Jenita Naidin

 

Personalitate şi Transfer – Introducere

 

Acei dintre Dumneavoastră care aţi citit această operă dificilă, Personalitate şi transfer, scrisă de eminentul medic-psiholog, Carl Gustav JUNG, ştiţi cât de greu este să rezumăm densele învăţăminte dintr-însa într-un articol de ziar cotidian. Şi totuşi, să încercăm, dar vom face acest lucru în trepte, şi anume, vom vorbi în câteva săptămâni la rând.

C. G. JUNG a lucrat la această operă timp de 12 ani şi a publicat-o în anul 1928.

În esenţă, a reuşit să descrie relaţia dintre conştiinţa Eului şi procesul inconştient, urmare a celor 28 de  ani de experienţă psihologică şi psihiatrică, ca practician în clinici importante.

Pentru început, vom puncta câteva repere şi apoi, pe viitor, vom intra în conţinutul cărţii.

În VOCABULARUL PSIHANALIZEI, la termenul TRANSFER (pag. 437) scrie:  „Desemnează, în psihanaliză, procesul prin care dorinţele inconştiente se actualizează asupra unor obiecte în cadrul unui anume tip de relaţie stabilit cu ele şi eminamente în cadrul relaţiei analitice.

Este vorba aici de o repetiţie a unor prototipuri infantile, trăită cu un marcat sentiment de actualitate.

Cel mai adesea, psihanaliştii numesc transfer, fără alt calificativ, transferul în cadrul curei psihanalitice.

În mod clasic, transferul este recunoscut ca terenul pe care se desfăşoară problematica unei cure psihanalitice, instalarea, modalităţile, interpretarea şi rezolvarea sa caracterizând-o pe aceasta.”

Atitudinea lui C. G. JUNG  faţă de Dumnezeu, şi anume credinţa lui puternică în existenţa Divinităţii, este evidentă în această lucrare, dar şi faptul că a studiat profund opere importante ale înaintaşilor săi din care a învăţat.

El spune la un moment dat că pacienţii săi se exprimă simbolic, exprimare pe care o corelează cu contemplarea divinităţii… „Dumnezeu este spirit”.  Este atent în ce tradiţii religioase au fost educaţi oamenii cu care discută, pe care îi ajută să îşi înţeleagă sufletul.

Arată că omul, prin calităţile sale morale, la un moment dat, dat fiind anumite împrejurări ale vieţii, trece la asimilarea sinelui său şi la o atitudine conştientă. Cel care păşeşte pe acest drum al realizării propriului sine inconştient transferă conţinuturile inconştientului personal în conştiinţă, realizând astfel o expansiune a personalităţii sale.

Permanent, spunem noi, cu mintea la Dumnezeu, autorul face legătura dintre fenomene în decursul evoluţiei conştiinţei umane, privind totul holistic.

Iată şi un fragment edificator:

„ Căci  există un echilibru între Eul şi non-Eul psihic, o religio, adică atentă luare în considerare a forţelor inconştiente prezente a căror neglijare este periculoasă. Această cotitură a fost pregătită de secole de către modificarea conştiinţei.

S-au adaptat confesiunile acestei schimbări seculare? Deşi adevărul lor se poate considera, în mod neaşteptat, pe drept cuvânt etern, veşmântul lor istoric trebuie să plătească însă tribut vremelniciei: acesta ar trebui să ţină seama de schimbările psihice. Adevărul etern necesită limbajul omenesc care se schimbă odată cu spiritul epocii. Imaginile originare sunt capabile de matamorfozări infinite şi rămân totuşi mereu aceleaşi, însă nu pot fi înţelese din nou decât într-o formă nouă. […] … cuvintele lui Origen: Înţelege că eşti o a doua lume în miniatură şi că în tine există soarele, luna precum şi stelele. Şi cum lumea nu este un amalgam în destrămare, ci se sprijină pe unitatea îmbrăţişării lui Dumnezeu, înseamnă că nici omul nu trebuie să se dizolve în pluralitatea contradictorie a posibilităţilor şi tendinţelor sale schiţate de către inconştient, ci să devină unitatea cuprinzătoare a acestora. Căci bine a zis Origene: Vezi cum cel ce pare a fi unul, nu este unul, ci atâtea persoane apar înăuntrul lui, câte voinţe individuale (se află în el). Ţelul creştinului este de a deveni un om unitar în interior.”

