Jenita Naidin

Suntem invitaţi, prin Motto-ul unei cărţi, scrisă de Steve et Shaaron Biddulph, intitulată:

Iubirea se construieşte în doi,

să ne reamintim că ne aflăm aici, în viaţa terestră, cu scopul de a învăţa să iubim.

Să iubim copiii, părinţii, florile, oamenii, vietăţile pământului, partenerul de cuplu, Cerul.

Ceea ce nu găsim în carte, dar ştim, este că iubirea pentru Dumnezeu este înnăscută şi de aceea Îl iubim în primul rând pe El. Cu Dumnezeu în minte permanent nimic nu este greu.

Cartea conţine informaţii utile despre cum să facem ca iubirea în cuplu să fie durabilă, despre importanţa familiei şi cum ajută copiii la maturizarea părinţilor, despre romantism.

În Cuvântul înainte, scris de autori, întâlnim un mesaj important:

„Iubirea e dificilă. Va trebui să lupţi ca să nu-ţi pierzi onestitatea şi vei risca respingerea- fără încetare. Nu va fi tot timpul plăcut, dar va fi autentic, iar intimitatea astfel construită va fi indestructibilă şi de neocolit.

Unele dificultăţi sunt necesare, dar deruta şi singurătatea nu se numără printre ele. Scopul nostru este să risipim deruta, să oferim o hartă şi instrumente pentru călătorie. Şi să-ţi aducem la cunoştinţă, prin povestiri şi exemple, că pretutindeni există oameni care fac aceeaşi călătorie, iar învăţătura lor poate fi împărtăşită.

Dacă vrei ca relaţia – şi familia – ta să înflorească, fără să-ţi prejudiciezi spiritul, inima sau valorile în care crezi, atunci cartea aceasta e pentru tine.”

Şi cartea este un adevărat ghid pentru orice familie, dar şi pentru cei care vor să îşi întemeieze o relaţie de cuplu şi o familie cu copii. Când ne vorbesc despre ei, autorii ne arată că, în munca lor de consiliere, au constatat că peste tot în lume sunt mulţi părinţi şi copii nefericiţi. Se vede că o societate privilegiată material are copii ce trăiesc din ce în ce mai aspru şi că oamenii găsesc în calitatea de părinte un lucru din ce în ce mai dificil.

S-a înlocuit bunăstarea emoţională cu bunăstarea materială!

Iubirea din cuplu are efecte benefice şi asupra celor două fiinţe, dar şi asupra celor din jur. Femeia şi bărbatul aflaţi în relaţie de dragoste realizează atât o experienţă interioară unică, dar pot da naştere la copii pe care îi cresc în atmosferă de siguranţă şi bucurie. Cuplurile fericite, vibrante răspândesc în jurul lor energii pozitive, atrag prieteni valoroşi pentru că au case primitoare. Omul, cu cât iubeşte mai deplin, cu atât mai mult i se deschide inima spre întreg Universul.

Pagini întregi din această carte sunt dedicate vieţii de cuplu, îngrijirii copiilor, dar şi unor interesante rezolvări a certurilor care au menirea să apropie oamenii.

Oamenii, oricât ar fi de ocupaţi, ar fi bine ca, din când în când, să se gândească la felul cum îşi trăiesc ansamblul vieţii lor, analizând cu sinceritate principalele dimensiuni ale existenţei. În sinteză, laturile principale ale vieţii, cărora să le dea atenţie fiinţa umană printr-o analiză periodică şi apoi să poată face anumite schimbări, ar putea fi „cei şase stâlpi” enumeraţi de autorii cărţii Iubirea se construieşte în doi: 1. Căsătoria/uniunea liberă, 2. Calitatea de părinte, 3. Grija faţă de sine, exprimarea personalităţii, 4. Implicarea în societate, 5. Prietenii, 6. Activităţi semnificative.

Cu primele două probleme ale vieţii se confruntă cam optzeci la sută din oameni. De aceea şi cartea se referă, în principal, la ele.

