Jenita Naidin

Am fotografiat, pe ploaie,  Biserica Mănăstirii Prislop

 

 

 

Să fim atenţi la gândurile noastre

căci  ele vor deveni cuvinte.

Când vine în mintea noastră un gând  negativ,

să îl lăsăm un pic, să îl  analizăm cu atenţie

 şi apoi,

să îl înlocuim

cu o cerere de ajutor de la Dumnezeu.

 El va  aduce un gând pozitiv

în mintea noastră, eventual o intuiţie benefică.

Apoi,

gândul pozitiv poate fi spus.

Jeniţa  Naidin

 

 

Cu răbdare, continuăm   să citim   fragmente din cartea:

„JUNG”,

scrisă de  Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,

în colecţia: Maeştri spirituali.

Prima postare  a început în data de 15.03.2015.

Astăzi culeg  un text de la pag. 147-151.

Încet,  să avem o lectură-studiu  folositoare sufletului nostru.

Citez:

«Analista mea, Irene Champernowe, (analista lui Anthony Stevens. n.ns.) care a fost la rândul ei analizată de Jung, îmi spunea că îţi dădea sentimentul că se află acolo nu pentru că-ţi este, pur şi simplu, analist, ci pentru că prin tine îşi continuă propria cercetare, el însuşi învăţând din tot ce se petrecea. Iar lucrul acesta conferea discuţiilor o semnificaţie sporită. Jung însuşi o mărturisea în autobiografia lui:

„Pacienţii mei m-au apropiat într-atât de adevărul vieţii omeneşti, încât n-am putut să nu învăţ lucruri esenţiale de la ei.

Întâlnirile cu oameni aşa de diferiţi, petrecute la niveluri psihologice aşa de diferite, au fost pentru mine incomparabil mai importante decât conversaţiile dezlânate pe care le-am avut cu celebrităţile”. […]

Mai presus de orice n-a uitat niciodată că fiecare pacient este aparte şi că regulile generale, ideile dogmatice şi metodele universale nu i se pot niciodată aplica:

„Învaţă teoriile, îşi sfătuia el elevii.  Apoi, când pacientul intră pe uşă uită-le.”.

Era împotriva terapiei de grup şi a tuturor leacurilor fabricate în serie.

„Când ai de-a face cu indivizii, doar înţelegerea individuală va avea efect.”

Vom vedea că abordarea jungiană a pacientului diferă radical de aceea a psihiatrului convenţional, care aplică  „modelul medical”  tuturor celor pe care-i consultă, concentrându-se asupra semnelor şi simptomelor de boală pentru a stabili  „ce este în neregulă”, a pune diagnosticul şi a prescrie un tratament, păstrându-şi mereu distanţa clinică şi autoritatea profesională.

Dimpotrivă, Jung nu aborda pacientul din perspectiva patologiei, ci preîntâmpinând sănătatea în încercarea de a stabili  „ce poate fi în neregulă”;   se concentra mai degrabă asupra simbolurilor şi sensurilor decât a simptomelor, descoperind ce nevoi arhetipale au suferit frustrări şi trebuie satisfăcute şi legându-se de pacient prin intermediul intimităţii şi al „reciprocităţii”  situaţiei analitice.

Deosebirea esenţială între cele două abordări

este că psihiatrul vede pacientul ca pe o victimă a bolii,

pe când jungianul îl vede ca pe un candidat la individuaţie.

Tratamentul

Atitudinea jungiană faţă de tratament este, şi ea, foarte diferită de a psihiatriei convenţionale. Psihiatrul e preocupat să diminueze suferinţa prin asigurarea medicaţiei şi asistenţei, în vreme ce jungianul îl stimulează pe pacient să participe la propria suferinţă astfel încât să-i privească frontal semnificaţia şi să mobilizeze forţele vindecătoare ale inconştientului.

A te confrunta cu perspectivele majore ale vieţii poate fi foarte dureros, dar reprezintă un imbold preţios la autoexaminare,

un stimulent la a te  „trezi” asumându-ţi propriul chin şi depăşindu-l.

Jung a exclamat odată, cu privire la un pacient:

„Slavă Domnului că a devenit neurotic!”

