Despre Viața Sfântului VASILE CEL MARE
Cartea:
VIAȚA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE, scrisă de Stelianos Papadopoulos,
în traducerea diaconului Cornel Coman, este publicată de Editura Bizantină, București,
în anul 2003.
Pe parcursul celor 333 pagini, ne întâlnim cu viața și opera unui Mare Spirit care a fost pe Pământ din anul 330 până în anul 379, adică, 49 de ani.
Părinții Sfântului Vasile cel Mare, Vasile și Emilia (care înseamnă cântec), au născut primul lor copil, prin rugăciunile stăruitoare ale tatălui, și i-au pus numele Vasile.
Opera VIAȚA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE este structurată în nouă Capitole, care, la rândul lor au fiecare subcapitole, astfel încât, avem în fața noastră un studiu riguros și, deși greu de bogăția conținutului, se poate urmări spre a fi înțeles pentru cine își propune acest travaliu.
Prezint titlul capitolelor și pe urmă, voi da doar câteva citate, deoarece nu sunt o persoană avizată în domeniul care privește tema acestei cărți, astfel că, nu pot să mă pronunț despre conținut.
- Originea, anii copilăriei, educația
- Lupta cu sine însuși
- Retragerea – începutul roadelor
- Preot al celui preaînalt
- Alegerea întru episcop. Cele dintâi griji ale lui
- Pentru pacea și adevărul bisericii. Pentru alinarea durerii
- Paharul amărăciunilor se umple până sus și se revarsă. Primatul întru durerea pentru unitate
- Marile străluciri
- Sfârșitul.
Citate:
Pag. 19
„Educația lui – La școala tatălui său
Micul Vasile a avut șansa extraordinară de-a trăi într-un mediu elevat din multe puncte de vedere.
Chipul viețuirii părinților și bunicii lui erau fără seamăn.
(…)
Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, și-a îndreptat fragedul său vlăstar spre două ținte: educația și nevoința pentru virtute.”
Pag. 56, 57
„Revărsarea Duhului Sfânt
Din vara lui 356 și până către sfârșitul iernii lui 357, noua stea a oratoriei, Vasile, a rămas deci în Cezareea. (…) Voia să se măsoare cu viața.
(…) Un văl se mișca înlăuntrul lui, ca la o adiere de vânt. Se ridica ba mai mult, ba mai puțin. Se mira el însuși! Pentru întâia oară se citește atât de clar pe sine. Abia acum începe să se încredințeze de propria identitate. Duhul lui Dumnezeu ridică de pe ființa lui vălul greu al păcatului strămoșesc, al înșelării celei de demult. Astfel că Vasile vede adevărul; adevăratul sine și voia lui Dumnezeu.
(…) Adevărul-Dumnezeu, Dumnezeu-Adevărul. Trebuie să fie tot mai aproape de acestea, cât e cu putință mai aproape. Mai mult: trebuie să le dobândească. Dar cum? Bătrânul Eustatie îi arătase cum: prin asceză, prin monahism. Îl mișcase, încă de mic , spre acestea. Avea, apoi, pilde în chiar familia lui: sora sa Macrina, mama sa Emilia, fratele său Navcratie. Toți aceștia se nevoiau în asceză lângă râul Irisului, aproape de Marea Neagră, pe proprietatea familiei.”
Citez: pag 175
Din dialogul cu Eusebiu:
„Dar spune-mi, cum știi cât se cade cuiva să se minuneze de firea înconjurătoare? Nu cumva o s-o confundăm cu Dumnezeu?
-Nu, nu-i nici o primejdie -voi arăta că frumusețea naturii este tot una cu rosturile puse de Dumnezeu în fiecare lucru din natură, sau altfel spus cu rațiunile dumnezeiești ale acestora. Orice lucru zidit de Dumnezeu este bun foarte fiindcă pentru că Dumnezeu ne vorbește prin el. Exact aici este cheia. Dacă privim lucrurile ca pe expresii ale cuvântului lui Dumnezeu, atunci nu doar că nu-L vom confunda pe Dumnezeu cu natura, dar vom și spori dragostea noastră către Dumnezeu. (…) Aceasta voiesc s-o arăt: legătura care există între frumusețe și Dumnezeu.
Pag. 251
”Un monument al iubirii – Vasiliada
Iubirea și grija arhiepiscopului Cezareii nu se mărgineau la ajutorarea anumitor persoane pe care se întâmpla să le cunoască el însuși sau care îi băteau la ușă.
Îți amintești, cititorule, de toată lupta Marelui Vasile atunci când izbucnise cumplita foamete din Cezareea. Sfântul nostru, deși era pe-atunci doar preot, construise adăposturi în care îi hrănea și îi îngrijea medical pe cei flămânzi și pe bolnavi. Și îți amintești de câtă luptă, de câte rugăminți și de câte amenințări a fost nevoie ca cei bogați să-și deschidă hambarele lor pline.
De-atunci, așadar din iarna anului 367-368, a făurit în mintea lui un plan măreț al unui așezământ care să aline durerea celor chinuiți. Omul acesta puternic, care îndura cu bărbăție durerea trupului său, se pleca înaintea durerii aproapelui. Și se străduia din răsputeri să i-o aline, cu orice chip. Oricâtă osteneală ar trebui, cu orice jertfe… acestea nu contau, nu le punea la socoteală. Era de ajuns să zărească un zâmbet cât de mic pe chipul celui bolnav. (…) era hotărât să își pună în lucrare planul, să facă totul pentru a-și vedea visul cu ochii. Voise aceasta îndată ce ajunsese arhiepiscop…
Dar iată că toate cetele diavolești se aruncaseră asupra lui, căutând să-l șteargă de pe fața pământului sau cel puțin să-i zdrobească aripile, aruncându-l la pământ, asemenea celor mulți, spre a nu putea înfăptui planul.