Tentaţia ar fi, având în vederea frumuseţea şi valoarea sa, să reproduc aici tot textul, dar mă gândesc la acelaşi risc de care vorbea Jung: ”nimeni nu-mi citeşte cărţile fiindcă sunt înţesate de detalii”, iar eu doresc să citiţi acest articol, astfel încât, mă opresc aici.

♦♦♦

 

 

 

 

 Personalitate şi Transfer – Proiecţia

 

Continuăm să vorbim despre tema începută săptămâna trecută şi analizăm fenomenul PROIECŢIEI.

Astăzi facem o legătură între viziunea despre PROIECŢIE  a psihanaliştilor şi aceea a  maeştrilor spirituali  pentru că am constatat, din felul cum funcţionez eu de ceva timp încoace, dar şi din discuţiile mele cu oamenii, cum prin acest mod de abordare este mai bine înţeles fenomenul de TRANSFER.

Înainte de a prezenta definiţii ştiinţifice ale PROIECŢIEI, ce ne sunt întotdeauna utile, voi spune că paralela între modul de a explica fenomenele de TRANSFER şi PROIECŢIE de către psihanaliză şi de către maeştri spirituali, ce au trăit cu mii de ani înaintea apariţiei psihanalizei, îmi aparţine. Vorbesc aici despre acest mod de abordare pentru că mie aşa îmi este util în relaţiile sau conversaţiile cu oamenii. Este o abordare colocvială şi plăcută în comparaţie cu, uneori, rigiditatea ştiinţei psihanalizei privită unilateral.

Şi acum, să vedem definiţia PROIECŢIEI din VOCABULARUL PSIHANALIZEI:

„A) Termen utilizat într-un sens foarte general în neurofiziologie şi în psihologie pentru a desemna operaţia prin care un fapt neurologic sau psihologic este deplasat şi localizat în exterior, fie trecând de la centru la periferie, fie de la subiect la obiect. Acest sens comportă accepţii destul de diferite (vezi: Comentariu).

B) În sensul psihanalitic propriu-zis, operaţia prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în altul, persoană sau lucru, calităţi, sentimente, dorinţe, chiar «obiecte» pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi. Este vorba de o apărare de origine foarte arhaică, ce acţionează mai ales în paranoia, dar şi în moduri de gândire «normale», cum ar fi superstiţia.»

Dacă citim cele cinci pagini de DICŢIONAR în care este prezentată trimiterea de mai sus (vezi: Comentariu), desigur că sunt multe lămuriri, dar şi iţe încurcate.

Drept pentru care, ne-am permis să facem paralela, am zice  „mai exotică”  despre care vorbeam la început, şi să apelăm la vechii maeştri spirituali care ne explică aceste fenomene, de TRANSFER şi de PROIECŢIE, într-un mod mai accesibil şi protectiv totodată.

Până să povestesc din discuţiile mele inspirate de scrieri arhaice, vă propun încă o opinie a unui psiholog contemporan, André Moreau:

„În măsura în care evenimentul actual «aici şi acum» evocă sau acţionează în rezonanţă cu un vechi eveniment traumatizant, îl va relansa asemeni unui balansier. Semnificaţia traumatizantă a primului eveniment (rana primară) este din nou accentuată şi provoacă aceeaşi durere ca altădată.

