Cititul ca terapie

 

Astăzi, Luni, 17 septembrie 2012, am avut nevoie să citesc cîteva cuvinte din creaţiile unor autori pe care îi preţuiesc.

Când ne aflăm înconjuraţi de cărţi şi credem că o comunicare cu scrisul unor spirite ne ajută, ne îndreptăm către bibliotecă.

Am procedat astfel:

am deschis, la întâmplare, câteva cărţi şi am cules la calculator, în timp ce am citit, textul ivit sub ochii mei.

Iată lectura care m-a ajutat azi să îmi hrănesc spiritul:

1. Din cartea Vindecarea sufletului de frică şi suferinţă, (2002,) autor, Deepak Chopra:

„Mă voi ruga pentru a-mi aminti cine sunt.

Această rugăciune este pentru a te cunoaşte pe tine însuţi ca spirit.

Noi toţi purtăm numeroase măşti şi avem multe individualităţi.

Sinele nostru suprem – spiritul, sufletul, esenţa – joacă rolul cel mai misterios. El vorbeşte în tăcere.

Ne  aduce mesaje care par noi şi ciudate, comparativ cu vechile noastre tipare de gândire.

Ne cere să ne abţinem, atunci când ego-ul este gata să intre în acţiune.

Totuşi, această prezenţă misterioasă este cine suntem noi cu adevărat.

Rugăciunea de astăzi cere să ţi se atragă atenţia, atunci când eşti tentat să uiţi realitatea sinelui adevărat.

     Doamne şi Duhule Sfânt, astăzi am uitat cine sunt.

Aminteşte-mi.

Îngăduie-mi să aud vocea tăcerii.

Îngăduie-mi să văd ceea ce nu poate fi văzut

Îngăduie-mi să simt cea mai delicată atingere a Ta.

Ştiu că îmi eşti la fel de aproape ca şi respiraţia.

Aşa că, respiră în mine astăzi.

Amin.”

*

2. Din cartea Drumul către Isihie,(2001), autor N. Steinhardt:

„Şi icoanele pe sticlă, altă nemaipomenire, altă atât de nesofisticată magie! Ele, constată I. Şi D. Dancu, «reprezintă astăzi, pentru conştiinţa  contemporană, cel mai important document plastic, care reflectă lumea spirituală a ţăranului român din Ardeal, ca nişte doine sau colinde pictate.»  Cât de exact le-a simţit simbolica şi le-a intuit puterea poetului Aurel Rău:  «Albul şi roşul merg la verde/ să-l ţintească de moarte cu fierul de aur./ Roşul şi verdele merg la alb/ să se închine pe un fond de aur./  Aurul şi verdele şi roşul/ se înalţă prin albastru/ şi sus în albastru e o floarea-soarelui/ care varsă lacrimi negre./ Şi verdele şi roşul şi albul şi negrul (…) printr-un spaţiu fără timp, printr-un timp fără spaţiu,/ se – adună-n sobor la aur/ (într-o şură ţărănească ori boltă de cetate)/ şi fac Masa raiului/ şi ţin sfat de taină…»”.

*

3. Din cartea Opt zile pentru totdeauna, 1982, autor, Cornel Cotuţiu:

„E cimitirul de molizi, ţi-am mai spus de el. Aşa l-am numit noi. E dezolant precum îmi închipui că trebuie să fie cimitirul elefanţilor. Numai că văzând un cimitir al elefanţilor nu te gândeşti la oameni decât în măsura în care cugeţi despre tine, despre propria ta existenţă. În faţa acestuia, al molizilor, te excluzi pe tine, gândul îi cuprinde pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi; nu te implică şi pe tine decât în măsura în care îţi defineşti o anumită atitudine. Mai întâi eşti îndreptăţit să te întrebi, cum m-am întrebat şi eu acolo: ce naiba vor fi vrut nişte oameni?! Şi de ce nu vor fi vrut mai mult?… Atâtea tulpini, atâtea schelete ale foştilor copaci, schelete rămase în picioare. Închipuie-ţi planeta asta cu oameni murind în picioare şi putrezind aşa şi rămânând apoi scheletele lor, în picioare, pretutindeni…  Fiecare trunchi uscat, descojit, de-un sur-vânt, are în jur, la o înălţime de un metru o salbă de tăişuri de topor. Copaci sacrificaţi din pură gratuitate, pentru nenorocul lor de a se fi răzleţit de pădurea compactă. N-am dobândit vreun indiciu că cineva, adică cineva care are menirea  şi puterea de a hotărî soarta unei păduri, a unui arbore, aşadar că acest cineva ar fi hotărât să fie măcar doborâţi şi lăsaţi ierbii şi pământului să-i înghită… Acolo, privind, ai senzaţia unei agonii lente. Şi îţi dai seama, de asemenea, că un răspuns nu are nici un rost.

