Jenita Naidin

Candele la Mănăstirea Giurgeni, aproape de Băbușa

Invitaţia, primită de a scrie pentru volumul tematic: „Ipostaze existenţiale din lumea satului tradiţional”, care face parte din proiectul cultural-artistic, intitulat  „Vreau să evoluez…daţi-mi cultura!”, îmi oferă fericitul prilej să aduc un omagiu satului meu natal, Băbuşa, loc în care a văzut lumina zilei şi mama mea, Catinca, şi unde am copilărit.

Pentru a scrie aceste rânduri, am mers cu gândul în urmă cu cincizeci de ani, în lumea copilăriei. Amintirile-mi sunt vii, numeroase şi voi nota câteva, începând cu faptul că nu am văzut nicăieri un cer înstelat mai frumos decât cel privit din ograda părintească.

De la vârsta de 14 ani, când am plecat în Iaşi la liceu, şi până în prezent am trăit şi trăiesc departe de Băbuşa, dar dorul şi iubirea de părinţi şi de pământul natal m-a însoţit pretutindeni. Sunt mai mulţi ani de când părinţii mei au plecat din lumea aceasta şi de atunci am mers mai rar în sat, dar tema acestei scrieri mi-a reînviat dorinţa de a-mi vizita locurile unde m-am născut, şi o voi face cât de curând, dacă va vrea Dumnezeu.

Sunt recunoscătoare leagănului copilăriei mele!

Energia satului meu natal şi dragostea de carte au făcut posibil să încep şcoala în opinci şi să îmi închei cariera ca şi funcţionar public în Parlamentul ţării.

Băbuşa este un sat de răzeşi format în a doua jumatate a secolului al XV-lea, prin faptul că Ştefan Cel Mare a făcut împroprietărire, prin dăruire, unor oşteni ai săi iubitori de ţară şi de neam. Fratele mamei mele, cu sute de ani mai târziu de la eveniment, respectiv prin anul1959, când eu eram un copil, spunea mereu cu mândrie: „suntem răzeşi şi gospodari”. Deci, se transmisese, prin viu grai, felul cum au început să vieţuiască oamenii pe acel loc. Aici este o biserică de lemn veche de peste 200 ani şi frumoasă ca o bijuterie. La ctitorire a primit Hramul Sfântul Nicolae, iar apoi s-a adăugat şi Sfântul Dumitru.  Băbuşa aparţine de comuna Băceşti, localitate atestată documentar din anul 1242, dar ca sediu de comună este infiinţată în 2 decembrie 1844 prin act dat de Divanul Apelativ al Ţării de Sus din Iaşi.

În document era stipulată deschiderea de prăvălii pe locurile neocupate de dughenele boiereşti. O mare parte din suprafaţa comunei Băceşti era în proprietatea Eforiei Spitalului Sfântului Spiridon din Iaşi. În Băceşti am urmat cursurile claselor V-VIII. Îmi amintesc faptul că era o distincţie între satul meu, Băbuşa, loc neprihănit şi liniştit, cu 100 de case, şi Băceşti, târg mare, cu aer cosmopolit, cu gară, cu un spaţiu destinat pentru ca anual, vara, să aibă loc bâlciul, ca loc de distracţie şi unde să se desfăşoare activităţi comerciale pentru multe sate din jur. În Băceşti erau magazine mari şi brutării ce aparţineau evreilor, era o bibliotecă în care intrai urcând multe trepte ca într-un templu.

Comuna Băceşti a aparţinut de Regiunea Iaşi, iar acum aparţine de judeţul Vaslui.

*

În anul 1937, doi tineri, Catinca şi Jănică, în vârstă de 20 ani, fiecare din ei orfani de ambii părinţi,  se întâlnesc în Băbuşa, la botezul unui copilaş şi se îndrăgostesc. Peste câteva luni, Jănică a venit din satul lui, Cuci, să o ceară de soţie pe Catinca exact ca în poveşti: călare pe un cal alb ca neaua, iar el era un tânăr frumos, brunet cu pielea albă ca spuma laptelui şi cu ochii verzi. Catinca era frumoasă, avea ochii albaştri ca floarea de nu mă uita.

S-au căsătorit în anul 1938. El avea, ca zestre, doar acel cal alb, ea avea, ca zestre de la părinţii ei, o bucată de pământ pe care şi-au construit prima lor casă cu două camere. Din iubirea lor, între anii 1939-1957 s-au născut 8 copii. Al şaselea copil al acestei perechi s-a ivit pe lume în anul 1951 şi a devenit persoana care scrie aceste pagini.

