Jenita Naidin

 

 

Fotografii din 2011.

Eram  la Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Brâncoveanu

Fotografie din 2010, acasă,  în bibliotecă

*

Astăzi,  Vineri, 19 Februarie 2016,

am adus pe  Prima Pagină un text al meu vechi, scris în anul 2007.

*

Astăzi, 15 august 2012, postez  o selecţie din textul:

„Despre ALCHIMISTUL” ,

pe care l-am scris demult şi l-am publicat, ca prim capitol,  în cartea VINDECAREA,

paginile, 17-33 – , în anul 2008,

la Editura LIMES- Cluj-Napoca.

De asemeni, vom citi  textul ce completează acest capitol, scris de Preotul Grigore Conea-

Parohia Sfânta  ANA – Bistriţa.

În acest moment simt ca o datorie faptul că mă înrudesc cu toate lucrurile din jur, cu soarele ce a răsărit şi pentru mine,

sau poate mai mult pentru mine pentru a-mi alina singurătatea,

sunt înrudită cu apa de ploaie ce a venit de curând peste pământul ars de secetă, sunt înrudită cu măreţiile și frumuseţile naturii şi,  doresc să am spiritul eliberat de lumea gândurilor mărunte, iar gândurile grele, pentru care nu am soluţie, le încredinţez lui Dumnezeu. Oricum, punctul nostru de sprijin este Dumnezeu.

Iată textele ce vi le propun spre lectură de ziua Mamei lui Iisus Hristos:

***

ALCHIMISTUL[1]

Când am citit această carte şi am scris pe marginea ei gândurile ce s-au ivit în mintea mea, în anul 2002, nu ştiam că voi hotărî să public trăirile mele sufleteşti inspirate atunci.

Acum, consider că e bine să încep acest volum cu Alchimistul pentru că ştiu că e o carte citită de mulţi români.

Spun acest lucru pentru că, după publicarea cărţii Scrisul şi Cititul am primit mesaje în care oamenii îmi spuneau: bine că ai început cu Micul prinţ, carte citită de mine, cât despre celelalte, de unele nici nu am auzit.

Iată câteva din însemnările mele scrise pe cărticica lui Paulo Coelho.

Unii dintre noi am copilărit citind cărţi în timp ce păzeam oile. Numai că eu, de exemplu, nu treceam cu oile prin oraşe, sau localităţi, aşa cum este scris, despre ciobanul Santiago, în Alchimistul, ci, le păşteam pe dealurile de lângă sat.

Trecând prin mai multe localităţi cu oile sale, Santiago are ocazia să facă oamenii să se mire de el.

Când  fata negustorului îi spune că nu credea că ciobanii citesc cărţi el răspunde simplu: „Asta pentru că oile te învaţă mai multe decât cărţile. ” Tânăra are curiozitatea să îl întrebe când a învăţat să citească. Ciobanul povesteşte că părinţii vroiau să îl facă preot – „să fie motiv de mândrie pentru o familie de simpli ţărani care munceau din greu doar pentru mâncare şi apă, ca şi oile lui” –, dar el a dorit să călătorească.

Având un tată înţelept, l-a lăsat să aleagă, l-a binecuvântat şi i-a dat bani să îşi cumpere o turmă de oi. Şi l-a lăsat liber să plece.

Tânărul Santiago gândea  privind răsăritul soarelui: „Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar.”

Întâlnim, la începutul cărţii, un text care ne ajută să învăţăm că noi, oamenii, suntem mai mult decât nişte oi. Oile nu ştiu să facă drumuri noi în fiecare zi pentru că sunt ocupate numai cu adăpatul şi cu mâncarea.

Vin şi spun: uneori şi oamenii se comportă aşa şi, pentru a face mai mult decât o oaie, omul trebuie să nu uite că posibilitatea de a împlini un vis face viaţa interesantă, iar pentru a împlini un vis trebuie să acţionăm. (Există o vorbă veche: Dumnezeu nu ne pune în traistă). Ca oameni, e bine să ştim care este diferenţa dintre viaţa vegetativă şi cea raţională. Ei bine, visul poate fi înţeles şi ca o nostalgie după armonia paradisiacă, iar nostalgia este o amintire dureroasă.

Eroul cărţii se hotărăşte să meargă la o bătrână ţigancă ca să îi interpreteze un vis repetat, iar când aceasta, ţiganca, îi cuprinse mâinile lui i se făcu frică şi de aceea îşi spuse Tatăl nostru în gând.

