Jenita Naidin

Voi comunica spre Dumneavoastră cu gândul la EPICTET.

Personalitate  importantă a Omenirii, născut în anul 50 după Iisus Hristos, Epictet a condus o şcoală de filozofie stoică în anul 94 în oraşul Nicopolis  din Epir.

Cărţile ne arată că Epictet, căruia, de fapt nu i se cunoaşte numele adevărat, a murit între anii 125-130, deci a trăit pe Pământ cam 80 de ani!

La vârsta de 21 de ani, după ce audiase cursurile de filozofie ale lui Musonius Rufus, preda filozofie stoică la Roma.

În anul 71 are loc alungarea filozofilor din Roma, după cum împăratul Flavius Vespasianus a fost  sfătuit de consilierul său Mucianus.

Referindu-ne la cartea „Manualul” vedem înfluenţa mentalului colectiv din acele timpuri vechi, dar şi gânduri izvorâte din propriul interior al filozofului Epictet.

Am selectat câteva ca să medităm.

În alte formulări, am găsit aceste idei în cărţi de spiritualitate sau psihologie,  scrise în ultimii 10-20 ani de autori occidentali, unii din ei medici-psihologi, iar alţii maeştri spirituali, dar le găsim şi în cărţile ce povestesc Vieţile Sfinţilor.

Pe lângă aceste scrieri, citesc şi  cuvintele  lăsate nouă de  acest spirit – EPICTET-,  spirit ce a contribuit,  alături de alţi filozofi antici, dar mai ales  alături de cuvintele lui Iisus  Hristos din Evanghelii,

cât şi alături de cele 14 Scrisori ale lui Pavel,   la îmbogăţirea Conştiinţei universale a omului, acea Conştiinţă care vindecă toate bolile.

De aceea, fiecare dintre noi să ne ocupăm să ne-o dezvoltăm.

Cartea din care citez este tradusă de M. Peucescu şi D. Burtea şi e publicată  în anul 1977.

Vă invit să citiți:

„7. […] Mulţumeşte-te  deci numai să doreşti ceea ce trebuie şi să respingi ceea ce se impune respins, dar  cu moderaţie, discret şi reţinut.”

„9. Ori de câte ori  eşti pe punctul să întreprinzi o acţiune, reflectează în tine însuţi, ce fel de  acţiune  este aceasta.”

„Pe oameni îi tulbură nu lucrurile în sine, ci părerile pe care şi le fac cu privire la lucruri.

De exemplu, moartea în sine, nu este o primejdie, fiindcă nici lui Socrate nu i s-a părut astfel; dar fiindcă opiniile asupra morţii o consideră un pericol, în aceasta stă de fapt pericolul.

În concluzie, ori de câte ori ne vom poticni, ne vom tulbura sau ne vom mâhni să nu acuzăm pe altul, ci pe noi înşine, sau mai exact, propriile noastre opinii.

A învinovăţi pe altul, din cauza celor pe care el însuşi le face greşit, este un lucru specific omului necultivat,  a se învinui pe el însuşi este o caracteristică a celui care începe să se cultive şi a nu  a acuza, nici pe altul, nici pe sine, este o însuşire a celui înţelept.”

„19. […] Obişnuieşte-te aşadar să doreşti numai ceea ce se poate.”

„29. Moartea, exilul şi toate câte par teribile omului să-ţi fie în fiecare  zi înaintea ochilor; moartea, însă mai mult decât toate. Căci astfel niciodată nu vei gândi ceva josnic, nici nu vei pofti ceva cu prea multă ardoare.”

„33. […]  Cine poate da celuilalt, ceea ce el însuşi nu are?

[…]  Ce doriţi mai mult:

Arginţii sau un prieten de bună credinţă şi cinstit?”

„44. Chiar din această clipă, fixează-ţi pentru tine, un model, un fel de viaţă pe care să-l păstrezi cu stricteţe, atât când eşti singur cu tine cât şi în relaţiile cu oamenii.

Păstrează tăcerea cât mai mult cu putinţă, nu afirma decât cele  necesare şi în cât mai puţine cuvinte.”

 *   

Dragi cititori Fiți binecuvântați!  

Cu Iubire și Recunoștință

Jenița Dodiță Naidin

Luni, 28 Februarie 2022

Cu fața  spre  Lumina  Divină 

   ***