Anna Brâncoveanu – Marcel Proust

Am citit mai demult o carte, primită în dar cu dedicaţie (26 VI 1992), iar impresia asupra sufletului meu e vie şi acum.

Este vorba despre o operă,  publicată de Editura UNIVERS, Bucureşti 1988, care cuprinde în Partea I:  Cartea vieţii mele de Anna Brâncoveanu de Noailles, iar în Partea a II-a: Marcel Proust – Scrisori către Anna Brâncoveanu de Noailles.

Este minunat să ştim despre relaţiile culturale ale românilor cu personalităţi ale culturii universale.

Dacă primele două sute de pagini cuprind aspecte din viaţa acestei minunate românce, amintirile ei, un pic din istoria familiei ei, dar şi întâlniri şi legături cu oameni importanţi ai Franţei, şi nu numai, în a doua parte sunt scrisori dintre cei doi mari oameni de cultură.

Găsesc potrivit doar să  reproduc cîteva din cuvintele Annei Brânconveanu, născută la 15 noiembrie 1876, (se căsătoreşte, la 21 ani, în 18 august 1897 cu tânărul conte Mathieu de Noailles, 24 ani, descendent al unei ilustre familii a Franţei), şi plecată în Eternitate la  30 aprilie 1933, în vârstă de  56 ani, 5 luni, 15 zile.

Am remarcat că acest suflet de român, fiica a lui Grigore Brâncoveanu, a fost o energie ce a vibrat pe o înaltă frecvenţă, iar ceea ce îmi doresc să citesc cândva, sunt scrisorile sale către Marcel Proust.

Iată câteva citate din  Cartea vieţii mele:

„Sentimentul acesta al iubirii, care dă interes vieţii, are drept însoţitor şi umbră întinsă alături sentimentul morţii. Eram de-o şchioapă şi păşeam într-o după-amiază de iulie, pe terasa […] – tata mă ţinea de o mână, de cealaltă sora lui mai vârstnică, tanti Eliza – când i-am auzit pe amândoi spunându-mi grijuliii, cu precauţie şi tandreţe aceste cuvinte extraordinare: A murit unchiul Jean.

[…]

Este în cer! Am ridicat ochii. Un azur  fără pată umplea spaţiul, rămânând  suspendat deasupra azurului uşor legănat al lacului.

[…]    Unchiul Jean, cu nasul său cârn şi faţa tuciurie, cu ochi buni şi inteligenţi, corpolent în redingota-i închisă, stând în picioare pe un covor roşu, şi care tocmai murise, încărcat de ani şi onoruri într-un palat aurit din Moldova, nu se afla în cer. Nu era zburător în acel azur net pe care-l contemplam; […]

Din ziua aceea – căci un copil nu este logic multă vreme – mi-am dăruit inima credinţei, m-am rugat cu fervoare şi deliciu, am făcut sacrificii şi legăminte, am stropit cu aghiazmă imaginile îndrăgite ce-mi decorau camera: eroi, muzicieni, poeţi, romancieri – dar n-am crezut că unchiul Jean s-ar afla în cer.”(pag. 80-81).

„Încă din zorii vieţii, mila a fost sentimentul meu dominant; puterea durerii ce mi-o inspira mergea până la intolerabil. […]

Datorez inimii mamei mele  […]  pornirea de a nu mă simţi deosebită de  nici o altă  făptură, de a fi grijulie  cu nevoile tuturor, de a le socoti viaţa una cu a mea.”

Toată cartea poetei Anna Brâncoveanu despre viaţa sa este o lectură fabuloasă.

Este o lucrare cu informaţii culturale şi de istorie deosebit de valoroase, este o frescă a societăţii în care a trăit această fiinţă înzestrată cu talent autentic.

Descrierile naturii, pe care autoarea le face atunci când vorbeşte despre momente din viaţa sa,  sunt de o frumuseţe şi concreteţe că ni le imaginăm deosebit de uşor de parcă am vedea fotografii. Şi a trăit pe diferite meleaguri superbe.

Referindu-mă acum la scrisorile marelui scriitor Marcel Proust publicate în acest volum, pot spune că mi-au oferit o comunicare de mare impact sufletesc şi cultural.

Sunt scrisori din perioada 1901 – 1919, iar Marcel Proust a murit pe 18 noiembrie 1922.  Sunt precedate de două texte ale Annei Brâncoveanu:

Portretul lui Marcel Proust, şi   O amintire  despre Marcl Proust.