PROIECŢIA este operaţia prin care subiectul «expulzează» din sine şi atribuie altcuiva (persoană sau lucru) calităţi, sentimente, dorinţe pe care nu le recunoaşte sau şi le refuză sie însuşi. Această proiecţie este rezultatul intersectării a două evenimente:  unul actual (aici şi acum) cu unul vechi traumatizant (de altundeva şi de altădată), asemănător primului. Primul, prin anumite analogii, îl evocă pe al doilea şi îl întăreşte. Dacă situaţia prezentă evocă într-un mod puternic (provoacă) trecutul, riscă să rănească din nou datorită caracterului ei provocator. La polul opus, un eveniment actual aproape inofensiv (abia asemănător) poate resuscita un eveniment traumatizant vechi foarte puternic. Această proiecţie este astfel o interpretare (colorată de trecut) a unui eveniment actual evocator. Interpretarea (chiar psihanalitică) este deseori o PROIECŢIE.

[…]  Transferul, copilul proiecţiei

Este după părerea mea, descoperirea cu adevărat genială a lui Freud. Mai exact, este vorba despre un report asupra analistului al unor sentimente atribuite altădată părinţilor. Acest transfer corespunde  procesului prin care dorinţele inconştiente se actualizează asupra persoanei analistului. Pacientul trăieşte cu aceste sentimente de altădată, destinate pe atunci părinţilor, iubiţi şi temuţi concomitent, şi îl face pe analist în mod inconştient, să joace rolul acestora.   Forţa traumatizantă a primului eveniment (rana primară) este reîmprospătată şi provoacă aceeaşi durere de altădată. Lecţia de odinioară este transferată în prezent. Definiţia transferului în psihologie: reportarea unei deprinderi anterioare asupra unei situaţii noi.  Este vorba despre transfer în sensul lui psihanalitic: reportul sentimentelor, altădată atribuite unui părinte, asupra analistului (sau mai general, asupra celui din faţa mea).

Transferul este un răspuns la proiecţie şi intervine imediat după aceasta. El pare deseori să survină înaintea proiecţiei, pentru că este mai puternic resimţit, mai corporal (emoţie, teamă, mânie, dragoste), mai aproape de conştient.

Proiecţia precedă, trece cel mai adesea neobservată şi este deseori inconştientă.”

Ei bine, acum să citim din scrierile maeştrilor spirituali, cu privire la TRANSFER, scrieri ce sunt de o frumuseţe şi aplicabilitate practică aparte, motiv pentru care le-am numit ca fiind protective. Iată, pentru început, un text:  „Orice s-ar petrece în jurul dumneavoastră, nu consideraţi că este ceva personal. […]  dacă eu văd pe cineva pe stradă şi îi spun: Eşti un prost, fără să-l cunosc, asta nu  înseamnă că e ceva în neregulă cu el, ci cu mine. Dacă el va lua cuvintele mele în serios, atunci probabil că va crede că este într-adevăr un prost. […] Noi nu ne-am implica personal dacă nu am fi de acord cu ceea ce ni se spune. Imediat ce ai fost de acord, otrava se răspândeşte în interiorul tău şi te laşi prins în visul iadului. Premisa acestei capcane este ceea ce numim importanţa de sine. Împortanţa de sine, sau faptul că luăm lucrurile la modul personal, este expresia supremă a egoismului, deoarece noi facem presupunerea că tot ce se petrece în jur are legătură cu noi. Noi învăţăm să devenim subiectivi (să interpretăm totul la modul personal) în timpul educaţiei noastre, al îndoctrinării noastre, când ajungem să credem că suntem responsabili pentru tot. […] Nimic din ceea ce fac ceilalţi oameni nu este din cauza noastră. Este din cauza lor. […] Este modul în care văd ei lumea.!

Sâmbăta viitoare continuăm acest subiect fascinant, PROIECŢIA şi vom vorbi despre înţelepciunea tradiţiilor sacre în cadrul paralelei colocviale promise.