Invit tinerii să mediteze la aceşti „stâlpi” şi să ştie că a-şi rezolva problema iubirii înainte de a deveni părinţi este de esenţă. Cei doi soţi, autorii acestei cărţi, iubindu-se, au format un cuplu fericit care, după apariţia copiilor, s-a consolidat şi au putut să fiinţeze ca familie armonioasă, dar să fie şi consilieri şi profesori utili celor din jur.

Cu trecerea timpului şi după ce au publicat 7 cărţi, autorii spun: „nu mai aveam senzaţia că salvarea lumii e responsabilitatea noastră exclusivă” şi că:

„Simţim că suntem o părticică a unei schimbări sociale profunde – părinţi cu un sentiment mai puternic al valorii proprii, bărbaţi care-şi recapată locul în sânul familiei, o copilărie ce devine mai puţin opresivă şi mai sigură.

Senzaţia noastră este că cele mai bune rezultate se obţin nu printr-un activism fanatic, ci avansând calm, gândind temeinic, trăindu-ţi convingerile şi încercând să le transmiţi mai departe. Am continuat să pregătim consilieri, mai ales în domeniul vindecării de traume şi de abuzuri, şi să-i învăţăm pe părinţi să-şi educe copiii punând accent pe evitarea violenţei.”

Citirea unei cărţi ne poate ajuta să facem conexiunile cu situaţii asemănătoare.din viaţa noastră. Pentru că atunci când am citit textele de mai jos am avut prilejul să analizez anumite momente din viaţa mea, dar fără a mai putea schimba lucruri legate de creşterea copiilor, fiindcă ai mei sunt trecuţi de 33 de ani, şi nici legate de faptul că în tinereţe mi se inoculase că pe primul loc e serviciul, fiindcă am ieşit la pensie, invit cu drag, mai ales, cititorii tineri să mediteze, dar şi pe ceilalţi, deoarece învăţând, putem să discutăm corect cu cei din jurul nostru, eventual să ne ajutăm nepoţii:

„În cultura noastră nu există o reţetă pentru a face viaţa de familie să funcţioneze ci numai pentru a o face să reziste în timp, ceea ce nu e acelaşi lucru. Proverbul «Cum îţi aşterni, aşa dormi» a fost foarte la modă la jumătatea secolului trecut – şi n-a reprezentat un preludiu tocmai potrivit la arta dragostei! Cealaltă vorbă bine cunoscută, «Pe copii trebuie doar să-i vezi, nu să-i auzi», n-a fost nici ea un sfat prea fericit pentru părinţii dornici de perfecţionare.

Din cauza proastei noastre educaţii în ce priveşte relaţiile interumane, multora li se pare că viaţa de familie e o parte deprimantă a existenţei. Cercetătorii au descoperit că numeroşi oameni se simt mai puternici şi mai împliniţi la serviciu decât acasă. În loc să fie locul care îţi aduce siguranţă şi confort, casa poate deveni teritoriul în care te simţi cel mai neîmplinit.”

Când veţi medita asupra textelor de mai sus, să nu uitaţi să vă amintiţi şi să recunoaşteţi că aţi făcut şi multe lucruri bune.

Dragi tineri nu uitaţi că, dacă vă veţi face timp pentru dragoste în toate sensurile din tinereţe, atunci când veţi fi în vârstă, dragostea se va întoarce la Dumneavoastră.

Simţim o mare mângâiere în sufletul nostru când ştim că există un Plan Divin, că solidaritatea este temelia moralei cosmice. Cunoaşterea aceasta este secretul liniştii sufleteşti. A şti că întreaga lume se mişcă în armonie, la porunca lui Dumnezeu este un factor extraordinar de stabilitate. Familia este o lume în sine, un microcosmos în care se naşte şi evoluează fiinţa umană, reprezentând însăşi ierarhia cosmosului. E bine să ştim asta.

În problema vieţii de cuplu, a vieţii în familie, la început, fiecare din noi suntem neştiutori şi constatăm că doar prin experienţele proprii din cadrul conveţuirii, învăţăm.