Eretici, rău-credincioși, curteni, împăratul însuși, meschinăria ortodocșilor înșiși, neștiința poporului, nemiloasa boală a trupului său – toate și toți se prinseră să-i împiedice drumul. Însă cei puternici nu dau înapoi. (…) Au înlăuntrul lor ceva mai puternic decât puterea ce le voiește zdrobirea. La fel și Vasile. Avea înlăuntrul lui flacăra Duhului Sfânt. Se străduiau să-l stingă neștiind că flacăra Duhului nu se stinge nicicând. E de-ajuns ca cineva s-o caute cu râvnă, e de-ajuns ca cineva s-o iubească din suflet.
În primele șase luni ale acelui an spinos (372) a găsit tăria de a pune temelia acestui așezământ dătător de nădejde.
(…) Unele erau destinate spre a fi spitale, bolnițe. Și, fiindcă cereau doctori și felceri, Vasile prevăzuse și pentru ei case în care să locuiască.”.
Pag. 311
„Faptul dumnezeiesc al cunoașterii este anevoie de tâlcuit. Dar un lucru este sigur: Dumnezeu, nu omul, face cu putință cunoașterea. Omul o caută și o primește cu dorire și cu luptă. Dumnezeu cel care ne iubește preface cunoașterea noastră în realitate. Cum se întâmplă aceasta? Prin lucrările (energiile) dumnezeiești. Lucrările dumnezeiești, care sunt nenumărate, nesfârșite, „coboară” în om, pătrund în el și astfel omul Îl cunoaște pe Dumnezeu prin lucrările Lui, care descoperă însușirile (atributele) dumnezeiești, niciodată firea dumnezeiască. Despre firea dumnezeiască știm doar aceea că există. Cunoașterea firii dumnezeiești este necuprinderea (necunoașterea) ei.”.
Pag. 325
„SFÂRȘITUL”
„În mâinile Tale îmi dau duhul meu”
„Era decembrie și natura se lăsa în stăpânirea iernii. (…)
Putea face doar câțiva pași prin chilia sa. (…) Trei lucruri puteau povesti aceste ziduri ce-l adăposteau:
„Luminează-mă pe mine, Duhule mângâetorule”,
„Ajută, Atotputernice, făpturii Tale”,
„Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul”.
(…)
Toate îi vesteau sfârșitul.
(…)
Vestea că Marele Vasile se află în pragul morții a trecut ca fulgerul peste văile încărcate, a străbătut vâlcelele cuprinse de neguri, a urcat munții cei cărunți, troieniți de zăpezi strălucitoare, și a pătruns în cetăți și în sate, în mitropolii și episcopii. În inimile credincioșilor Capadociei mai întâi, ai Pontului și micii Armenii mai apoi, în sfârșit, ai Egiptului, ai Greciei și ai Apusului.
(…)
Înmormântarea
Au săvârșit cu mare evlavie ceea ce era rânduit să se facă rămășițelor pămânești. Trupul Sfântului era mic, o mână de carne. Chipul senin, fruntea dreaptă, obrajii supți insuflau nădejde, îmbărbătând întreaga lume.
În după amiaza aceleiași zile, 31 decembrie 378, sfântul trup neânsuflețit a fost așezat în mijlocul bisericii mitropoliei Cezareii. Această cetate mândră începea să fie, din ziua aceea, vestită pretutindeni: marele ei fiu era cunoscut și va fi cunoscut în lumea toată.
Veacurile ce vor veni o vor cunoaște dar ca cetatea Sfântului Vasile cel Mare.
(…) A doua zi, 1 Ianuarie 379, un cortegiu nesfârșit s-a pornit domol, pentru înmormântare.
(…)
Trecând prin centrul cetății, cortegiul a sporit și mai mult.
Trecătorii se alăturau mulțimilor – creștini, păgâni și iudei.
(…) Îți vom păzi duhul cu sfințenie, Vasile.
Cerurile s-au umplut de un vuiet surd și stăruitor, ce nu se mai sfârșea: Ortodoxia…”.
***
Am încercat, în scrierea de mai sus, să îndemn cititorii, fiecare când poate, să parcurgă în întregime această lucrare întocmită exemplar de autorul ei despre viața Sfântului Vasile cel Mare și nu numai, deoarece este și despre istoria complexă și grea, din primele secole după Iisus Hristos, a întemeierii BISERICII.
Cât am citit acest volum m-am gândit și la multe persoane, dar și rude ale mele cu numele VASILE, între care îl amintesc pe fratele tatălui meu, pe nume, Dodiță Vasile, cu a cărei fiică, Emilia, m-am întâlnit în șederea mea în orașul Piatra Neamț în vara anului 2024.
Pentru că mâine începe un nou an calendaristic vă doresc tuturor LA MULȚI ANI!
Cu Iubire și Recunoștință
Jenița Dodiță Naidin
Bistrița, 31 Decembrie 2025
Cu fața spre LUMINA DIVINĂ