Impresionante cuvinte ale poetei:

„L-am cunoscut pe Marcel Proust pe vremea când magnifica lui inteligenţă, afecţiunea lui suavă şi alarmată, frazele sale  divizate în ţâşnitoare rachete  de  entuziasm, de observaţii şi de şiretenie aparţineau numai şi numai prietenilor. Cu o autoritate magnetică, ne obliga să-i subestimăm uluitoarele daruri pe care le gustam cu pasiune.

[…] instituia  cea mai seducătoare iluminare. Întrunirile noastre amicale îl aveau pe Proust aşa cum Parisul are Luvrul; Londra, parcurile,Palermo, grădina sa botanică. […].

Poezia, muzica, pictura, cugetarea filozofică, discuţiile politice treceau cu toate  pe sub privirea lui Marcel Proust.

[…] Fără Marcel Proust … […] eu n-aş fi scris  poemele cerute de predilecţia lui…  Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-ao facă o nobilă iubire a cuvântului.”

„…avea pasiuni decisive, timpul drămuit, o preştiinţă a nevoilor sale spirituale, o solitudine lăuntrică pe care nimic n-o putea invada.

[…]

Dintre scrisorile pe care mi le-a scris Marcel Proust o seamă lipsesc. Intenţionat le păstrez secrete pe acelea în care spiritul său, doldora de putere de observaţie  şi de neaşteptată hilaritate, schiţa strălucite şi maliţioase portrete, în stare să necăjească  fiinţe strălucitoare îndrăgite de el,”

Din aceste zeci de scrisori,  ale lui Marcel Proust către  Anna Brâncoveanu de Noailles,

pentru că toate sunt importante şi merită citite, cu greu am ales  să reproduc crâmpeie din una din ele.

Iat-o:

„(1908) Doamnă,

Dacă n-aş şti că oamenii cei mai mari sunt şi cei mai buni, tot în virtutea unei legi naturale şi veşnice, m-aş simţi prea stânjenit de bunătatea voastră şi de osteneala de a-mi scrie cu atâta gentileţe. Dar, ca şi precedenta,  scrisoarea aceasta îşi are cruda ei săgeată. Era: „Plec în Grecia”[1].  Iar acum: „Plec în Italia.” Şi, fără îndoială, nu vă văd la Paris. Şi în egală măsură aceasta năruie dorinţa pe care zilnic o sper realizabilă a doua zi, fără ca decepţiile acumulate să-mi micşoreze prin ceva puterea nădejdii.

[…]

Pe curând, Doamnă. În clipa aceasta gândurile mele domnia voastră sunteţi, îmi păreţi aidoma mai cu seamă lui Wagner. Sper ca asta să nu vă supere, cum nu ofensează nici imensitatea viselor şi nici atotputernicia orchestraţiei voastre – dumneavoastră care sunteţi mai mult Siegfried decât Isolda, şi ale cărei versuri despre grădinile Lombardiei inmănunchează miile de tonuri ale unei orchestre cu interpreţi fără număr,  „precum un cor divin trezeşte miile de voci ce cântă-n inimi.

Doamnă, ce mult vă admir, cât vă iubesc şi despărţirea necurmată de domnia voastră cât poate fi de dură pentru mine! Să fi trăit  în aceeaşi epocă, în acelaşi  oraş, şi să nu vă văd deloc. Nu mai îndrăznesc să mă gândesc la dumneavoastră, din cauza zbuciumului pe care asta mi-l provoacă:  „Ba chiar am poruncit prin lege-anume în faţa mea să nu rostească nimeni al tău nume”[2].

Al vostru respectuos prieten,  Marcel PROUST”

 

 

Vedeţi şi Dumneavoastră că atunci când încercăm să spunem doar câteva cuvinte despre o carte, până la urmă scriem mai mult, iar, acum, în cazul meu,  sunt ajutată de libertatea de a publica pe blog, unde nu am restricţii de spaţiu tipografic şi, de aceea am scris mai mult.

Vă  mulţumesc că aţi citit şi vă invit cu drag să priviţi fotografii pe care le-am făcut cu bucuria că le veţi vedea:

 

Dedicaţia…

*

Bistriţa,  Duminică, 10 august 2014  Jeniţa Naidin

 

 



[1] Doream mult să merg în Grecia, a trebuit să mă opresc în Sicilia „norocită insulă” a anticilor. Şi totuşi, în decepţia mea, mi-a plăcut să spun: „Sunt asemeni lui Iacob care-o dorea pe Raşela şi s-a ales cu Lia”.

[2] Racine (Fedra).