Despre asta, cartea Iubirea se construieşte în doi ne spune foarte frumos şi ne dă speranţe: „Toţi suntem pionieri, toţi ne croim drum cu greu prin hăţişul vieţii de familie, ca şi cum nimeni n-ar mai fi călcat pe aici înaintea noastră. În trecut, relaţiile din sânul familiei nu erau decât un joc de aparenţe ce trebuiau menţinute. Oamenii nu pretindeau intimitate sau comunicare autentică. Regulile şi clişeele guvernau majoritatea interacţiunilor umane. Înainte de al doilea război mondial, căsnicia era adesea un lucru care trebuia pur şi simplu suportat. Din anii ’60 încolo, dintr-o dată, lucrurile s-au schimbat. Căsnicia a devenit un „articol” pe care-l puteai arunca la coş dacă nu mergea.

Acum, la începutul secolului XXI, am putea deveni prima generaţie care să aibă, la scară largă, cunoştinţele şi deprinderile capabile să facă relaţiile să funcţioneze. Tu şi familia ta luaţi parte la această luptă deschizătoare de drumuri noi. Toţi cei din jurul tău trăiesc aceeaşi experienţă. Mai mult, nimic din ceea ce faci nu e zadarnic.”

Noi oamenii avem de ales în toate laturile vieţii. De aceea putem alege să iubim şi să fim iubiţi, deci, să alegem viaţa de familie, sau putem să alegem o viaţă de singurătate. Noi spunem că e bine să alegem iubirea, viaţa de familie şi să acceptăm că acest lucru e greu, dar că e în avantajul evoluţiei noastre ca oameni de pe această planetă. Dacă suntem educaţi să înţelegem căsnicia ca fiind o adevărată artă şi calitatea de părinte ca pe o superbă profesie, atunci privim totul într-o lumină nouă. Unii dintre noi, aflaţi acum spre sfârşitul vieţii, nu am avut această şansă datorită orânduirii sociale şi familiilor în care am crescut, trăit, şi, în care am fost educaţi doar cum să ne facem o profesie şi să ne câştigăm pâinea pentru noi şi copiii noştri. De informaţii de genul celor din citatul de mai jos nu am avut parte: „Calitatea de părinte te va învăţa asertivitatea. […] Vei deprinde tehnici de comunicare, vei face exerciţii de gimnastică, vei învăţa cum să-ţi organizezi timpul, îţi vei redescoperi copilul din tine şi vei trece prin o mie de alte stadii de dezvoltare a sinelui într-un maraton nonstop, timp de douăzeci de ani…”

Acum ştim că a alege calea de a avea familie este modalitatea de a deveni o fiinţă umană completă. Oricum, unii dintre noi, despre asertivitate am învăţat şi am aplicat în viaţa noastră de părinţi, dar nu a fost suficient! Noi cei în vârstă, atât cei care au reuşit cât şi cei care nu au reuşit, dar mai ales acei dintre noi care suntem „medici răniţi”, invităm tinerii să îşi formeze familii, să îşi trăiască iubirea în relaţii de cuplu armonioase, sănătoase. Odată intraţi în relaţie de cuplu e bine să ştim câteva cuvinte din cartea Iubirea se construieşte în doi: „Prin urmare, trebuie să punem în mod deliberat deoparte timp pentru sufletul nostru şi pentru conversaţii lungi şi profunde care, odinioară, erau o parte obişnuită a vieţii cotidiene. În zilele noastre, duşmanul iubirii nu e ura, ci graba. Partea bună este că, de fiecare dată când investim timp şi efort într-un cuplu de orice fel, părinte şi copil, prieten şi prieten, iubirea se va amplifica. Aşadar, aceste două bătălii – pentru o viaţă mai plină de dragoste când eşti copil; pentru relaţii mai angajate, mai tolerante şi mai senzuale între bărbaţi şi femei – sunt strâns legate între ele. Copiii noştri nu au nevoie ca noi să rămânem captivi în căsnicii disfuncţionale ori să abandonăm o căsnicie dificilă. Ei au nevoie ca părinţii lor să-şi rezolve problemele, ca să-i vadă trăind într-o uniune vie, dar sigură şi solidă. Le datorăm lor şi ne datorăm nouă, această stabilitate.”