Adevărat, a spune Tatăl nostru în gând este un bun remediu pentru a învinge frica. Vă spun acest lucru din proprie experienţă.

Spunând că nu venise acolo să i se ghicească în palmă, ciobanul auzi:

„Ai venit pentru vise, răspunse bătrâna. Visele sunt limbajul Domnului. Şi când El vorbeşte pe Limbajul Lumii, pot să-l interpretez şi eu. Dar dacă El vorbeşte limba sufletului matale, numai tălică poţi s-o înţelegi. Da’ io îţi iau oricum banii.”

Mai departe e scris: Lucrurile simple sunt cele mai grele, o exprimare de mare cuprindere!

Să ştii să transformi vise în Realitate –  asta te ajută Dumnezeu să faci în viaţă!

 

Cei care fac parte din viaţa noastră vor să ne-o schimbe. Nu trebuie să vedem aceleaşi feţe în fiecare zi, diversitatea ne întregeşte. Când omul îşi transformă spiritul, faţa lui mereu se schimbă, se LUMINEAZĂ.

Oamenii cred că ştiu cum trebuie să-şi trăiască viaţa ceilalţi oameni, dar habar nu au cum să şi-o trăiască pe a lor, propria lor viaţă. Acesta este un lucru la care trebuie să medităm.

Se vorbeşte apoi în Alchimistul lui Paulo Coelho despre cea mai mare minciună din lume: „într-o anumită clipă din existenţă, pierdem controlul asupra vieţii noastre care începe să fie guvernată de soartă.”

În călătoria sa, ciobanul întâlni un bătrân, Melchisedec, care îi spuse că este regele Salemului şi la auzul acestor cuvinte gândi: „Oamenii spun lucruri foarte ciudate. Uneori e mai bine să stai cu oile, care tac şi-şi caută doar hrană şi apă. Sau să stai cu cărţile, care povestesc istorii de necrezut numai atunci când omul vrea să le asculte. Dar când vorbeşti cu oamenii, spun nişte lucruri de nu ştii ce să le răspunzi.”

În legătură cu fraza de mai sus: Dar când vorbeşti cu oamenii, spun nişte lucruri de nu ştii ce să le răspunzi, m-am gândit, demult, […]  că ar fi bine să scriu, să ştie cei apropiaţi ce mi s-a întâmplat şi anume cuvintele să fie într-o carte ca să ia cunoştinţă când vor voi, dacă vor voi. Cartea e pe raft şi omul o citeşte când doreşte să ştie ceva şi când are timpul necesar. Lectura unei cărţi e cel mai bun mijloc de comunicare pentru că ai libertatea de a citi când vrei, în plus, poţi revedea unele texte, poţi reciti.

Dar, să merg mai departe şi să vă spun ce am mai însemnat pe marginea acestei cărţi. M-am oprit la menţiunea că pentru un om e important să îşi împlinească Legenda Personală. Gândindu-mă că în ultimul timp şi unele cărţi de spiritualitate se ocupă de a ne informa cu cele scrise de Paulo Coelho am să citez: „Legenda Personală este ceea ce tu ai vrut dintotdeauna. Toţi oamenii, la adolescenţă, ştiu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieţii totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viaţă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de realizat.”

Apoi, găsim în cărţile publicate în ultimul timp diferite teorii despre „forţele misterioase”. Din propria experienţă ştiu că aceste forţe sunt urâte, e greu de luptat cu ele, însă sunt adevăraţi profesori drastici.

Experienţele vieţii noastre ne pregătesc spiritul şi voinţa şi prin ele ne realizăm misiunea pe care o avem de îndeplinit. Facem parte din Sufletul Universului, din Dumnezeu, aşa cum o ramură face parte din copacul ei şi cum un fişier face parte dintr-un director în calculator.

Nu vă grăbiţi să catalogaţi comparaţia mea cu calculatorul prea nepotrivită!

Nu cred că Dumnezeu l-a ajutat pe om să inventeze calculatorul întâmplător! Numai de l-ar utiliza oamenii în folosul evoluţiei benefice a Omenirii!

Fiecare dintre noi însă ştim că parcursul vieţii noastre depinde de mulţi factori exteriori, dar şi de interiorul nostru.

Spuneam undeva că nu mi-am împlinit „Legenda Personală” din motive economice.

