Creţica, O Poezie, Sfântul Mc. Calinic
Motto:
„Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.
[…]
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.”
Fragment din Luceafărul
EMINESCU
***
Lumea are o evoluţie ciclică, şi, ficare ciclu nou are rădăcini în cel vechi.
Noi, oamenii suntem programaţi ca Destin, spun asta pentru că am observat că alegem doar ce trebuia să alegem.
În data de 29 iulie 2013 publicam, de ziua ei, la scurt timp de când sufletul surorii mele Creţica Plecase la Domnul (20 mai 2013), câteva cuvinte şi o poezie de Vasile Lascăr, poet cu acelaşi nume pe care îl are strada vecină cu locuinţa celui ce, iată, şi el a Plecat, de curând, Ovidiu Drimba, şi care a vieţuit pe strada Speranţei, Bucureşti.
http://jenita.ro/vasile-lascar-poezie-de-ziua-creticai
Azi, când Creţica ar fi împlinit vârsta de 66 ani, dacă mai era pe Pământ, vă invit să citim tot o poezie, a poetei Plecată în Cer foarte tânără, Magda Isanos, poezie pe care eu o iubesc foarte mult,
şi care ne îndeamnă la meditaţie:
MURIM… CA MÂINE
E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne, – atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…
Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece –
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
şi celălalt – şi-mi pare ne’nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.
Magda Isanos
1937
(am cules la calculator textul poeziei din Volumul Cântarea munţilor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, cu o prefaţă de Constantin Ciopraga).
*
*
Citim în Vieţile Sfinţilor câteva cuvinte:
„Luna iulie în 29 de zile:
Pomenirea Sfântului Mucenic Calinic. (†290).
Sfântul Mucenic Calinic se trăgea cu neamul din Cilicia şi a fost crescut în credinţa lui Hristos, pe vremea când, la Roma, împăratul era păgân şi prigonea pe creştini. Şi, ajungând el la vârsta bărbatului desăvârşit, vedea pe mulţi oameni, care se lepădau de stăpânul Hristos şi, trecând la credinţa păgână, aducea jertfă idolilor.
Deci, plângând pentru pierzarea lor, Sfântul Calinic s-a făcut multora dascăl de mântuire, învăţându-i să cunoască pe Atotţiitorul Dumnezeu şi să se lase de cele deşarte.
[…]
Pentru că fericiţi sunt cei ce plâng, zice Domnul, că aceia se vor mângâia.
[…]
Şi fericiţi sunt cei ce plâng cu lacrimi, după durerea inimii, că aceia se vor bucura. Fericiţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, şi pe aproapele, că aceia se vor milui, pentru că, cel ce iubeşte pe Dumnezeu, şi pe aproapele său îl iubeşte,
pentru că, în iubirea de frate, se află moştenirea veşnicelor bunătăţi.”
*
