Jenita Naidin

4 Martie 2016

Am adus pe Prima Pagină

ceea ce am publicat anul trecut.

Acum sunt 39 ani de la Cutremurul,

ce  a  avut loc la câteva zile de când îl născusem pe Cristian!

Astăzi, 4 martie 2015, sunt 38 de ani de la Cutremurul de Pământ din anul 1977.

În acea seară, de 4 martie 1977, eram în Bucureşti,

singură în garsonieră cu copilaşul Cristian, veniţi de la maternitate cu câteva  zile în urmă.

Amintirea mea e vie.  Locuiam într-un bloc de 4 etaje, la etajul 3.

Despre durata  acelui cutremur am aflat zilele acestea de la televizor că a fost  de 52 de secunde!

Atunci, eu am perceput că am trăit o Eternitate deoarece, din clipa când am simţit zguduitura şi zgomotul de explozie, am gândit foarte mult şi am făcut acţiuni pe care am să le povestesc.

M-am aplecat încovoiată deasupra copilului ce dormea în leagăn (de fapt o albie de plastic albastră în care îi făceam baie) şi am stat aşa şi am gândit că blocul se va prăbuşi, etajul patru va rupe coloana mea vertebrală, dar pe copil îl vor găsi viu.

Doamne, ce poate gândi un om în timpul primejdiei, se crede erou!

Şi chiar este!

Stau şi acum şi mă gândesc, am totul viu în minte, chiar aşa credeam că, în mod sigur arcul corpului meu îi va salva lui viaţa!

Avea doar 7 zile, abia îl alăptasem la sân şi dormea liniştit.

Chiar  ne-a făcut Dumnezeu extraordinari şi plini de curaj!

Eu am fost întotdeauna şi sunt  un om cu un corp emoţional fragil şi cu tot felul de frici, iar atunci m-am comportat eroic.

De aceea ştiu că Dumnezeu există!

El mi-a dat curaj şi energie şi în alte situaţii în care mi-am ajutat copiii,  şi,   sunt în memoria mea multe situaţii de excepţie în acest sens.

Îţi mulţumesc, Doamne şi Te iubesc!

Când zguduitura puternică s-a oprit iar crengile copacului,  ce ajungeau la etajul trei,  nu mai intrau pe geamul de la bucătărie,

aşa cum s-a întâmplat în timpul zbaterii Pământului,  pe întuneric, m-am pregătit să cobor.

Se simţea frigul.

Am căutat paltonul care acum mă încăpea

(îmi luasem concediu de maternitate mult prea devreme pentru că nu m-a mai încăput paltonul, neavând bani să îmi iau altul mai larg),

iar pe copil l-am învelit într-o pătură şi am coborât scările încet.

În faţa blocului  era o mare de oameni, într-o diversitate greu de descris:

şi îmbrăcaţi, şi în pijamale sau cămăşi de noapte, şi desculţi, şi încălţaţi, dar cu toţii hotărâţi să stea acolo de frica replicilor.

Atunci am auzit că a fost cutremur, eu percepusem totul ca pe o explozie.

În faţa noastră, se vedea Şoseaua Colentina, pe şosea, alergau, cu zgomot mare, maşinile de pompieri şi salvarea:

Spitalul Fundeni ardea în flăcări…

După ce am urcat în garsoniera în care locuiam, era întuneric, am aprins chibrituri şi am văzut tot ce căzuse şi se spărsese (ghivece cu flori, sticle de ulei, ş.a.),  dar nu a căzut televizorul care era pe şifonierul din faţa patului, ceea ce am auzit că s-a întâmplat la alte familii.

Iarăşi un lucru pozitiv, căci ar fi căzut pe mine televizorul marca Opera, pe care îl cumpărasem (prima cumpărătură mai importantă după căsătorie, pe care am făcut-o),  îndeosebi ca să îşi vadă Paul meciurile de fotbal.

Cedasem, de dragul lui,  în faţa priorităţii mele, căci îmi doream un aragaz, fiindu-mi foarte greu să gătesc pe un reşou electric.

Scrierea, atât cât am putut, a acestei amintiri,  m-a emoţionat puternic!

*

Vă invit să priviţi fotografii pe care le-am făcut când am mers la Băbuşa,

satul meu natal:

La Naşa mea în grădină, soarele  spre Apus lumina această floare!

Bistriţa,  Miercuri, 4 Martie 2015  Jeniţa Dodiţă Naidin

Am revăzut acest articol azi, 14 august 2015            Jeniţa  Dodiţă Naidin

Fotografie din grădina de la IZVORU a  lui Florin.

*

Am adus pe Prima  Pagină acest articol,

azi, 4 Martie 2016,  Sunt cu mintea la Dumnezeu, la fiii mei,

şi la  un Suflet  despre care  ştiu că îşi iubeşte cu adevărat copiii.

     Jeniţa Dodiţă Naidin