[…] Dragi cititori tineri: avem şi vise care nu se împlinesc. Să nu ne speriem. […]

După cum vedem, uneori Tot răul este spre bine.

Deci, vă spun, dragii mei, nu vă grăbiţi cu concluziile când ceva nu se împlineşte, cultivaţi-vă răbdarea!

Eu cred că atunci când vrem ceva cu adevărat, tot Universul ajută la îndeplinire, dar să facă parte din Planul lui Dumnezeu pentru noi, să fie dorinţe legitime, care nu fac rău nimănui şi, mai ales să fie dorinţe bazate pe iubire adevărată, necondiţionată.

Să avem dorinţa de a face binele. Dorinţa de a face lucrurile spre binele celorlalţi ne vine din educaţia primită şi din obiceiul de a accesa permanent Divinitatea.

Se spune că Ceea ce facem altora nouă ne facem. Vă spun că am trăit fericirea de a mă folosi de binele făcut celorlalţi şi este o trăire aparte. Făcusem acel bine din iubire necondiţionată, cândva, cu bucuria că foloseşte fiinţelor dragi, fără să mă gândesc că îmi va folosi mie vreodată în modul cel mai concret. Am ajutat din iubire şi ulterior, în împrejurări ce nu ştiam că vor fi create de Destin, chiar mie mi-a folosit acel ajutor dat cândva. Deci, atenţie, tot ceea ce facem altora, nouă ne facem, mai ales ce gândim pentru ceilalţi, pentru noi gândim.

Fie că este vorba despre iubirea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, iubirea faţă de copii, iubirea faţă de semeni, iubirea bărbatului faţă de femeie sau iubirea femeii faţă de bărbat, oricare din aceste forme ale iubirii, din multe altele câte există pe Pământ, să fie manifestată spre binele celuilalt şi pentru a ne mări Iubirea faţă de Dumnezeu.

Să fim atenţi deci ce gândim şi ce simţim căci cu aceste lucruri ne înconjurăm, fiind conţinute în aura noastră, şi tot cu ele hrănim Sufletul Lumii. Suntem responsabili de ceea ce gândim, de lucrurile cu care ne umplem mintea.

În prezent, de exemplu, mintea mea e plină de preocuparea să mă rog pentru copiii mei şi pentru oameni, să îmi scriu cărţile ce doresc să rămână în urma mea şi să am legătură cu mentalul colectiv care doresc să mă influenţeze. Concret, relaţionez cu oameni care sunt cinstiţi, cu oameni care au o înaltă spiritualitate, unii din ei sunt oameni simpli, cu oameni care au o cultură bogată, cu oameni care sunt credincioşi. Încerc să învăţ de la cei din jurul meu şi să îmi întăresc spiritul. Cred foarte tare în faptul că cei din jur ne pot influenţa foarte mult prin aura lor, prin vibraţiile lor, iar învăţătura de la părinţi: spune-mi cu cine umbli ca să îţi spun cine eşti, o respect. Sunt foarte atentă la ce mă uit la televizor, îmi păzesc spiritul de informaţii greşite la fel cum îmi păzesc stomacul de mâncare nepotrivită.  […]

Se nasc în noi dorinţele şi este bine să nu ne pierdem speranţa de a obţine acel lucru, repet, dacă dorinţele sunt legitime.

Continui cu notele la Alchimistul. Când am citit textul:  „Îşi aminti de bunicu-său; când era mic, acesta îi spunea că fluturii sunt semn de noroc. Ca şi greierii, coşarii, şopârlele şi trifoiul cu patru foi.

– Aşa este, zise bătrânul, care îi putea citi gândurile. Exact cum te-a învăţat bunicul. Astea sunt semne.”,

gândul meu s-a dus la copiii mei şi lângă acest text am scris:

Fiul meu Cristian, când avea unsprezece ani, aducea şopârle în casă, era un superb copil neînţeles de cei din jur, de noi toţi. Mie îmi era frică de şopârle şi îi spuneam să le numere să ştim câte sunt pe sub paturi, ca să le adunăm. Erau micuţe, foarte frumos colorate şi le adusese paie curate şi iarbă pe care să stea.

Revenim la cartea pe care mi-am scris gândurile. Mai departe, bătrânul îl învăţă pe tânărul cioban să încerce să ia singur hotărârile, altfel îl costă.

De data asta l-a costat şase oi.

