Arsenie Boca – Destinul talanţilor
CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI
Mereu vedeam, de la un timp încoace, cum mă conduce Dumnezeu pentru că reuşeam să gândesc şi să fac lucruri ce erau peste ştirea şi puterea minţii mele. Simţeam că vin de la Inteligenţa Universală, nu aveam de unde să le ştiu eu şi mă miram.
Acum sunt convinsă că El m-a condus toată viaţa, dar din cartea CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI am înţeles foarte multe lucruri care m-au bucurat şi, de aceea, voi culege la calculator, uneori, câte un mic text din această importantă şi uluitoare operă.
În cartea CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI, scrisă magistral de Părintele Arsenie Boca, avem atât cuvinte de învăţătură cât şi cuvinte care arată ştiinţa despre Om a acestui geniu dat de Dumnezeu României.
Astăzi, Miercuri, 30 mai 2012, citez un fragment din subcapitolul Destinul talanţilor pentru ca să avem prilej de meditaţie:
„Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.
Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire:
cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti, cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale.
Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.
Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu.
Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăsmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care, restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor.
Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire.
Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor.
Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte[1] şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.
[…]
Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor,; meşteşugul ştiinţei, al oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă[2]. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sunt talente.
Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.
Dar, zice parabola, că unii din talentaţi n-au vrut să-L recunoască de stăpân, 80% au făcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.
Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talatului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie şi 80% în anarhie: exact situaţia a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.
Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărturie istoria creştinismului.”
Jeniţa Naidin
