Jenita Naidin

Încerc să îmi concentrez atenţia la Prezent. Să mă identific cu clipa Acum.

Sunt bine pentru că sunt atentă la timpul cronologic, la timpul psihologic şi la Prezent.

Reuşesc toate astea pentru că iert şi înţeleg.

Tuturor ni se întâmplă să fim supăraţi de ceva sau de cineva. Un singur remediu există: să iertăm, să ne gândim că oamenii îi supără pe ceilalţi când ei înşişi sunt necăjiţi, plini de frici, fără posibilitatea de a-L accesa cât mai des pe Dumnezeu.

Am de partea mea Munca, Rugăciunea, privitul florilor, bucuria de a scrie ceva pentru semeni, şi, astfel, de o vreme vorbesc doar de Dumnezeu și spre bucuria mea nu sunt supărată pe nimeni.

Chiar nu suntem singuri, deşi uneori nu „vorbim”  decât cu cărţile, florile şi televizorul.

Astăzi m-am gândit la zbuciumul interior al lui Johann Wolfgang Von Goethe atunci când, fiind „într-o stare de înflăcărare, de mare pasiune” aşa cum el însuşi a spus lui Eckerman, a transformat în creaţie momentul acela al vieţii.

Din suferinţa sa, cauzată de refuzul tinerei Ulrike de a se căsători cu el, Goethe, chemându-L pe Dumnezeu în ajutor, preface tristeţea datorată  despărţirii de iubire într-un poem veşnic pentru Omenire.

Scrisă pe drumul, străbătut în caleaşcă, dintre Karlsbad şi Weimar, Elegia de la Marienbad constituie modalitatea prin care, spontan, bătrânul maestru, în vârstă de 74 de ani, îşi descarcă sănătos sufletul.  Se salvează prin creaţie, prin spus:

„Şi dacă omu-n chinuri amuţeşte,

Un zeu mi-a dat în dar să spun ce sufăr.”,

cum scrisese chiar el mai demult, iar acum aplica inconştient şi la început în secret, acest dar benefic. Spune în poem despre suferinţa sa.

După ce adefinitivat Elegia, mai trăieşte o perioadă lipsită de linişte, dar apoi, după şapte ani de la „acele zile tragice ale elegiei” începute la 5 septembrie 1823, va desăvârşi „menirea principală” a vieţii sale: opera FAUST.

Până la sfârşitul vieţii, 22 martie 1832, viaţa lui Goethe a aparţinut doar muncii.

Acum am să vă prezint, în trei traduceri, câteva versuri sublime, scrise de Goethe, versuri ce fac parte din misterioasa Elegie ce a străbătut până la noi şi care are 23 de strofe, pe care, când aveţi timp vă sugerez să le citiţi.

De dragul comparaţiei, v-am pregătit să citiţi, în ordinea publicării şi nu a importanţei,  următoarele:

1.-   Ultimele versuri ale Elegiei de la Marienbad în traducerea lui  Ion Marin Sadoveanu,

pe care le reproduc din volumul: Goethe-Versuri, Ed. Dacia-Bucureşti, 1932.

„Lăsaţi-mă, tovarăşi buni de cale,

Aci-ntre stânci şi muşchi şi mâl de ploaie.

Nainte! Lumea-n drumurile sale

Vă e deschisă, cerul se-nconvoaie.

S-o iscodiţi şi strângeţi în ierbare

Secretul ei trudit în descifrare.

Din toate trec şi simt că-mi bate ora

Şi mie, cel de Zei iubit odată.

M-au încercat; m-a ispitit Pandora

Bogată-n har, în rele mai bogată,

Ei m-au legat cu-o pală de iubire,

Şi-apoi m-au rupt, pierdut în nimicire.”

2. – Ultimele versuri ale Elegiei de la Marienbad în traducerea lui  Lucian Blaga,

pe care le reproduc din volumul:

Din lirica universală, Tălmăciri de Lucian Blaga, ESPLA, 1957.

„Lăsaţi-mi tovarăşi, voi, de drum,

singur să fiu, lângă rovini, acum.

Luaţi-o înainte! Cerul şi pământul

vi se deschid în faţă, larg e vântul!

Priviţi şi amănunte adunaţi,

Secretul firii să mi-l îngânaţi!

Pierdut-am lumea, mie-mi sunt pierdut,

eu care-aveam a zeilor favoare.

Cercând îmi dăruiră pe Pandora,

bogată-n bunuri, prin primejdii mare.

M-au îndrumat spre gura, darnic cer,

m-au despărţit, m-au osândit să pier.”

