Jenita Naidin

Despachetez cărţi, citesc prin ele, dar şi încerc să le pun într-o anume rânduială pe raft.

Raft, Eminescu, raft, Blaga, raft cărţi despre religiile lumii,  raft cărţi ale scriitorilor bistriţeni şi clujeni, etc. …

Fac o pauză şi culeg la calculator  din cuvintele lui Titu Maiorescu şi poemul:  Rugăciunea unui Dac, din cartea tipărită în anul 1884,  la  Editura Librăriei- Bucureşti,

sub titlul: 

„POESII  de Mihail Eminescu”.

„Colecţia de faţă cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate în „Convorbiri Literare” de vre-o doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum  numai în manuscript pe la unele persoane particulare.

Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară.  

El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.

Poesiile, aşa cum se presintă în paginile următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt, prin urmare, lipsite de îndreptările ce aveà de gând să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua este, Egipetul, Noaptea, Ănger de pază, Împĕrat şi proletar, Rugăciunea unui Dac, Ǎnger şi Demon).

Dacă totuşi am publicat şi aceste poesii, împreună cu celelalte, aşa cum se găsesc, am făcut-o dintr’un simţimĕnt de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începĕtoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într’o frumuseţă de forme, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.

Bucureşti, Decemvrie 1883

                                                           T. MAIORESCU”.

După aceste cuvinte,  scrise de Titu Maiorescu acum 138 de ani,

pe care le-am cules la calculator cu o emoţie ce nu pot să o descriu,

am să dactilografiez şi poezia, păstrând, cât pot,

 cuvintele cu cu forma şi literele de atunci:

„RUGĂCIUNEA UNUI DAC 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor

Nici simburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi  nici mâne, nici eri nici totdeauna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor, ce n’au fost nici-odată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă’ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a’nainte d’a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenirii izvor de mântuire,

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vĕnturi auzit-am a lui mers

Şi’n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,

Şi tot pe lâng’acestea cerşesc încă un adaos:

Să’ngădue intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,

Să bine-cuvănteze pe cel ce mă impilă,

S’asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă ridă,

Puteri să puie’n braţul, ce-ar vrea să mă ucidă,

Ş’acela intre oameni devină cel ăntăi,

Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătăi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec

Păn’ ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că’n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,

C-ajung pe mine însu-mi a nu mĕ mai cunoaşte,

Că chinul şi durerea simţirea-mi a  ’mpetrit’o,

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit’o

Când ura cea mai crudă mi s-ar părè amor…

Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putè  să mor.

Străin şi făr’ de lege de voiu muri atunce,

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l’arunce,

Ş’aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să amuţe căinii, ca inima-mi s’o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mĕ va  isbi în faţă

Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!”

*** 

Teribile versuri a scris Eminescu! 

Teribile stări sufleteşti a trăit,

Ca să poată scrie  o  asemenea Rugăciune!

DOAMNE!  Odihneşte-i sufletul în Pace! 

Era socotit nebun, dar  se  ştie că: 

 Din oameni, nu ar avea rod nici unii,

de n-ar muri în locul lor nebunii! 

Aşa că, după moartea lui Eminescu,

care a fost un geniu, iar în ultima parte a  Vieţii era bolnav,

 şi nu un nebun,

foarte mulţi oameni au scris, au făcut cărţi de pe urma Operei lui.

Şi-au ocupat timpul vieţii cu studierea Operei lui şi tot nu au terminat!

Deci, le-a dat o „pâne” de mâncat!   

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Duminică, 27 Iunie 2021

Cu faţa spre  O  LUMINĂ  CALDĂ

***      ***