♦♦♦

 

 

 

 

 

 Personalitate şi Transfer  – Desprinderea de transfer

Când două persoane stau de vorbă, în cadrul interacţiunii respective, se produce fenomenul de TRANSFER, fenomen  ce este însoţit, uneori, de o atitudine de supraevaluare a celui care se descarcă, verbalizează, faţă de cel care ascultă.

Această supraevaluare are loc mai ales în cadrul unei terapii.

Întâi, să mai definim un termen ce ţine de întreaga temă Personalitate şi Transfer, şi anume:  Inconştientul.

VOCABULARULUI  PSIHANALIZEI, la cuvântul  INCONŞTIENT (p. 190) spune:

„A) Adjectivul inconştient e folosit uneori  pentru a conota ansamblul conţinuturilor nonprezente în câmpul actual al conştiinţei, aceasta într-un sens «descriptiv» şi nu «topic», adică fără vreo discriminare între conţinuturile sistemelor preconştient şi inconştient.

B) În sens «topic»,  inconştient înseamnă unul dintre sistemele definite de Freud în cadrul primei sale teorii asupra aparatului psihic: e constituit din conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemul preconştient- conştient prin acţiunea refulării (refulare originară şi refulare retroactivă).

Caracteristicile esenţiale ale inconştientului ca sistem (sau Ics) se pot rezuma astfel:

a) Conţinuturile sale sunt «reprezentanţi» ai pulsiunilor;

b) Aceste conţinuturi sunt acţionate de mecanismele specifice procesului primar, mai ales condensarea şi  deplasarea;

c) Puternic investite cu energie pulsională, conţinuturile inconştiente caută să se întoarcă în conştiinţă şi acţiune (întoarcerea refulatului); dar ele nu pot avea acces la sistemul Pcs-Cs decât prin formaţiuni de compromis după ce au fost supuse  deformărilor cenzurii.

d) Mai ales dorinţele din copilărie sunt cele care cunosc o fixaţie în inconştient.

Abreviaţia Ics […] desemneză inconştientul sub forma sa substantivală, ca sistem; ics (ubw) este abrevierea adjectivului inconştient, el calificând în sens strict conţinuturile sistemului respectiv.

C) În cadrul celei de-a doua topici freudiene, termenul inconştient este folosit mai ales în forma sa adjectivală: într-adevăr, caracterul inconştient nu mai este propriu unei instanţe aparte, pentru că el caracterizează sinele şi, în parte, eul şi supraeul. Dar se cuvine precizat:

a) Că trăsăturile recunoscute în prima topică sistemului Ics sunt, în general, atribuite sinelui în cea de-a doua;

b) Că diferenţa dintre preconştient şi inconştient, deşi nu mai este întemeiată pe o distincţie intersistemică, persistă ca distincţie intrasistemică (eul şi supraeul fiind în parte preconştiente şi în parte inconştiente).”.

Revenind la fenomenul de TRANSFER, având în vedere persoana care este ascultată, deci spune, verbal sau nonverbal, ceea ce simte şi  persoana care ascultă, pot spune:  cred că despre acest fenomen trebuie să aibă cunoştinţă ambele părţi, deşi de multe ori m-am gândit că este sarcina celui care ascultă ( prieten, rudă apropiată, preot, consilier, terapeut, psihanalist) să gestioneze totul. Există stadiul când conflictul sufletesc cu care vine cel care doreşte ajutor este doar transferat şi, odată ce simte că trece pe umerii celuilalt „greutatea” ştie, simte, că i s-a promis vindecarea.

Conform lui Freud conţinuturile inconştientului se limitează la tendinţele infantile refulate datorită caracterului lor incompatibil.

Dar, INCONŞTIENTUL nu cuprinde doar conţinuturile refulate, ci şi acel întreg material psihic care nu atinge pragul valoric al conştiinţei. (Jung).