Poza asta n-a făcut-o Ştef. Nici eu. Ştef chiar a fost surprins – aşa-mi scrie în scrisoare – când a găsit-o după developarea filmului. E absolut sigur că nu el a făcut-o. Şi mă întreabă dacă nu cumva eu.

Şi încă ceva. După primul contact cu priveliştea asta, abia după aceea deci, Ştef începu să folosească, pentru te miri ce, expresia: 

Dom’le, eşti sensibil ca un brad.”

*

4. Din cartea Puterea minţii, 1998, autor, Glenn Bland:

„Timpul credinţei

În ciuda teoriilor unor şcoli de gândire, Dumnezeu există, binele şi răul există cu siguranţă, iar omul trebuie să înfrunte un destin spiritual nepieritor.

Sunt mai multe mărturii istorice pentru afirmaţiile de mai sus decât pentru orice aspect al istoriei. Cel care studiază cu obiectivitate arhivele va descoperi dovada copleşitoare a existenţei şi autorităţii divine.

Descoperind acest adevăr şi crezând în el, omul poate trăi o legătură spirituală cu Ziditorul său; acesta este singurul mod  în care te poţi încrede pentru a confirma adevărul divin. Pătrunderea în dimensiunea spirituală a vieţii nu se poate realiza decât prin credinţă, nu prin orice lucru pe care îl faci – să fii cucernic, să faci acte de caritate sau fapte bune.

Credinţa este acea legătură permanentă a omului cu Dumnezeu.

Omul cu credinţă adevărată beneficiază de resurse nelimitate, pe care să le folosească la maxim în sprijinul practicilor sale spirituale, financiare, educaţionale şi recreative. Armonia este sinonimă cu ordinea divină; ceea ce este o binecuvântare şi un avantaj pentru omenire. Cei fără credinţă se bazează doar pe resursele lor omeneşti, care au limite finite. Credinţa în resurse infinite îi dă omului puterea de a îndeplini orice aspiraţie care îşi merită binecuvântarea divină. Încrederea, curajul, răbdarea, liniştea sufletească, perseverenţa sunt toate răsplata credinţei. Credinţa în Dumnezeu ca punct de plecare pentru a atinge adevăratul succes este cea care nu va rămâne neîmplinită.”

*

5. Din  scrierile  profesorului-scriitor Vasile Găurean:

„Nu ştiu dacă vei fi avut timp, iubite cititorule şi cititoare să priveşti un lan imens de floarea soarelui.

E unul din cele mai fascinante spectatcole ce se pot oferi. De cum a asfinţit soarele, toate plantele-şi întorc masivele inflorescenţe încet-încet spre răsărit şi aşteaptă. Aşteaptă zorile. De acolo va răsări mirele lumii fizice, iubitul lor: Soarele, Sfântul Soare, cum spuneau strămoşii. Când se iveşte de după coline, măreţ, solemn şi biruitor, câmpul întreg freamătă de fericire. Şi toată ziua, până spre apus, toate-l privesc fără a se mai interesa de altceva. Ce iubire unică şi extraordinară! Fără seamăn.

La fel este orientată pururi Biserica spre Soarele ei, Soarele Dreptăţii, al îndurărilor şi milostivirilor, Mântuitorul HRISTOS, Fiul şi Cuvântul Părintelui. şi pentru fiecare creştin. Câtă linişte, încredere şi fericire este pentru ei a fi cu cerescul mire, marele Împărat, spre deosebire de cei ce sunt orfani şi n-au tată ceresc. Pribegi, limitaţi la o lume ce li se pare pustie şi solitară, chiar fărăr sens. Să vărsăm o lacrimă pentru ei, pentru însingurarea lor…

[…]

Întâmplări cu miez

Unde este Dumnezeu?

