apare în fața noastră desprins din masa amorfă a comunităților sătești în care a trăit, ca persoană directă, pe deplin individualizată, ne lasă să-i cunoaștem gândurile și chiar să auzim frânturi ale graiului lui, pe care le recunoaștem ușor printre stereotiliile notarilor care le transpun pe hârtie.
Nici nu ne imaginăm cît de multe spun testamentele despre atitudinile mentale ale oamenilor!
Impresionează, înainte de toate, credința pe care ei o manifestă în momentul când își fac cunoscută voința privind succesiunea patrimoniului, chiar și atunci când ea este declarată în deplină stare de sănătate, ca o măsură de prevenție, asupra căreia se poate reveni, cum se și întâmplă uneori. Iar atunci când ultima voință este exprimată, ”pe patul de moarte”, sau cum citim în alt act ”pe patul durerilor” ea pare să se confunde cu însăși starea lor sufletească.
Divinitatea impregnează actele testamentare de la un capăt la altul al lor. Ea este invocată în formula introductivă ”În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh/ Spirit, în formula, în general stereotipă, privind despărțirea sufletului de trup, unul destinat eternității, celălalt pământului ”din care s-a zidit”, dar este foarte adesea prezentă în testarea propriu-zisă, în care biserica este ea însăși beneficiară, fie a unor sume de bani în vederea oficierii unor slujbe speciale sau cel puțin a pomenirii numelui, fie a unor bunuri, pentru ca testatorul să fie socotit ca ctitor sau ”ctitoriță” a ei.
Când nu se fac asemenea danii, aflăm că bunurile asupra cărora se face dispunerea au fost moștenite sau au fost agonisite cu ajutorul ”bunului și înduratului Dumnezeu”, tot așa cum în încheierea actului este nelipsită grija pentru înmormântarea creștinească, iar uneori apare imprecația privind pedeapsa lui Dumnezeu și a oamenilor pentru cei care ar schimba ceva din cele dispuse.
Impresionează, de asemenea, simțul de dreptate al țăranului. Cu foarte puține excepții, părinții își împart egal avutul între copiii lor, dând fiecăruia partea cuvenită, echilibrând întinderea mai mare a unui pământ testat unuia dintre ei cu poziționarea și calitatea mai bună a altui teren menit celuilalt frate, echilibrând valoric extravilanele cu o grădină din vatra satului, echilibrând ceea ce unul primește în bunuri nemișcătoare cu animalele date altuia. Ei nu știu nimic despre principiul egalității între frați al dreptului roman și al codurilor moderne, ei fac așa fiindcă așa știu că e bine și așa le dictează inima. Astfel încât, în cele mai multe cazuri, partea excedentară care revine băiatului sau fetei celei mai mici cu care, de regulă, părinții convețuiesc va fi supusă și ea împărțirii după moartea lor.
Survin câteva situații când un frate sau o soră sunt excluși de la această ultimă împărțire, dar excluderea lor este motivată expres prin situația lor materială mai bună decât a celorlalți și îndulcită, cum vedem în unul dintre acte, de împărtășirea unei călduroase binecuvântări părintești. Chiar și atunci când mezinii sunt expres favorizați, părinții au grijă să stipuleze în acte că le revine în schimb îndatorirea de a-i îngriji pe tot timpul neputințelor lor și de a purta singuri toate cheltuielile cu cele două înmormântări.
Este adevărat că foarte adesea fetele, chiar dacă nu se mărită în alt sat, în afară de trusou, primesc doar animale. Putem vedea aici o reminiscență a vechii interdicții militare privind împărțirea ”moșiei” între copii, ne putem gândi la prezervarea unui minim funciar vital impus de necesitățile economice, poate fi vorba și despre reținerea firească a țăranului de a-și dărăburi cele mai frumoase ”trupuri de pământ” ale sale, care au întotdeauna și o valoare sentmentală, sunt o mândrie a familiei,
(…)
Deosebit de mișcătoare este apoi grija pe care soții o arată pentru garantarea siguranței materiale a soțiilor care rămân în viață după ei, în raport cu fiii sau fiicele lor, precauția cu care ei dispun asupra uzufructului pământului familial atunci când sunt recăsătoriți, situație destul de frecventă, și, de asemenea, preocuparea nedesmințită pentru achitarea tuturor datoriilor rămase după ei până la ultimul creițar. Știe, scrie cineva în diata lui, că nu a rămas nimănui cu nimic dator cât a trăit, dar dacă totuși s-ar găsi vreun om care să pretindă ceva, cere să fie satisfăcut. Un altul, rămas dator bisericii satului cu 20 florini, lasă drept gaj pentru ei un pământ, pus sub girul soției, dar dacă aceasta, scrie actul ”se va purta rău ca și cum s-a purtat fiind eu în viață”, girul să-infie luat și dat fratelui lui pentru ca ”maica biserică să fie asigurată.