*

Merg cu gândul în primii ani de viaţă.

Ce timpuri!

Mă văd în curtea casei părinteşti cu iarbă, troscot şi mereu curată după cum erau cerinţele părinţilor.

În fundul grădinii, dincolo de gardul cu salcâmi, era lunca, ce se întindea între sat şi comună, cu o iarbă verde cum nu este, în zilele noastre, nici cel mai reuşit gazon modern.  Pe luncă, Duminica  băieţii şi bărbaţii tineri jucau fotbal în timp ce o mulţime de copii şi oameni asistau.

Aproape de grădina noastră curgea pârâul Băbuşa, un afluent al Râului Bârlad ce trece prin partea stângă a satului, şi care, în acele timpuri avea un debit de apă încât, pe el funcţiona o moară situată între satul Băbuşa şi Cuci. Din localitatea Cuci, locul unde crescuse, tatăl meu, Jănică Dodiţă, călătorise pe calul lui alb,  peste apa Bârladului şi îşi întâlnise destinul, rămânând în Băbuşa, sat aşezat la poalele unui deal cu un pământ prielnic pentru pomi fructiferi, dar şi cereale. Vara, ca şi copii, mergeam la scăldat în Râul Bârlad ce curgea limpede pe lângă sat, separat băieţii de fete, nu ştiu de cine era făcută ordinea, dar nu au existat incidente pentru că mentalul colectiv era curat, era o educaţie ancestrală bine respectată ce o primeau copiii deopotrivă de la familie, biserică şi şcoală.

Părinţii mei, precum şi ceilalţi oameni din sat, aveau în proprietate, diferenţiat, bucăţi de pământ, atât în vatra satului, pe lângă gospodărie, dar şi în spaţii mai depărtate pentru lanuri de grâu şi orz sau suprafeţe împădurite. Era o armonie creată natural, demult, prin înţelegerea celor împroprietăriţi atunci şi transmisă din generaţie în generaţie.

În faţa satului era un deal pe care iarna copiii se dădeau cu sania şi cu schiurile, iar vara păşteau oile şi vacile sătenilor. Era un loc al comunităţii preţuit de toţi oamenii.

Pentru a merge la şcoală în comună, după absolvirea primelor patru clase în satul natal, treceam o punte din lemn făcută dintr-un singur copac. Astfel treceam Râul Bârlad ce traversa lunca, chiar prin mijlocul ei şi, pe luncă, în partea dinpre Băceşti, ateriza periodic avionul, pentru a duce cazuri urgente la Iaşi, sau pentru a paraşuta pachete cu sânge pentru nevoile Spitalului comunal.

Sosirea avionului era pentru toată lumea un eveniment important atunci.

În anii copilăriei am văzut şi trăit obiceiurile tradiţionale ce aveau naturaleţea şi concreteţea lor, dar păreau şi aievea, păreau desprinse din basm, aşa erau de frumoase: ursul, capra, uratul, semănatul. Era frumos, în timpul iernii, şi felul cum femeile se adunau în grupuri, prin rotaţie la una din case, pentru a toarce, obicei numit: clacă (şezătoare).

Nu uit mersul la Sfânta Liturghie Duminica, unde duceam, după obicei, un leu pentru cutia milelor, apoi mersul la spovedit şi împărtăşit, când duceam preotului ouă.

Am văzut zăpezi mari cât gardurile, încât mergeam pe deasupra pomilor, sau prin cărări adânci săpate în zăpadă în zorii zilei de părinţi.

La masă  mâncam din străchini de lut, cu linguri de lemn, pe o masă de lemn, fără faţă de masă. Această masă rotundă de lemn, pe care mămica răsturna mămăliga din ceaun şi o tăia felii cu aţa, era foarte bine spălată şi rasă cu cuţitul de se făcea galbenă ca lămâia. În acea perioadă a copilăriei mele, familia noastră aducea apa din drum, de la o fântână cu cumpănă aflată ceva mai departe de casa noastră.  Noi foloseam multe lucruri din lemn pe care trebuia să le întreţinem foarte curate aşa încât, trebuia să facem drumuri la fântână destul de des. Conform cuvintelor mamei, lucrurile trebuiau să fie „curate ca helgea”.  Nu mai este pe pământ să o pot întreba de unde venea această vorbă şi regret că abia acum mi-am amintit.  Îmi doresc să mai  fie părinţii mei în viaţă să pot vorbi cu ei mai mult, să îi întreb despre diverse lucruri, acum când, nemaifiind la serviciu am mai mult timp. De aceea, obişnuiesc să spun tinerilor: Să ne facem timp să vorbim cu părinţii noştri, despre rădăcinile noastre! Părinţii mei au plecat pe Marele Drum la vârsta de 80 ani, când aveau 58 de ani de căsătorie, iar eu nu am reuşit să stau de vorbă cu ei despre viaţa lor dinainte de a mă naşte. Acum ştiu că e important să ne preocupe originea şi identitatea noastră.