Ştim că refularea contituie un proces care se iniţiază în copilăria timpurie sub influenţa morală a mediului şi persistă de-a lungul întregii vieţi. Prin analiză, refulările sunt suprimate, iar dorinţele refulate devin conştiente.

Legat de caracterul fantastic al TRANSFERULUI şi de ceea ce simte cel ajutat (cel ce este ascultat), adică de supraevaluarea de care vorbeam la început, Jung spune:

„ Energia transferului este însă atât de mare, încât produce impresia unei pulsiuni vitale. Care este deci finalitatea unor astfel de fantasme? Din observaţia şi analiza minuţioasă a viselor, îndeosebi a celui relatat literal, rezultă tendinţa explicită – contrară criticii conştientului, care încearcă să restabilească măsura firescului – de a atribui persoanei medicului calităţi supraomeneşti […] Să încerce oare inconştientul să transforme medicul într-o divinitate, urmărind oarecum eliberarea de învelişurile personalităţii a unei contemplaţii a divinităţii?”

♦♦♦

 

 

 

 

 Personalitate şi  Transfer – Individuaţia

În demersul nostru de a vorbi despre cartea Personalitate şi Transfer, după o Introducere, ne-am referit la Desprinderea de transfer, iar săptămâna trecută la Proiecţie.

Astăzi ne referim la faptul că suntem unici. Avem o personalitate distinctă. Suntem fiecare o ÎNCERCARE unică de a exista aici pe Pământ, cu un drum asemănător Soarelui şi, astfel, Eul  nostru se ridică tot mai mult spre Lumină.

Medicul Carl Gustav Jung spune că Individuaţia, sau în altă traducere – Individuarea, înseamnă a deveni o fiinţă particulară şi, dacă înţelegem prin individualitate specificitatea noastră cea mai profundă şi incomparabilă, înseamnă a deveni sine însuşi.

În Vocabularul Psihanalizei la cuvântul SINE, scrie: „ Una dintre cele trei instanţe descrise de Freud în cea de a doua sa teorie despre aparatul psihic. Sinele constituie polul pulsional al personalităţii; conţinuturile sale, expresii psihice ale pulsiunilor, sunt inconştiente: unele moştenite şi înnăscute, altele refulate şi dobândite.

Din punct de vedere economic, sinele este pentru Freud rezervorul principal al energiei psihice; din punct de vedere dinamic, el intră în conflict cu eul şi supraeul, care, din punct de vedere genetic, reprezintă diferenţierile sale.”

Se ştie că scopul procesului de individuare este de a deveni ceea ce suntem cu adevărat noi ca oameni. Jean Klein are o carte Fii ceea ce eşti despre care vom vorbi în viitor, dacă va vrea Dumnezeu.

Jung a fost preocupat de dinamica transformării şi dezvoltării individuale. El a susţinut că dezvoltarea se extinde dincolo de copilărie şi adolescenţă, până la vârsta maturităţii şi chiar a senectuţii. Acest proces de dezvoltare a personalităţii, desfăşurat de-a lungul unei vieţi umane l-a numit individuaţie, şi a arătat că se desăvârşeşte dacă persoana conlucrează cu inconştientul şi se confruntă cu el. Legat de această confruntare în cadrul unei analize, deci nu a unei autoanalize (n.ns.), Jung spune: „Aş dori doar să accentuez faptul că există nu puţine cazuri în care medicul trebuie să decidă în favoarea unei preocupări temeinice cu problemele inconştientului, a unei confruntări propriu-zise cu inconştientul. Acest lucru este în chip firesc diferit de interpretare. În cel din urmă caz se presupune că medicul ştie încă dinainte pentru a putea interpreta. În primul caz însă – în cazul confruntării – este vorba despre ceva diferit de interpretare: este vorba despre declanşarea unor procese inconştiente care pătrund în conştiinţă sub forma unor fantasme. Interpretarea acestor fantasme poate fi încercată. Se poate ca în multe cazuri să fie important ca pacientul să aibă o idee despre semnificaţia fantasmelor produse. Este însă de o importanţă hotărâtoare ca pacientul să trăiască complet fantasmele sale şi să le înţeleagă în măsura în care o comprehensiune intelectuală ţine de totalitatea trăirii. […] Medicul trebuie să-i poată fi de ajutor pacientului în actul de înţelegere, acesta însă nu va înţelege şi nu poate să înţeleagă totul şi ar trebui să se ferească pe cât posibil de tehnicile interpretative. Căci nu interpretarea şi comprehensiunea fantasmelor este în primul rând esenţialul, ci mai degrabă trăirea lor.”

