Jenita Naidin

…

Sunt la ROHIA

*

În legătură cu Mănăstrea ROHIA,

postez aici cuvintele mele şi povestea ei, pe care le-am publicat în cartea mea SCRISUL şi CITITUL.

Iată ce scriam în anul 2007:

A venit la mine o persoană şi m-a întrebat dacă, fiind în vârstă, e ceva nefiresc în faptul că vrea să citească poveşti pentru ea însăşi. Oare am dat în mintea copiilor?, mă întreabă cu sfială. Am spus, cu blândeţe, că nu este ceva greşit. I-am spus că şi eu am citit cu plăcere, de curând, o poveste, şi i-am prezentat-o pe loc din broşura frumos ilustrată, denumită: Cum a ajuns Mânăstirea Rohia în vârsful muntelui? Povestire bazată pe fapte reale scrisă şi desenată de Alvin Alexsi Currier.

Iată povestea: „Odată, demult, acum aproape un secol, într-un sat mic, ascuns în văile munţilor din Ţara Lăpuşului, în România, un preot avea o familie numeroasă. Al zecelea copil născut era o fetiţă. La puţin timp după venirea fetiţei pe lume, părinţii ei au botezat-o în biserica din sat şi i-au pus numele Ana, după numele Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria.

Ana creştea văzând cu ochii şi cu fiecare zi devenea tot mai frumoasă. Toţi sătenii o iubeau nespus de mult, pentru că şi ea, la rândul ei, dăruia toată dragostea ei. Dar Ana iubea cel mai mult biserica, unde mergea împreună cu mama ei. Cânta în corul bisericii, fiind cunoscută ca un copil al rugăciunii şi chiar se spunea că, atunci când este în biserică, un înger se coboară peste credincioşi.

La vârsta de zece ani, Ana s-a îmbolnăvit. Aflând această veste, sătenii au fost foarte mâhniţi. Mâhnirea lor a fost şi mai mare când au auzit că fetiţa a murit. Patru tineri au purtat micul sicriu spre cimitir. Chiar şi natura plângea. Norii au acoperit soarele, vremea s-a făcut urâtă şi friguroasă. Începea iarna.

Îndurerat de moartea fiicei sale, cu inima zdrobită, preotul se ruga plângând şi plângea rugându-se. Dar, în a treia noapte după moartea fetiţei, s-a întâmplat un lucru ciudat. Ana i-a apărut tatălui ei în vis şi i-a spus: «Tată trebuie să ridici o casă închinată Maicii Domnului pe dealul Viei». Când s-a trezit, preotul a început să chibzuiască la cuvintele pe care I le-a spus fetiţa în vis. În a şasea noapte, visul se repetă. Plângând şi rugându-se, preotul nu ştia dacă era sau nu un semn. În a noua noapte de la moartea ei, Ana îi apare mai puternic în vis. Suspinând şi cu ochii în lacrimi ea îl roagă pe tatăl ei: «Te rog, tată, construieşte o casă pentru Maica Domnului pentru ca satul să fie ferit de nenorociri şi tristeţe».

Preotul nu a spus nimănui despre visele lui. Al treilea vis a fost într-o noapte de sâmbătă. Duminică dimineaţă, în zori, mergând spre biserică, a întâlnit o femeie care la naştere nu fusese înzestrată cu darul vorbirii. În toată viaţa ei, nimeni nu o auzise vorbind. Ca de obicei, când se întâlneşte cu preotul, femeia îi cere binecuvântarea, întinzând mâinile. Preotul face semnul crucii şi o mângâie pe creştet. În acest moment femeia începe să vorbească, făcându-l să se dea înapoi de uimire. «De ce nu o asculţi pe fata ta?», îl întreabă femeia. Preotul, cuprins de o spaimă de neînţeles, îi răspunde tremurând: «Ce înseamnă o casă pentru Maica Domnului?» «O mânăstire», răspunde femeia cu voce clară, după care se întoarce şi pleacă, lăsându-l pe gânduri.