*

Am găsit scris cu lacrimi de dor greu, într-un jurnal al meu din anul 2001, între altele, următoarele cuvinte:

Sunt bucuroasă că m-am născut într-un sat de o frumuseţe rară, Băbuşa, înconjurat de dealuri moi, unele frumos împădurite, numite Prisaca, altele acoperite cu păşune sau cultivate rând pe rând cu grâu, soreancă (floarea soarelui) sau păpuşoi (porumb) în funcţie de „rotaţia culturilor”. Din primii ani de viaţă, îmi stăruie amintirea despre cum era curtea casei, adică ograda, în care am copilărit şi faptul că până la 7 ani am locuit într-o casă cu două camere ce fusese construită de părinţi când s-au căsătorit. Într-o cameră toţi copiii, iar în cealaltă părinţii. Apoi, amintirea construirii unei case noi, tot în aceeaşi ogradă, construcţie ce a început-o tatăl meu imediat ce s-a născut mezinul familiei, singurul băiat, după ce, înaintea lui, se născuseră şapte fete. Casa aceasta nouă, construită în anul 1958, are 4 camere şi este şi acum în sat, iar cea veche a fost dărâmată. La data construirii a acoperit-o cu şindrilă de brad ce mirosea foarte frumos şi era galbenă.  Mai am în minte, nealterat, ceva superb şi anume: mirosul de fân proaspăt cosit!

Mai am vie în memorie imaginea unei alte ogrăzi, şi anume ograda bunicilor dinspre mamă unde locuia fratele mamei, cel ce îşi zicea răzeş şi gospodar. Ca şi copii, mergeam des la acest unchi, care avea copii de vârste apropiate cu noi, şi era meşter renumit de butoaie. Acolo era o ogradă mare, mereu curată, măturată şi vara stropită zilnic cu apă în formă de semicercuri. Totul era organizat ca într-o farmacie. Erau piese din lemn confecţionate de unchiul, moş Ionică Cucoranu, şi aceste piese erau aşezate pe feluri pentru ca din ele să facă butoaie de toate mărimile. Ograda,  era situată pe marginea râului ce venea de pe Dealul Boleacului, numit pârău (pârăul Băbuşa), şi se vărsa în Râul Bârlad, iar în dreptul ogrăzii, unde se născuse mama mea, se surpau mereu malurile când venea apa mare, încât, la un moment dat, unchiul cu familia lui s-a mutat de acolo într-o casă ce şi-a construit-o peste drum de casa noastră.

*

Acum, când scriu aceste cuvinte mă gândesc la cât eroism au avut în fiinţa lor părinţii mei, şi câtă credinţă  în Dumnezeu, că şi-au născut şi crescut toţi copiii pe care a vrut Dumnezeu să li-i dea, cu toate că au avut condiţii grele de viaţă. Erau creştini ortodocşi adevăraţi şi, deşi le era greu, pentru că, exact când eram ultimii patru dintre noi cu vârste între 3 şi 14 ani, tăticu a suferit un grav accident de muncă şi nu a mai lucrat, totuşi îi auzeam spunând: „suntem fericiţi că nu am aruncat nici un copil, avorturile îmbolnăvesc oamenii”.  Din întâmplarea nefericită, că tăticu a rămas, în urma accidentului, multă vreme la pat, iar apoi a mers în cârjă toată viaţa, Dumnezeu a creat ceva pozitiv. Fiind mereu cu noi acasă, (înainte lucra pe şantier şi venea fie lunar, fie săpămânal acasă), ne-a învăţat tot felul de lucruri bune. De la splendoarea faptului că ne spunea basmele lui Petre Ispirescu, ce le ştia pe de rost, cu un talent de povestitor recunoscut în tot satul, până la a ne arăta cum se confecţionează opincile din pielea porcului tăiat la Crăciun sau cum făcea măturile din mălaiul( aşa se spunea la noi în  sat la sorg) crescut vara în grădină. După ce a început să meargă, sprijinit de cârjă, ne duceam la pădure cu el şi ne arăta şi explica diferenţele dintre arbori, spunându-ne următoarele: în tei să nu vă urcaţi că este un lemn moale; stejarul e puternic şi e bun, mai ales pentru butoaie, dar şi pentru construit case şi trăieşte sute de ani; cornul e elastic, înfloreşte primul iar coarnele, rodul lui, se  coc ultimele din pădure; carpenul e un lemn de esenţă tare; fagul e  un arbore falnic; frasinul e un copac deosebit şi frumos; bradul stă verde tot timpul anului. Despre nuc, copac ce era în grădina casei, spunea: sub falnicul nuc să nu adormiţi niciodată, dar lemnul de nuc e bun pentru mobilă.  Şi tot aşa amănunţit ne explica despre păsările din pădure şi crâng, dar frumuseţea era cu ciupercile, bureţii, cum spunea el. Spunea că ciupercile cele mai frumos colorate sunt otrăvitoare!. Din bureţii comestibili (hribi, mănătărci, gălbiori) luam acasă şi mămica ne făcea mâncare.