În această ultimă referire la cartea Iubirea se construieşte în doi, autori, Steve şi Shaaron Biddulph, carte dedicată vieţii de familie, vă invit să citim câteva idei selectate din această operă, idei cu care sunt întrutotul de acord şi vi le recomand ca pe o meditaţie.

În capitolul: De ce alegem pe cine alegem găsim întrebările: De ce alegem ca partener această persoană, şi nu alta? Ce ne atrage la o persoană şi nu ne atrage la alta? De ce merită să continui cu o anume persoană? Apoi după întrebarea: Cu cine mă căsătoresc?, citim: Această idee surprinzătoare câştigă teren printre cercetătorii cuplului din întreaga lume. Teoria începe prin a atrage atenţia asupra faptului că atracţia este, în mare măsură, o chestiune inconştientă. Nu ştim de ce e aşa, dar suntem atraşi de o persoană anume. Motivul este că funcţionăm pe «pilot automat» şi ne atrag atât trăsăturile invizibile, cât şi cele evidente. Astfel, oameni care diferă la suprafaţă, dar sunt foarte asemănători în profunzime, vor fi inexorabil atraşi în relaţii de cuplu.

E posibil ca anumite trăsături vizibile sau invizibile la un partener, ele să existe şi în structura celuilalt partener. Uneori ne e greu să trăim cu partenerul pentru că ne e greu să trăim cu noi înşine. „Cum se poate asta? În copilărie, pe măsură ce creştem, o bună parte din dezvoltarea personalităţii noastre nu se petrece, din păcate, în sens pozitiv, ci prin anihilarea anumitor facultăţi. De exemplu, mintea ascuţită, intuiţia rafinată, capacitatea de concentrare, spontaneitatea şi căldura nostră s-au dovedit, poate, mai mult decât puteau «înghiţi» adulţii din jur. În lumea modernă, creşterea copiilor înseamnă «decapitarea» multora dintre aptitudinile noastre naturale, iar calităţile copiilor sunt literalmente defăimate: ni s-a spus că suntem enervanţi, neascultători, neastâmpăraţi, insistenţi şi aşa mai departe.

Apoi devenim nişte adulţi care, în diverse feluri, şi-au anihilat anumite aspecte ale capacităţii de a gândi, a simţi, a acţiona. De exemplu, erai pesemne un artist, un muzician, un dansator şi un actor mai bun la patru ani decât la 24! (E interesant că cineva care a fost mai puţin «anihilat» decât media, şi care e expresiv şi vibrant, este descris ca având «o personalitate puternică». Dar toţi avem o personalitate puternică, numai că, la majoritatea, ea a devenit ascunsă şi reprimată.)

De obicei, căutarea partenerului începe tocmai la vârsta la care suntem cel mai puternic afectaţi. Când ne căutăm partenerul potrivit, căutăm în mare măsură inconştient, să ne echilibrăm, identificând pe cineva încă «activ» în zonele în care noi am fost anihilaţi.”

Suntem atraşi de anumiţi oameni pentru că au activate anumite calităţi pe care şi noi le posedăm, dar numai în stare latentă. Dacă admiri foarte tare pe cineva, asta se întâmplă pentru că ai şi tu capacitatea de a fi acea persoană, ceea ce crează acel dor fierbinte numit admiraţie. Dacă acest potenţial nu l-ai regăsi latent în tine, nici măcar n-ai observa calităţile persoanei _ sau le-ai ignora. Când suntem atraşi de o anume calitate în persoana pe care o iubim, trebuie să înţelegem că şi noi putem activa acea calitate în noi înşine. Când criticăm o greşeală a partenerului, trebuie să ne dăm seama că şi noi facem aceeaşi greşeală _ exprimată, poate, în alte moduri.

Întemeierea unei familii este modul ideal de a învăţa să iubeşti.

Iubindu-ne copiii, jucându-ne cu ei, făcându-i să râdă fericiţi, ne vindecăm propriile răni de copii neiubiţi şi redescoperim fericirea.

postat            27 august 2011   Jeniţa Naidin