3.-   Ultimele versuri ale Elegiei de la Marienbad în traducerea lui  Ştefan Augustin Doinaş,

pe care le-am cules din volumul: Goethe, Opere, Poezia, I, studiu introductiv, note şi comentarii de Jean Livescu, Editura Univers, Bucureşti, 1984.

„Lăsaţi-mă aici, fideli tovarăşi!

Pe stânci să stau, în smârc, în muşchiul sur

Porniţi! Deschisă vă e lumea iarăşi,

Pământu-i vast, iar cerul nalt şi pur;

Priviţi, scurmaţi, daţi preţ firimiturii,

Şi îngânaţi secretele Naturii.

Pierdut-am Totul, m-am pierdut – şi-odată

Am fost iubit de Zei! Pandora, ca

Bogată-n bunuri, însă mai bogată-n

Primejdii, mi s-a dat, spre-a mă-ncerca

M-au dus spre gura ei de haruri plină,

Azi mă despart – şi mă strivesc în tină.”

*

Personal, întotdeauna când citesc traduceri mulţumesc traducătorilor, graţie cărora iau cunoştinţă de opere scrise în alte limbi ale Pământului şi apreciez amprenta celui care a tălmăcit.

Prin comparaţia de care avem parte vedem, până la urmă, fondul celor scrise de Goethe, suferinţa despărţirii de Ulrike, trăire pe care a exprimat-o în poezie atât de impresionant.

Să mai vedem câteva versuri superbe din Elegie în traducerea celor trei.

Să citim o strofă ce exprimă o tânguire, o grea povară,  pe care parcă o simţim, după atâta vreme, aşa cum a exprimat-o Poetul Goethe  în 5 septembrie 1823, având ca izvor durerea sa interioară, zbuciumul său.

Am reţinut data, 5 septembrie, căci peste 126 de  ani se năştea soţul meu.

1.-  Iată  strofa care ne înduioşează şi după 191 de ani de când a fost scrisă,  în traducerea lui  Ion Marin Sadoveanu,   pe care o reproduc din volumul: Goethe-Versuri, Ed. Dacia-Bucureşti, 1932.

„Din depărtări acum minuta zboară.

La ce mă-mbie? Nu o ştiu prea bine:

Ea vrea-nspre cer s-o simt cum mă-nfioară,

Iar eu, s-arunc povara ei din mine.

Un dor m-a prins din ce în ce mai mare,

Şi-n loc de sfat, strâng lacrimile-amare.”

2. – Aceeaşi strofă  în traducerea lui  Lucian Blaga,   pe care o reproduc din volumul: Din lirica universală, Tălmăciri de Lucian Blaga,  ESPLA, 1957.

„Şi-acuma sunt departe. Astei clipe

n-aş şti anume ce i se cuvine.

Frumuseţii e-ai adaugă şi un bine,

dar grea-i povara ce o port în mine.

Un dor mă sfâşie, pe drum visând.

Şi sfat îmi dă doar lacrima curgând.”

3. – Strofa care ne înduioşează şi după 191 de ani de când a fost scrisă,  în traducerea lui  Ştefan Augustin Doinaş,

pe care am cules-o la calculator din volumul: Goethe, Opere, Poezia, I, studiu introductiv, note şi comentarii de Jean Livescu, Editura Univers, Bucureşti, 1984.

„Acum departe sunt! Ce se cuvine

Acestei clipe? Nu ştiu. Ea-mi oferă

Pe lângă  frumuseţe-un strop de bine;

Dar vreau să-l uit, povara-i prea severă.

Un dor ne-nvins necontenit mă mână,

Iar sfat, doar lacrimile-o să-mi rămână.”

*

Aşa este, uneori numai Lacrimile ne pot ajuta! Ne demineralizează, devenim îngeri!

Dar, să nu uităm! Nimic nu e uşor pe Lumea aceasta, iar ce e Dincolo, nu ştim.

Gândim doar că, dacă aici respectăm Legile Divine, Dincolo Sufletul nostru va pluti cu o vibraţie înaltă, în Lumină şi Pace.

Şi de ce nu am crede că avem un rol în Univers după cum s-a spus în Profeţiile de la Celestine:

„- Evoluţia continuă. Oamenii duc înainte devenirea universului spre forme de vibraţie mult mai înalte şi complexe.”.

Să ne dorim să ajungem la o cât mai mare spiritualizare! Pentru asta, cititul şi scrisul ne sunt de ajutor.

Bistriţa, Luni, 28 aprilie 2014 Jeniţa Naidin