Când în familia noastră, din punct de vedere economic, timpurile erau grele, tatăl nostru ne citea din Sfânta Scriptură povestea lui Iov  şi ne cultiva răbdarea.

Ne mai spunea şi alte înţelepciuni din care îmi amintesc:

„Sufletul omului e totul!; Suferinţa şi iubirea sunt strâns legate între ele; Smerenia e cea mai mare virtute;  Duşmanului dă-i pâne şi sare;  Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face; Când un om este bun îi poate face şi pe ceilalţi să fie buni; Omul să se pună în ordine pe el.”

După cum vedeţi, părinţii ne vorbeau în pilde şi versuri, iar cuvintele lor erau frumoase filozofii de viaţă.

Sunt fericită pentru că m-am născut în satul Băbuşa şi din părinţi credincioşi, buni şi curaţi la suflet.

***

Dintr-o greşală tehnică a mea, deci nu a programatorului acestui blog,

la un moment dat, când am salvat într-un fişier,

pe calculatorul meu,  comentariile cititorilor,

din păcate, după salvare, am şters datele iniţiale din administrarea site-ului.

După cum ştiţi, odată şterse, comentariile primite nu mai pot fi publicate, decât dacă sunt iarăşi trimise de autorii lor.  Pentru ca acele comentarii să fie pe blog, încerc,

pe măsură ce voi reuşi, să  republic  articolele la care s-au şters comunicările  şi ataşez respectivele comentarii, cu fidelitate,  aşa cum au fost trimise iniţial de cei care au scris.

Mulţumesc pentru înţelegere!

*

Articolul din prezenta postare a mai fost publicat în trecut  şi atunci am primit  comentariul trimis de Dragoș Vasiliu , pe care îl reproduc:

 

„Trimis în 6 Iul 2015 la 07:49

Sarut mana,
Ma numesc Dragos Vasiliu si am nimerit din intamplare (cautand informatii despre padurea Fundul Babusei) pe blog-ul dumneavoastra. Iarasi intamplarea face sa avem ceva repere in comun (mama mea s-a nascut la doua dealuri distanta, in Tibanestii Buhlii) in 1919 deci contemporana cu parintii dumneavoastra. As fi dorit sa fac niste schimburi de informatii cu cineva din acea “parte de lume”, iar soarta m-a adus aici. Am parcurs mai multe pagini si mi-am dat seama de complexitartea personalitatii dumneaoastra, ceea ce m-a facut sa trag concluzia ca acele meleaguri au fost binecuvantate cu spirit superior. Nu am gasit un buton de “contact” pe blog, asa ca am apelat la aceasta rubrica. Daca imi iertati indrazneala, poate imi puteti indica modalitatea de a va contacta prin e-mail sau ceva asemanator. Nu sunt membru WordPress (si nici nu cred ca voi fi) asa ca metoda “autentificarii” nu reuseste. Cerandu-mi inca o data scuze pentru deranj, va asigur de toata consideratia mea,
Dragos Vasiliu , Iasi

P.S. Pentru eventualul raspuns folositi adresa de e-mail din acest comentariu.”

 

*

Vă invit să vedeţi câteva fotografii pe care le+am făcut la Mănăstirea Giurgeni, aflată aproape de Băbuşa, unde am fost anul trecut cu Naşa mea de botez, Ichim Elena, acolo fiind duhovnicul ei Antonie, cel care de curând a plecat în Eternitate.

 

 

 

Jeniţa Dodiţă Naidin

2 Mai 2018