Jenita Naidin

Am primit și eu cartea DILEMA CLEPSIDREI și mulțumesc Domnului Gheorghe Mizgan,

dar prefer să public

aprecierile avizate

ale unei scriitoare, poeta  Elena M. Cîmpan:

„ÎNTOARCEREA LA PREZENT

Poetul Gheorghe Mizgan seamănă cu toţi poeţii şi cu niciunul. E atâta infuzie de model şi de original în poezia lui, ca-ntr-o aglomeraţie ordonată la intrarea într-un muzeu celebru, încât e dificil de stabilit contribuţia influenţelor şi aportul personal, graniţa dintre acestea risipindu-se într-o clipă trăită – „carpe diem”- ul latin şi „clipă rămâi, eşti atât de frumoasă” al lui Goethe sunt fără trecut şi fără viitor. Totul la timpul prezent. Prezentul continuu, un timp inexistent în gramatica limbii române, dar care locuieşte fiinţa poetului, reprezintă o trăsătură desprinsă din materia poetică la care lucrează Gheorghe Mizgan, ca un specialist, în egală măsură tehnic şi liric. Şi, totuşi, există mai multă dispoziţie poetică, în defavoarea rigorilor de formare, în vers clasic.

Cartea „Dilema clepsidrei”, apărută la Editura „Singur”, Târgovişte, 2011, se înscrie în Proiectul „Întoarcerea poetului risipitor”, iniţiat de către Ştefan Doru Dăncuş, care-şi propune extragerea din urna literaturii a poeţilor atraşi de rime şi a poeziilor de această factură. Pentru că nu există poeţi puri, doar de rime, şi pentru că ei mai „păcătuiesc şi-n vers alb, modern, proiectul lui Dăncuş ar fi unul închinat poeziei de acest fel, nu poeţilor, potrivindu-i-se numele de „Întoarcerea la poezie”, cea cu armonie, cu muzicalitate, nu doar a poetului, care merge mai departe.

Faptul că Gheorghe Mizgan, după doar trei volume de poezii publicate – „Cameleonul cu aripi”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2008, „Aripi astrale”, idem, 2010, şi „Tunelul timpului”, ibidem, 2010 – face obiectul şi subiectul Proiectului amintit, înscriindu-se printre cei aleşi cu Antologia de faţă, reprezintă o recunoaştere a valenţelor creatoare, demnă de felicitat. De fapt, Ştefan Doru Dăncuş, în „Cuvânt înainte”, menţionează: „Fără a încerca să imite pe cineva, Gheorghe Mizgan scrie cu o sensibilitate şi emoţie care exclud din start cotidiana noastră preocupare de-a epata cu orice preţ”.

În contextul poeziei actuale, frapantă prin insolit, uneori, prin imagini – ţintă, alteori, prin metafore şi sintagme atrăgătoare, deseori, prin truism şi rarisim, prin noutate de expresie mai mult decât orice altceva, preocuparea  de-a înţelege demersul liric în forma lui ritmată şi rimată reprezintă un efort net superior, de concentrare pentru a ajunge la mesaj, la miez, aspect pe care poezia modernă l-a pierdut oarecum pe drum, ea „oferindu-se” mult mai direct percepţiei imediate. Zăbava de-a „pătrunde” în această lume aparte e răsplătită din plin. Chiar dacă e ca un pat al lui Procust, nimic nu rămâne pe dinafară, nimic nu se pierde din esenţa poeziei adevărate, de fond, care trece dincolo de formă.

În „Dilema clepsidrei”, Gheorghe Mizgan „intră” cu gândurile lui senine. Poetul are mereu o rezervă de sevă care îl face să renască. Titlul cărţii e transfer de sens, dinspre o reprezentare a umanului – dilema, spre un lucru clar, palpabil – clepsidra, al cărui simbol depăşeşte marginile cuvântului. Poeme precum „Lacrima” ( „ Frumoasa mea, prin ochii tăi adânci,/ Pierzându-mă în mrejele-nserării,/ Mă regăsesc scăldându-mă-ntre stânci/ Pe plaja mării-n valul dezmierdării.”), „Clepsidra trecerii” ( „Clepsidra trecerii în noapte/ Mereu întoarsă la-nceput,/ Suport de orologiu-n fapte./ A câta oară-ai apărut?// Marcând iubirile în treacăt,/ Pe fiecare-n mod firesc, / Punând, în grabă, câte-un lacăt/ Pentru-a porni. Întineresc!”) sau „Înnoptare” ( „Se-agaţă ziua-n cuiul zămislirii, / Corole albe cerul îşi îmbracă, / Bat clopote în turnul mănăstirii,/ S-apleacă teiul, vântul ca să treacă.// … Se lasă întunericul din cer/ Ca o maramă, tot mai dens ţesută,/ O lacrimă, într-un adânc mister,/ Se întrupează-n stea necunoscută”) probează rezistenţa la creaţie, la neabandonarea poeticului în cursa lungă, în asamblarea de cuvinte cu „sensuri noi”.  Chiar la recunoaşterea de nobleţe: „Nu sunt un geniu literar,/ Nu scriu gândind spre nemurire,/  Dau lumii ce-am primit în dar/ Comunicând cu-a ei trăire.”

Întrebarea care se naşte la fiecare carte nou apărută – „La ce bun?”-  (specifică atât optimiştilor, cât şi pesimiştilor), beneficiază de un răspuns pe cât de rapid, pe atât de adevărat, în cazul volumului „Dilema clepsidrei”: la frumosul din lume. Gheorghe Mizgan adaugă nisipului din clepsidră încă un fir de poezie, în timpul care se-ntoarce mereu. În poet, în poezie.

                                                                     Elena M. Cîmpan”

Sunt convinsă de faptul că aţi constatat cum scrierea Elenei M Cîmpan despre cartea poetului Gheorghe Mizgan are izul profesoarei de Limba Română, dar şi a  scriitoarei avizate   ce este la rândul ei o poetă înzestrată cu talent de Dumnezeu.

6 mai 2012   Jeniţa Naidin