Fotografii frumoase şi versuri
Am fotografiat Toamna în oraşul Târgovişte,
aproape de Biblioteca judeţeană
Iată, nimic nu este pierdut dacă ne îndreptăm câteva clipe atenţia spre poezie.
Sufletul are nevoie de odihnă.
Să-i oferim prilejul citind versuri scrise de poetul naţional al Indiei, Rabindranath Tagore, numit de poporul său: marele vizionar.
Deşi a venit zăpada, aceşti trandafiri, din curtea Mănăstirii Stelea-Târgovişte,
ne bucură. Am făcut fotografia în ziua de 20. 11. 2018, când eram cu Liza și Cristi la
această Mănăstire.
Și acum, poemele:
„Nu păstra pentru tine…
Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale!
Spune-mi-o mie, doar mie, în taină.
Tu, ce zâmbești cu-atâta gingășie,
șoptește-mi cât mai lin:
inima mea te va auzi –
nu urechea.
Adâncă-i noaptea, casa tăcută,
cuiburile păsărilor învăluite în somn.
Deschide-ți printre lacrimi furișe,
printre zâmbete nesigure,
printr-o dulce-mbujorare-a durerii-
deschide-ți taina inimii tale…”.
„Crede în iubire, chiar dacă este un izvor de suferinţă.
Să nu-ţi închizi inima!”
„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite, nu le pot înţelege”.
„Inima este făcută numai pentru a se dărui
cu o lacrimă sau un cântec, iubita mea”
„Nu, dragul meu, nu pot înţelege,
vorbele tale sunt nedesluşite.”
„Bucuria este fragilă ca o picătură de rouă.
Ea moare surâzând.
Dar mâhnirea este puternică şi durează.
Îngăduie ca o dragoste dureroasă să se trezească în ochii tăi.”
„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe.”
„Lotusul vrea mai curând să se desfacă în soare şi să moară,
decât să trăiască sub chip de mugure o veşnică iarnă.”
„Nu, dragul meu, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe”.
„Am iubit această lume
Şi am înconjurat-o ca un vrej vegetal cu fiecare fibră a fiinţei mele!
Lumina şi întunericul lumii amestecat cu amurgul
Au plutit prin spiritul meu, în el s-au topit
În aşa fel încât, la sfârşit, viaţa mea şi universul sunt una!
Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi.
Cu toate acestea nu-i mai puţin adevărat că va trebui să mor.
Cuvintele mele vor înceta într-o zi să înflorească în spaţiu.
Ochii mei niciodată nu se vor mai putea dărui luminii;
Urechile mele nu vor mai auzi soliile tainice ale nopţii
Şi inima mea
Nu va mai alerga grăbită la pătimaşa chemare a soarelui răsare.
Va trebui să iau sfârşit
Cu cea din urmă a mea privire,
Cu cel din urmă cuvânt!
Astfel dorul de a trăi este un mare adevăr,
Iar absolutul adio – un alt mare adevăr.
Şi totuşi trebuie să aibă loc între ele o armonizare!
Altfel creaţia
Nu ar fi putut îndura aşa de mult timp zâmbitoare
Enormitatea înşelăciunii!
Altfel lumina de mult s-ar fi înegrit
Ca o floare devorată de viermi!”
„ În aurora sa viaţa mea era asemenea cu o floare –
Floarea invoaltă care lasă să-i cadă una sau două petale
Şi nu-şi simte nicicum pierderea
Când briza primăverii vine să pândească la uşa sa.
Acum când tinereţea ei a luat sfârşit
Viaţa mea este asemenea unui fruct
Care nu mai are nimic de păstrat pentru sine.
Ci ea aşteaptă să se dăruiască întreagă
Cu toată povara dulceţii sale.”
Rabindranath TAGORE
*
Cu imagini frumoase şi poezie, realizăm Pacea interioară de care avem atâta nevoie.
Cu Iubire şi Recunoştinţă,
Jeniţa Dodiţă Naidin
Joi, 22 noiembrie 2018
În braţele lui Dumnezeu