Bun sfat. Îi dădu apoi din colanul de aur bătut cu pietre scumpe două pietre: una albă, una neagră, Urim şi Tumim.

Cea neagră înseamnă „da”, iar cea albă înseamnă „nu”. Pietrele ajută la descifrarea semnelor.

Când citeam în acest loc în cartea  Alchimistul m-am dus la Sfânta Scriptură unde ştiam că e scris despre aceste pietre:

„…oracolele Urim şi Tumim, prin mijlocirea cărora marele preot putea să cunoască «judecăţile» (hotărârile) lui Dumnezeu.” Şi mai departe: „Urim şi Tumim: două cuvinte ebraice cu etimologii şi sensuri incerte, care s-ar putea traduce prin «Lumini şi Desăvârşiri». Septuaginta le traduce prin  «Arătarea şi Adevărul». Nu ştim dacă ele erau obiecte (geme sau zaruri) ori numai cuvinte scrise înlăuntrul pieptarului. Oricum aveau o funcţie oraculară: prin mijlocirea lor obţinea marele preot răspunsuri dumnezeieşti, prin «da» sau «nu», în împrejurări excepţionale.”[2]

[…]

Fiind în dilemă, acum am să mă gândesc la aceia care vor să aibă sub ochi o poveste foarte frumoasă ascultată de cioban:

„Un tată îşi trimite fiul să înveţe Taina Fericirii la un Mare Înţelept ce locuia într-un castel în vârful muntelui. Înţeleptul îl trimite pe tânăr să viziteze Palatul având în mână o linguriţă cu ulei pe care nu trebuia să îl verse. A vizitat ucenicul Palatul, dar nu a văzut nimic fiind cu ochii pe linguriţă care a rămas cu picăturile de ulei întregi.”

Este îndemnat să plece din nou prin Palat: „Nu poţi avea încredere într-un om dacă nu-i cunoşti casa.”  Tânărul pleacă mai liniştit, priveşte  atent peste tot şi povesteşte Înţeleptului. Acesta îl întreabă: „Dar unde sunt cele două picături de undelemn pe care ţi le-am încredinţat?”

Băiatul văzu că le vărsase, dar primi sfatul:

„- Taina Fericirii stă în a privi toate minunile lumii şi a nu uita niciodată de cele două picături de undelemn din linguriţă.”

Aici, ciobanul nostru arată ce a înţeles şi anume: „Unui păstor îi place să călătorească, dar nu uită niciodată de oile lui.”

Taina fericirii stă în a te bucura de toate frumuseţile lumii, însă având mare grijă pentru sufletul tău, pe care să-l prezinţi Domnului la sfârşitul călătoriei vieţii, spunea preotul meu duhovnic, cu trimitere la Biblie[3].

Mai trebuie să înţelegem că nu putem să ne realizăm Legenda Personală fără a nu avea grijă de cele cuvenite: să rămânem cinstiţi, să ne respectăm familia, părinţii.

[…]

Când, din neştiinţă, rămânem în social şi în familie îndeplinindu-ne cu prisosinţă sarcinile, dar suntem permanent lipsiţi de viaţa afectivă, de ajutor, de comunicare sufletească, la un moment dat se instalează oboseala cronică.

Să avem curajul să spunem noi ce ne lipseşte, fiindcă, din păcate, ceilalţi presupun că suntem bine. Dragii mei, spun toate astea  fiindcă mie mi s-au întâmplat.

După ce nu am mai putut ajuta am constatat unde am greşit eu printr-o introspecţie responsabilă, continuă şi grea.

Încet, încet Divinitatea îmi scotea în Cale cunoştinţe pe care aş fi vrut să le fi ştiut înainte, în tinereţe, preventiv adică.  […]

Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru această iubire necondiţionată.

Având în vedere că acum sunt în viaţă şi pot scrie, că sunt senină şi nu sunt supărată pe nimeni, înseamnă că acest Drum l-a scris Dumnezeu pentru mine.

Mă gândesc că în anii viitori voi merge pe un Drum mai lin, iar Dincolo, în Eternitate, va fi sigur Bine. Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce.

Eu însă citesc acum ce a fost scris pentru mine ca drum parcurs. Nu pot citi viitorul. Când privesc în urmă la drumul scris de Dumnezeu pentru mine, văd deopotrivă greutăţile, dar şi ajutorul pe care mi l-a dat ca să le trec. Şi, foarte important, mă bucur de înţelepciunea dobândită urmare greutăţilor date. Cum Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce (suporta, spun eu), iată că sunt vie. Prezentul e tot ce am şi e cel mai important lucru. Viitorul e tot în mâinile lui Dumnezeu.