Iar noi ştim că trăirea o face cel care cere ajutor şi nu medicul.

Vorbind din proprie experienţă, în cazul unei autoanalize, aşa se întâmplă lucrurile, nu se aşteaptă nimic de nicăieri, ci se trăiesc amintirile venite din inconştient, se conştientizează, se înţeleg şi omul se împacă cu el însuşi, devenind ceea ce este de fapt. Spuneam în altă parte că introspecţia aceasta nu o poate face oricine, ci doar oamenii sănătoşi sufleteşte, deoarece este, de fapt, o coborâre în Infern, dar rezultatele sunt valoroase, sunt AUR PUR.

Din studiile sale, Jung află despre existenţa unui autoreglaj inconştient. Inconştientul nu este capabil doar să „dorească”, ci şi să suspende propriile dorinţe. Această cunoştinţă extrem de importantă pentru integritatea personalităţii rămâne inaccesibilă celui care crede în continuare că este vorba doar despre un caz de infatilism.   Acela se va resemna, va deveni mai tolerant faţă de sine însuşi şi se va retrage din faţa conflictului, nu va progresa, va intra într-un sistem raţionalist şi poate va rosti cuvintele lui FAUST:

„Întregul glob l-am cunosut de-ajuns,/ Ce-i Dincolo, rămâne nepătruns;/  Smintit – cel ce-şi mijeşte-n nori privirea,/ Urzind semeni de-ai săi, cu-nchipuirea!/ Aici să stea, privind în jur; nu-i mut/ Pământul, pentru omul priceput./ La ce s-o ia hoinar prin veşnicie?/ Nu stăpâneşte ferm decât ce ştie./”.

Dar soluţia asta ar fi între-adevăr fericită dacă individul ar reuşi să se debaraseze de inconştient, astfel încât, energia acestuia să fie secătuită până la ineficacitate. Dar nu este aşa! Experienţa ne învaţă însă că inconştientului îi poate fi extrasă energia doar parţial (Jung).

Inconştietul rămâne permanent activ, căci el conţine sursa vieţii, sursa libidoului din care se revarsă către noi elemente psihice. Şi atunci,  ne întoarcem tot la FAUST pentru o anume soluţie adoptată de om:  „Perfect! E gratuit,/ De doctori, şi de vrăji te scapă:/ Ieşi repede pe câmpul înflorit/ Şi-apucă-te de greblă şi de sapă;/ Îţi vezi de tine şi de rostul tău/  În strâmtul cerc al treburilor tale:/ Consumi doar alimente naturale;/”( Traducerea versurilor din  opera lui  Goethe, FAUST, aparţine lui Şt. Augustin DOINAŞ).

Este ştiut că  rolul unei terapii este întotdeauna persoana ca întreg, niciodată simptomul izolat. Când ascultăm un om este necesar să punem acele întrebări care solicită întreaga lui personalitate pentru a aduce în conştient ceea ce a fost reprimat, neglijat, dar de care este nevoie pentru manifestarea totalităţii vieţii sale sufleteşti.

Se ajunge, treptat, la trăirea în plan conştient a procesului de individuare, persoana nu mai este dominată nici de inconştient, nici de valorile culturale create de societate. