Năframa Sfintei VERONICA
Cartea: LEGENDE DESPRE IISUS, scrisă de Selma Lagerlof, și publicată de Editura UNIVERSALIA, Craiova, 1990, este deopotrivă importantă atât pentru oameni mari, cât și pentru copii.
Povestirile:
În noaptea sfântă;
Vedenia Cezarului;
Fântâna celor trei magi;
Copilul din Betleem;
Fuga în Egipt
În Nazaret;
În templu;
și Năframa Sfintei Veronica,
sunt de o frumusețe copleșitoare.
Chiar și oamenii care cunosc bine textele biblice, sau filme despre aceste evenimente sunt impresionați de modul în care sunt prezentate de scriitoarea Selma Langerlof.
Astăzi, după ce timp de câteva zile sufletul și mintea mea au parcurs cu atenție cartea LEGENDE DESPRE IISUS, am selectat și citat cuvinte din Legenda: Năframa Sfintei Veronica, în amintirea Poetei Vernica Micle, Sfânta Iubire a lui Mihai Eminescu.
Această Legendă începe așa:
”Spre sfârșitul domniei lui Tiberius, un cultivator de vie, cu soția sa, veniră să locuiască într-o colibă de pe dealurile Sabine. Erau străini și trăiau singuri.
Într-o dimineață, când omul vroia să plece la lucru, văzu cu mirare, la ușa casei, o bătrână ce se așezase pe prag. Părea foarte săracă; era îmbrăcată cu o manta cenușie, dar când se ridică avea o înfățișare așa de măreață, încât omul se gândi la mitul ce spunea despre zeii care vin pe pământ cu înfățișarea unor oameni de rând.
-Nu te supăra prietene că noaptea asta am dormit pe pragul acestei colibe. Aici au locuit părinții mei și cu 90 de ani în urmă aici m-am născut eu.”
Mai departe, citim despre venirea la coliba din deal a unui bărbat străin, care, de fapt o cunoștea pe bătrâna ce locuia cu familia cultivatorului de vie.
Străinul povestea despre Faustina, bătrâna doică a împăratului Tiberius, dar și despre comportamentele inumane ale împăratului, iar cei doi soți, cultivatori de vie, nu știau că Faustina era chiar de față, era bătrîna ce locuia cu ei.
După plecarea acelui bărbat străin, care le spusese că doica împăratului plecase curajoasă în munți de la Curte, dar că numai ea l-ar putea ajuta pe Tiberius, bolnav fiind acum. Să citim:
”De la întâmplarea aceasta, viticultorul și soția nu mai vorbiră de împărat. Se mirau, totuși, că ea avusese atâta putere ca la adânci bătrînețe să se lipsească de atâtea bunuri și mărire. Se întrebau dacă se va mai întoarce la Tiberius, căci ea îl iubește încă. Dacă l-a părăsit a făcut-o numai spre binele lui, crezând că se va întoarce de pe drumul ce apucase.
(…)
Cine oare îl va învăța acum să-i iubească.
(…)
Faustina nu se ducea niciodată mai departe decât până la templul unde se ruga pentru Tiberius.”.
Dragii mei cititori, păstrând proporțiile și făcând analogii echilibrate, mulți dintre noi regăsim situații asemănătoare în viețile noastre.
Acum să mai parcurgem pagini din Legendă și să ajungem la cuvintele despre Iisus, din care citez:
”Așa e, după cum spui. Se răspândise prin pustie un zvon că în Nazaretul Galileii trăiește un profet, care are puterea lui Dumnezeu și poate vindeca, numai punându-și mâna pe fruntea lor.
(…)
Bătrâna Faustina se îndrepta către Ierusalim. Ea nu trimisese pe altcineva după profet.
(…)
Cred că tot poporul a venit la Ierusalim.
(…)
Când ajunseră în acea stradă, care se întindea de la porțile palatului până la muntele Golgota, văzură un convoi trist ce urma un condamnat la moarte pe cruce.
(…)
Faustina privea înfiorată călătoria grea a osânditului la moarte. Cu mare mirare văzu că el purta o mantie de purpură și pe cap o cunună de spini.
(…)
O, sărman de tine, cum te-au chinuit! Zise ea și se apropie cu ochii plini de lacrimi.
Sărmanul văzu că femeia vrea să se apropie de el și se târî până la ea, …. Femeia se aplecă spre el; era totuși fericită că el venise să caute mângâierea la ea. Îl apucă de după gât cu o mână, iar cu cealaltă îi șterse cu năframa ei de in lacrimile și sângele de pe obraz.
(…)
Îți voi arăta totuși un semn al puterii sale. Ți-am spus mai înainte că eu i-am șters fața cu năframa mea, acum o am în mână, vrei să vezi?
Ea desfăcu năframa în fața Cezarului și acesta văzu pe ea urmele unei fețe omenești. … Acest om a văzut că eu îl iubeam și nu știu prin ce minune mi-a lăsat chipul său. De câte ori îl văd, ochii mi se umplu de lacrimi.
Cezarul se plecă să vadă chipul născut din lacrimi, din sânge și urmele înnegrite ale durerii.
(…)
Să fie oare om? șoptea el.
(…)
Tu ești Omul, zise el. (…) În clipa în care a simțit iubirea și mila, boala l-a părăsit. Trei soli trimise Tiberius în ziua următoare.
(…)
Al treilea sol se duse în Palestina și aduse de acolo câțiva discipoli ai lui Iisus, pentru a vesti în Cappreea, învățătura ce le predicase Răstignitul. Când ajunseră în Cappreea, Faustina zăcea pe patul morții, și în ultima clipă a vieții, se converti și a fost botezată cu numele de Veronica, fiindcă îi fusese dat să dea omenirii adevărata icoană a Mântuitorului.”.
***
Cu Iubire și Recunoștință
Jenița Dodiță Naidin
Sâmbătă, 25 Ianuarie 2025
Cu fața spre Lumina Divină
***