Același înalt spirit al disciplinei sociale, caracteristic acestei regiuni foste militare, se regăsește și în grija cu care testatorii cer ca fiii și fiicele lor, noii beneficiari ai pământurilor, să se achite acurat în viitor de sarcinile curente care vor apăsa asupra lor: darea împăratului, darea comunală, lucrul de folos obștesc. Am putea încadra aici, cu o oarecare indulgență, și preocuparea constantă a celor care își exprimă ultima voință, cu certitudine oameni cu o personalitate puternică, pentru ca înmormântarea lor să fie pe măsura vredniciei și averii pe care le-au avut, să arate prestigiul social, capitalul onorific de care s-au bucurat în viață și pe care doresc să-l transmită familiei, odată cu bunurile lor materiale.
În afară de conținutul intrinsec al actelor, incomparabil mai bogat decât s-a putut schița aici, ele reprezintă, luate laolaltă un extraordinar monument de limbă populară, a cărei concentrare și savoare de nedescris ne uimește și ne încântă la tot pasul.
Iată, în concluzie, o colecție de izvoare istorice pentru care editorii trebuie călduros felicitați, o colecție care spune multe despre episodul morții, dar spune încă și mai multe despre viața însăși, cu toate frământările și chiar bucuriile ei.”
***
Acum citez din Notă asupra ediției:
”Testamentele publicate în acest volum au o importantă valoare istorică. Ele oferă informații inedite despre practica susscesorală, terminologia și toponimia moștenirii din Districtul Năsăud, limbajul și atitudinea oamenilor în fața morții.
Pentru prima dată în peisajul istoriografic transilvănean, volumul reunește un număr de 103 testamente redactate între anii 1861 și 1871 de către locuitorii zonei, atât bărbați cât și femei. Documentele au fost preluate din dosarele de succesiune păstrate la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, în trei fonduri:
Sedria Generală a Districtului Năsăud, Districtul Năsăud și Tribunalul Năsăud.
Metoda de lucru a constat în depistarea, selectarea, ordonarea, transcrierea documentelor și inserarea notelor de subsol. Tesamentele au fost redate integral, în conformitate cu varianta originală, fiind păstrate toate elementele componente din corpul textelor (datare, semne grafice, sublinieri, adăugiri). Piesele au fost numerotate cu cifre arabe și aranjate cronologic, precizându-se la începutul fiecăreia localitatea de proveniență, dara elaborării și numele testatorului, iar la sfârșit, fondul arhivistic, numărul dosarului și filele între care se păstrează originalele actelor de ultimă voință.
Fără a denatura particularitățile fonetice și morfologice ale documentelor am operat o serie de modificări conforme cu regulile actuale de scriere ale limbii române, urmărind să facilităm lectura textelor. Astfel… (…)
Deoarece testamentele conțin o serie de arhaisme, expresii populare și regionalisme semnificative pentru limbajul acelor timpuri, așa-numitul ”grai năsăudean”, acestea au fost păstrate în text, iar pentru explicarea lor am inserat note de subsol în care am clarificat sensurile și întrebuințarea cuvintelor.”
****
Mai departe, puteți citi câteva cuvinte din ”Studiu introductiv”, începând cu pag. 11:
”Puține sunt teritoriile din Transilvania care să fi păstrat atât de bogate și diversificate mărturii ale existenței lor cu precădere din perioadele premodernă și modernă. Ținutul fostului Regiment de graniță de la Năsăud se înscrie în această tradiție prin multitudinea izvoarelor și surselor conservate de-a lungul trecerii timpului. Au contribuit la aceasta consecințele militarilizării: contactul cu Europa, prin campaniile militare la care au participat locuitorii de aici, înrolați în ”miliția” de graniță și experiența transmisă celor de acasă; gradul mai înalt al instrucției, cel puțin la nivelul elitelor, datorat cunoștințelor dobândite în sistemul militar și specificul aparte al loialității față de un regim care le-a asigurat condiția esențială – aceea de oameni liberi – în schimbul unei multitudini de servituți și obligații.
(…)
Dacă deschidem un dicționar, vom întâlni următoarea definiție dată testamentului: ”act juridic ce cuprinde dorințele cuiva după moarte…” (…)
Acest document poate fi olograf, adică scris în întregime, datat și semnat de testator (etim.fr. olograph) sau autentic, adică testament întocmit de către un funcționar de stat, cu formalitățile cerute de lege (etim. fr. authentique, lat. authenticus). Acesta din urmă este cazul testamentelor publicate în prezentul volum.
Scrisul istoriografic românesc s-a orientat puțin asupra strategiilor patrimoniale manifestate la românii din Transilvania în perioada modernă.
(…)
În Transilvania succesiunea testamentară a fost reglementată de statul austriac. Baza legislației succesorale a reprezentat-o codul civil austriac, introdus prin patenta 99 din 29 mai 1853.
