Jenita Naidin

ARTICOL  adus pe  prima pagină  azi,  12 octombrie 2018.

La mulți ani!  MIHAELA  MERCHEZ  – Iași

Cu mai mulţi ani în urmă am primit  un „interviu” anonim.

Am păstrat textul pentru că  am fost de acord cu ceea ce citisem şi,

pentru că  multe din aceste  lucruri, aflate prin  această lectură,

le trăiam în propria  viaţă.

Mai mult, de atunci am alăturat afirmaţiile călugărului la cunoştinţele mele din domeniul vieţii sufleteşti a oamenilor.

Învăţămintele mele despre   viaţa noastră sufletească şi spirituală le am,

fie din propriile analize, fie din studiile ştiinţifice ca autodidact în domeniul psihologiei, psihanalizei.

Consider că acest „interviu”  poate fi util cititorilor mei, fie ei şi psihologi sau psihanalişti, specialişti  care ajută pacienţii să îşi elibereze emoţiile prin aducerea în conştient a evenimentelor traumatizante din copilărie sau din viaţa de adult.

Ştim că disconfortul apare în viaţa noastră sufletească nu numai ca urmare a traumelor din copilărie, ci şi în diferite etape ale vieţii.

Sunt de părere că e bine să luăm cunoştinţă de toate modalităţile prin care sufletul omului poate trăi senin, sănătos.

Vedem aici, în ceea ce vă propun să citiţi,

că monahul care ascultă nu pune întrebări, nu sugerează interpretări!

Deci, un mod aparte de  a ajuta!

Personal, văd descrierea vindecărilor din textul ce vi-l propun,  şi pe care l-am scris cu diacritice, ca fiind datorate faptului că cel ce a venit pentru ajutor în faţa călugărului nu opune în mintea sa rezistenţe ci îşi reaminteşte şi verbalizează amintiri refulate ce au condus la îmbolnăvire, modalitate prin care se vindecă, se înseninează.

Posibil că aceşti oameni ce stau în faţa monahului,

deci în câmpul  vibraţional al Rugăciunii,

să reuşească să înţeleagă cerinţele realităţii din viaţa lor şi să îşi poată conştientiza inconştientul pentru că au mintea la Dumnezeu în acele momente de linişte.

Iată, astăzi, primul fragment, pe care îl reproduc,  din acel „interviu” amplu, primit cândva.

Doresc să ajungă la inima Dumneavoastră aceste cuvinte pe care le citez:

 

«În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox în vârstă de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizată de confraţii săi.

L-am intrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el.

„Eu, omul nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine.

Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine,  ce problemă are,  îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog.

Atât fac – mă rog împreună cu el.

Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele Lui că atunci şi El este cu noi.

Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide uşa chiliei.

Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie.

La sfârşit simt cum omul este mai uşor, mai senin.

Eu nu trebuie să ştiu ce greutate purta el,

Dumnezeu ştie,

îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toata inima mea.

Deci totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu,

uneori îi ţin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creştetul capului.

Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori ştiu că lucrarea s-a făcut.

Şi miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare,

îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.”

L-am întrebat de ce într-o mulţime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns :

„Atât timp cât îl priveşti pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o să şi găseşti motive tot în afara ta.

Cauza nu sunt cei din jur  ci cum Îl priveşti tu pe Dumnezeu.

Dacă ai credinţa nestrămutată că  El  este în tine,  realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi Dumnezeu.

Ca să te rogi,  cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta o să gaseşti liniştea.

Acolo te aşteaptă  Dumnezeu.

Mintea este prima care fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te impiedică.

Mintea ţese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură.

Dacă laşi iubirea din inima ta să îţi scalde mintea, o sa vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer. ”

L-am intrebat de ce se agitau,

 se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumina:

„Te lupţi să ajungi mai aproape de Dumnezeu când ai o teamă în tine, o nelinişte,  o îndoială în ceea ce priveşte relaţia ta cu Dumnezeu.

Atunci întotdeauna găseşti că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă,  şi,  acel ceva o să îţi aducă apropierea, şi cauţi şi cauţi neîncetat.

Dar dacă te opreşti din zbucium, din frământare, din căutare, îţi dai voie să îl descoperi în tine.

Poti trăi o întreagă viaţă preocupat să Îl cauţi în afara ta, dar nu cauţi unde trebuie.

Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor, şi acela e modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală  şi nu numai aceasta, în jurul lui,  oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. 

Răspândea o vibraţie de pace în jur care liniştea mulţimea.    

„Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa.

Când te opui vieţii,  judecând, criticând, mâniindu-te,

pierzi viaţa din tine şi oboseşti,

şi este şi normal,  pentru că  mergi contra curentului.

Iubirea, este curgerea vieţii.

Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva.”

Şi m-a întrebat:

„Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai,  în timp ce iubeai,  în timp ce te rugai?

Atunci te lăsai purtată de curgerea vietii, nu opuneai rezistenţă.  Atunci te deschideai prin inimă.  Oboseşti când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată.  Şi mintea caută  neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.

Deci,  lupta nu este între noi şi cei din jur,  sau întâmplările din viaţă,

ci este între noi şi noi,

acea luptă interioară este cea care epuizează.”

L-am intrebat cum poti să ieşi din această  zbatere, pendulare:

„Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi,  pentru că te afunzi şi mai rău.

Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se întâmplă de la sine, înţelegi că viaţa curge lin,  nu este o straădanie.

Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace.

Nu fugi după Dumnezeu, stai liniştit şi lasă-L să se exprime prin tine.”

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de Iluminare.

Mi-a spus că s-a rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credință  fermă că cererea sa este auzită  şi îndeplinită,  şi,  apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii,

 s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul.

Nu s-a îndoit nici un moment şi rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest Pământ.

 Acesta (călugărul, n.ns.),  considera ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.».

 

              (Va urma)  

*

Voi  reproduce, cât de curând, următoarea parte din „interviu” şi veţi vedea că avem la ce să medităm.

Am observat, şi veţi observa şi Dv.,  că reuşita călugărului

se datorează faptului că tot ce cerea de la Dumnezeu era pentru a putea fi de folos celorlalţi,

deci, nu era egoist, nu cerea însuşiri pentru sine, ci pentru a le transmite mai departe. De aceea, le-a şi primit!

Priviţi câteva imagini superbe din diferite locuri ale  României:

Bistriţa,  Sâmbătă, 7 Martie 2015   Jeniţa Naidin

Articol revăzut şi postat pe Prima Pagină,

azi, Vineri 14 August 2015 

și azi, 12  octombrie 2018

        Jeniţa Dodiță  Naidin  

Universul este nefârșit