Impresionat de cele întâmplate, preotul îşi continuă drumul spre biserică şi, la slujbă, le spune sătenilor despre visele avute şi despre minunea cu femeia mută. Toţi au înţeles că sunt semne din partea lui Dumnezeu. S-au hotărât să asculte sfatul fetei şi să ridice mânăstirea. În scurt timp au ales un loc de mânăstire, într-un luminiş pe dealul Viei. Preotul a sfinţit locul ales, punând o cruce de lemn, rugându-se şi binecuvântând construirea mânăstirii închinate Maicii Domnului de faţă cu tot satul.

Peste noapte s-a întâmplat ceva straniu. Crucea a dispărut fără urmă şi s-a crezut că cineva a furat-o. Ce fel de om poate fi acela care fură o cruce? Dar, într-o seară, când sătenii erau la şezătoare, un tăietor de lemne le aduce o veste despre o cruce. Lucrând în desişul pădurii, aproape de vârful muntelui, a alunecat şi s-a agăţat în grabă de un vlăstar ca să nu cadă. Când s-a ridicat, privind în sus, a zărit crucea pe vârful muntelui. Oamenii au urcat pe munte şi au adus-o în locul de pe deal pe care îl hotărâseră la început. Un om mai curajos s-a hotărât să păzească noaptea crucea. S-a învelit într-un cojoc, ghemuindu-se la rădăcina unui copac din apropierea crucii. Se întuneca şi a început să ningă. A nins atât de tare, încât totul a devenit alb. La miezul nopţii ninsoarea s-a oprit. Cerul s-a înseninat, au apărut stelele şi s-a lăsat un ger cumplit. S-a făcut atât de frig încât omul nu l-a mai putut îndura. Spre dimineaţă, şi-a spus: «Mă duc în sat să mă încălzesc, pentru că dacă cineva o să încerce să fure crucea o să I se vadă urmele pe zăpadă şi ne putem lua după ele». S-a ridicat încet din ascunziş şi a luat-o înspre sat.

Când se crăpa de ziuă, omul, acum încălzit, se întinde, îşi ia cojocul şi se întoarce pe deal după urmele pe care le lăsase noaptea pe zăpadă. Acum era mai puţin frig. A dispărut în pădure. Zorii se arătau deasupra satului. Dintr-odată, omul apare fugind din pădure, strigând cât îl ţineau puterile:  «A dispărut! A dispărut!» Vestea a făcut ocolul satului.  «Crucea a dispărut! A dispărut crucea!» Când şi-a recăpătat puterile şi sătenii s-au strâns în jurul lui, omul le-a spus: «Nu este nici o urmă în zăpadă».

Preotul şi sătenii bănuiau unde pot găsi crucea. Au pornit prin zăpadă, străbătând pădurea, spre vârful muntelui. Au găsit-o în acelaşi loc ca şi prima dată, s-a rugat şi au înţeles că a fost mutată de îngeri. În acest fel, mânăstirea – Sfânta Mânăstire de la Rohia – a ajuns să fie construită acolo unde se află acum, în vârful muntelui, departe de oraş, în afara satului, mai aproape de cer.”

După citirea poveştii, am spus doamnei în vârstă, venită în vizită, a cărei faţă s-a luminat de odihnă şi relaxare,  câteva cuvinte.

Mânăstirea Rohia, după cum spune povestea, este şi în ziua de azi şi chiar în plină dezvoltare, are chiar şi o tipografie în care se tipăresc cărţi de valoare. Eu am vizitat-o prima dată în anul 2001, împreună cu fiul meu Florin şi familia surorii mele Adela. A doua oară, am vizitat-o în 30 aprilie 2006, iar broşura, din care am citit povestea, o am de la sora mea Creţica; ea a vizitat ea Mânăstirea în 20 august 2005, împreună cu familia ei.

Există în această Mânăstire morminte importante, între care şi al lui N. Steinhardt, şi o bibliotecă impresionantă. Doamna a spus că va ruga familia să o ducă să viziteze acele locuri.

Doamne ajută!

 Jeniţa Dodiţă Naidin