Mă rog pentru sufletul celor care, din neştiinţă, lipsă de credinţă în Dumnezeu şi incultură mi-au făcut rău. […]  Erau destul de uimiţi de blândeţea şi cuminţenia mea cât şi de faptul că îngrijeam, cu devotament, întreaga familie.

[…]

„Eşecurile sunt o binecuvântare pentru noi. Viaţa este făcută din acţiune şi reacţiune, acestea completându-se una pe alta şi neputând exista separat, una fără alta. Pozitivul şi negativul formează ritmul mişcării şi al energiei vieţii. Aşadar eşecul nu trebuie deplâns, ci considerat ca inevitabil şi necesar. Datoria noastră este să fructificăm şi eşecul şi succesul.”

[…]

Cititul, scrisul şi Rugăciunea neîncetată mă ajută.

[…]    .

            *

             Să citim împreună impresiile preotului Grigore Conea care completează fericit paginile mele despre Alchimistul din cartea VINDECAREA:

„ I. Din lecturile mele, Alchimistul (Editura Nemira, 1998) se sprijină pe patru pilde:

1. Oscar Wilde şi Narcis

2. Maica Domnului şi pruncul Iisus într-o mânăstire

3. Taina fericirii – călătoria cu undelemnul din vas

4. Bătrânul şi cei doi fii: unul poet şi celălalt militar.

II. Alchimistul caută două lucruri:

1. Transformarea metalelor în aur

2. Descoperirea elixirului de viaţă lungă.

III. Există 3 tipuri de alchimişti:

1. imprecişi, neştiind ce spun

2. cei ce ştiu ce spun, conştienţi că limbajul alchimiei se adresează INIMII, nu raţiunii.

3. cei ce n-au auzit de alchimie, dar prin vieţile lor au descoperit piatra filozofală.

Fiecare om este un Alchimist, fără s-o ştie!

La întoarcerea din călătorie păstorul-erou se descătuşează plângând:

«Inima îi spuse că trebuie să sape acolo unde îi vor cădea lacrimile… Acolo plânse. S-a uitat în pământ şi a văzut că în locul unde căzuseră lacrimile sale se plimba un scarabeu.» Scarabeul în Egipt e simbolul lui Dumnezeu.

Află comoara lângă sicomorul din biserica părăsită. Nu cumva Hristos este comoara din ţarină?

După o călătorie de  cunoaştere a lumii, a culturilor ei, Alchimistul află pe Hristos, comoara de mare preţ. Iar lacrimile lui sunt lacrimile dumneavoastră, ale mele, ale oricui suferă.

Fără suferinţă nu există Transformare, schimbare a minţii (în limba greacă METANOIA înseamnă părere de rău, spovedanie, mărturisire, căinţă.).

Potrivit Sfântului Pavel – am mai vorbit despre aceasta – puterea lui Dumnezeu constă în suferinţă, harul lui Dumnezeu transformând-o (alchimizând-o) în PUTERE.

¤

            La cele două pilde din carte la care nu vă referiţi putem face următoarele remarci:

1. La pilda Maica Domnului şi pruncul Iisus într-o mânăstire, remarcăm: Iisus zâmbeşte şi e luat în braţe de către cel ce se joacă. Viaţa ca un joc şi ca o bucurie să fie trăită; îngrijorările obturează vederea frumuseţii din lume şi din tine.

2. La pilda Bătrânul şi cei doi fii: unul poet şi celălalt militar, remarcăm: Militarul filantrop a ajuns în Evanghelie pentru grija faţă de semenul său servitor. El este şi smerit.

«- Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui slujitorul meu.»

La care Iisus îi remarcă şi credinţa iubitoare: «Adevărat vă spun nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!»

În pilda aceasta Coelho apreciază fapta iubitoare de semeni.

Mi-a fost şi mie dragă cartea, regăsindu-mă în ea. Este plină de metafore şi mi-a fost drag să constat că «simbolul este puntea dintre două lumi» (cea văzută şi cea nevăzută). Autorul reuşeşte, folosindu-se şi de paradox, să ne fascineze. Cred că este cea mai bună carte a sa.”

Preot Grigore Conea

*

 

*

*   *

*   *   *

*   *   *   *

---