– căci în acel caz, ca şi în multe altele, nevroza era un îndemn să se îngrijească de ceea ce era absent sau problematic în viaţa lui şi să pornească într-o călătorie de autodescoperire şi reînnoire.

Pentru psihiatru – copleşit cum este adesea de prea numeroşii săi pacienţi – boala mentală e un duşman (asupra căruia îşi proiectează propria sa umbră bolnavă),  un duşman ce trebuie înfruntat şi învins, un  „diavol”  care trebuie alungat.

Pentru jungian boala constituie un mesaj simbolic al inconştientului, indicâd unde anume s-a împotmolit pacientul în lupta sa de împlinire a cerinţelor programului arhetipal al vieţii.

Într-o clinică psihiatrică pacientul parcurge ritualul consultaţiei, al diagnozei şi al tratamentului, pactizează cu psihiatrul pentru a fi descătuşat de boală şi e încurajat să se lepede de responsabilitatea stării sale chinuitoare, lăsându-se  „pe mâinile bune” ale doctorului.

Dimpotrivă, jungianul tratează pacientul ca întreg, încurajându-l să-şi asume deplina responsabilitate a condiţiei  sale şi să-şi înţeleagă boala drept expresie a propriei vieţi trăite ca un tot.  E  învăţat să-şi vadă simptomele ca provenind dintr-un mod de existenţă lipsit de echilibru, el însuşi reprezentând rezultatul unei intenţii arhetipale deturnate.

Tratamentul constă în a-l ajuta să identifice şi să găsească nişte căi de amendare a frustrării arhetipale, părăsindu-şi unilateralitatea şi instaurând un nou echilibru între forţele contrare dinlăuntrul personalităţii lui,  luate ca întreg.

Pentru a realiza acest lucru nu e de-ajuns să te limitezi la interacţia cu circumstanţele conştiente.

Este esenţial să cunoşti situaţia din inconştient.

Iar aici analiza viselor şi a transferului devine indispensabilă. Abordarea psihiatrică e complet diferită:

scopul nu este să pătrunzi în inconştient ori să primeşti mesajele susceptibile de a-ţi fi transmise de acesta, ci să-l analizezi, să-l reduci la tăcere cu medicamente. Ţelul psihiatriei este de a-ţi oferi primul ajutor şi  „reabilitarea”  – de a-l reda pe pacient comunităţii. Posibilitatea ca prăbuşirea psihică să reprezinte o criză plină de semnificaţie existenţială şi o şansă de evoluţie lăuntrică e rareori luată în considerare.

Totuşi, din onestitate faţă de profesiunea psihiatrică, trebuie să recunoaştem că pacienţii lui Jung, după ce el a părăsit Burghölzli, nu au reprezentat nicidecum materia primă curentă a practicii psihiatrice. Majoritatea erau oameni instruţi, înstăriţi şi aflaţi în a doua jumătate a vieţii. Unii erau rafinaţi sub aspect psihologic, în sensul că beneficiaseră deja de o formă oarecare de psihoterapie înainte să-l consulte pe Jung, şi o bună parte aveau prea puţine dereglări psihiatrice.

„Cam o treime din cazurile mele nu suferă de vreo nevroză clar definibilă, ci de lipsă de sens şi scop în viaţă.

Nu m-aş împotrivi dacă ea s-ar numi nevroza generală a epocii noastre.”

[…].

Cărei cauze îi atribuia Jung  „nevroza generală a epocii noastre”?

–  „Pierderii de suflet”  colective:  pierderii contactului cu marile simboluri mitice şi religioase ale culturii noastre, apariţiei instituţiilor sociale ce ne înstrăinează de propria natură arhetipală.

Acest punct de vedere se situează în prelungirea celui susţinut de filozofi precum Diderot şi Nietzsche şi dezvoltat mai târziu de Freud în  „Nelinişte şi civilizaţie”,

anume că beneficiile civilizaţiei se obţin cu preţul fericirii naturale.».

(Va urma)

*

Priviţi câteva fotografii pentru înseninare şi speranţă:

 

Bistriţa,  Miercuri, 18 Martie 2015    Jeniţa Naidin