Nu pot pricepe în ruptul capului cum nişte oameni atât de raţionali cum le place să-şi spună occidentalii şi care totdeauna au pus preţ mare pe judecata omenească pot face nişte greşeli atât de mari privitoare la lucruri supreme ale vieţii, cum este existenţa lui Dumezeu. Iluminismul (Diderot şi toată pleiada) a născocit ideea (foarte agreată de Voltaire), cum că Dumnezeu a creat lumea şi apoi a abandonat-o ca pe un obiect nefolositor, aşa cum te scapi de o batistă ieşită din buzunar. Domniile voastre, iubite cititoare şi cititori, aţi observat însă că noi, care suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iubim tot ce e al nostru. Nu ne iubim doar soţii/soţiile, copiii, bunicii, ba ne pare rău chiar dacă moare un câine sau o pisică de-a noastră, ne batem pentru un obiect sau o nenorocită de palmă de pământ, aducând argumentul suprem cu trei vorbe: ”e al meu”. Şi tot ce e al meu, fie bun sau mai puţin, mi-e drag.  Mamele îşi revarsă iubirea cea mai mare asupra copiilor lor care sunt mai neajutoraţi, ca şi cum iubirea lor ar vrea să compenseze ceea ce ei nu au.”

*

Exerciţiul acesta, de a citi mici fragmente din cărţi, este foarte folositor pentru că ajută la ancorarea spiritului nostru în spiritul universal.

Şi, apoi, câte conexiuni facem!

Când am deschis aceste cărţi, în mintea mea au venit gânduri frumoase şi m-am simţit împreună sufleteşte cu aceşti oameni.

Am avut un gând pentru fiecare:

Voi citi o carte a lui Deepak Chopra, Calea spre iubire, cumpărată de curând;

pentru că în cartea lui  N. Steinhardt, din care am citit azi, e un text a lui Aurel Rău,

mi-am amintit ce dedicaţie caldă mi-a scris scriitorul octogenar  pe cele 2 volume cumpărate,  SPAŢIU şi TIMP, lansate pe 15 iulie 2011, la Bistriţa;

Cartea Opt zile pentru totdeauna, 1982, autor, Cornel Cotuţiu mi-a amintit cum am primit  dedicaţia de la autor, printr-o minune,  pe 13 septembrie 2008, deşi am cartea în bibliotecă din anul 1984. Eminentul profesor-scriitor Cornel Cotuţiu a scris în finalul dedicaţiei de pe cartea mea: „Bistriţa, 13 sept. 2008, adică Ziua Mucenicului Corneliu Sutaşul.”, deci, o coincidenţă de suflet;

De la scriitorul Glenn Bland nu am uitat cuvintele:

Fiecare experienţă este un bun profesor. Eşti o persoană în evoluţie. Pe parcursul vieţii trăieşti în continuă schimbare şi maturizare, iar în acest proces înveţi din experienţă – lecţia vieţii. Împrejurările vieţii tale de astăzi vor trece în noile împrejurări de mâine. Împrejurările sunt în permanentă schimbare, sunt permanent instructive. Le vei considera dificile atâta vreme cât îngădui să fii condus de forţe exterioare. Conform unui principiu sănătos,trebuie să îţi urmezi chemarea sufletului, în loc să te supui voinţei altora sau presiunilor condiţiilor exterioare. Să îţi creezi împrejurările pe care le doreşti şi vei deveni creatorul propriului tău noroc.”.

Scrierile Domnului profesor Vasile Găurean sunt minunate şi ne îndeamnă pe toţi să îl iubim pe Dumnezeu în primul rând.

Dumnezeu este Tatăl nostru.

Rubrica sa din cotidianul RĂSUNETUL :  „Întâmplări cu miez” merită citită şi este   apreciată de mulţi oameni.

Vă doresc lectură plăcută la cele scrise de mine azi.

Bistriţa,  17 septembrie 2012   Jeniţa Naidin