(…)
Pe lângă aspectele privind reglementarea modalităților de transmitere a averii, testamentele publicate în acest volum reprezintă și o sursă deosebit de importantă pentru studierea și înțelegerea atitudinilor în fața morții, dar și a mentalităților religioase ale țăranilor năsăudeni în deceniul șapte al secolului al XIX-lea. Dincolo de o aparentă stereotipizare a discursului testamentar, tributară legislației și a convențiilor sociale ale vremii, lectura în profunzime a acestora ne oferă posibilitatea descifrării ansamblului complex de trăiri și sentimente experimentate, deopotrivă de bărbați și de femei, în momentul critic al conștientizări apropierii morții. Și, astfel, descoperim că de fapt, niciun testament nu seamănă cu altul.”.
Acum, reproduc, ca exemplu, doar 2 Testamente
de la începutul Capitolului TESTAMENTE dina ceastă carte unicat:
Pag. 53
”Bichigiu, 9 februarie 1861. Testamentul Domniței George Nechita
Testament
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!
Convins fiind cum că moartea la tot omul de bună samă va veni, însă ceasul la aceasta neștiut este, m-am socotit eu mai jos subscrisa, încă fiind la minte sănătoasă și întreagă, ca după moarte, să fie așezate următoarele:
- Îmi poftesc sufletul meu Atotputernicului Dumnezeu, trupul meu pământului dintru care s-a zidit, însă înmormântarea să se săvârșească precum se cuvine unui creștin adevărat și cheltuielile la aceasta să se plătească din averea mea cea rămasă.
- Îmi doresc averea mea cea mișcătoare și nemișcătoare, adică moșia mea după cum sună coala măsurișului (coala cadastrală), casa, grădina, precum și celelalte pământuri, toate la nepoata mea Floare, care se căsătorește cu Gavril Ioan Vrâncean în casa sub nr. 69 și dânșii să fie îndatorați a ne ține până la moarte.
- Fiindcă noi nu avem alți fii, decât o fată, anume Nastasia, căsătorită după Ioan Ștefan în Năsăud, și luând de la dânșii mai sus numita nepoată încă din pruncia ei ca pruncă de suflet, cu care mai de mulți ani în șir ne-am ajutat a ne ține bătrânețele noastre. Pentru aceea o împărtășesc cu toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare.
- După moartea amândurora, pentru sufletele noastre să se facă câte 3 Sfinte Liturghii și să se plătească din averea noastră.
- Și mai în urmă, închei cu voința noastră cea mai de pe urmă, prin apăsarea crucii cu însuși mâna la numele meu.
Comunitatea Bichgiu, în 9 faur 1861. Domnița George Nechita X;
În fața noastră: Ioan Parasca, gavril Dolha, bătrâni jurați;
Basil Dolha, paroh. De nume subscriitor, Tănase Todoran, învățător.
A.N.S.J.B.-N., fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, LXVIII/49, f.26.
***
Monor, 26 februarie 1861. Testamentul lui Toader Mălai
Testament
Fiindcă moartea nimănui nu-i cunoscută, pentru aceea, simțindu-mă
Slab și la neputință, pentru aceea din voia mea cinstesc la fiul meu Grigore 100 florini, bună oară sumă ce a și primit-o la mână când s-a însurat.
La fata mea Palagia am dat o vacă cu o vițică, care le-a și primit.
Fără după moarte, cinstesc casa lui Pantilimon, fiul meu, și șura și grădina rămase, lui Grigore și la fata mea Palagia.
După moartea mea rămasa moșie, la feciorii mei Pantelimon și Grigore și fata să nu aibă parte la moșie. Pantilimon are să mă ție până la moarte și toate odăile (adică de a sale căși) să fie a lui Pantelimon.
Acestea să fie după moartea mea și le cinstesc încă la pricepere, și fiul meu Pantelimon să mă și comânde (Înmormântare, masa care se servește după îngropăciune; etim. lat. pop. commendare; vezi Mircea Prahase, Glosar Regional (județul Bistrița-Năsăud), ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2010, p. 94.)
Din a sa avere și bun.
Monor, 26 februarie 1861, Toader Mălai, prin notar.
Vasile Șonuc, mărturie, jude.
A.N.S.J.B.-N., fond Tribunalul Năsăud, pachet III/1861, f. 32.
***
Precizarea din carte:
”În acest cadru general considerăm că materialul documentar, ce vede acum lumina tiparului, dedicat testamentelor, va reprezenta un adevărat eveniment editorial.”, este un adevăr.
Personal, sunt încântată de intuiția Domnului Dr. Adrian Onofreiu de a-mi recomanda și împrumuta această carte, din care am aflat multe informații utile, în primul rând, sufletului meu.
Recomand cu căldură volumul:
TESTAMENTE din Districtul Năsăud (1861-1871),
spre îmbogățirea cunoștințelor noastre, despre viața sufletească și economică a oamenilor ce au viețuit din vechime pe aceste meleaguri transilvănene.
***
Astăzi, 9 Martie,
În Calendarul Creștin Ortodox scrie:
”Sf. 40 de Mucenici din Sevastia (Sâmbăta morților-Moșii de iarnă)”
O zi potrivită să citim despre TESTAMENTE.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Sâmbătă, 9 Martie 2024
Cu fața spre LUMINA DIVINĂ
*******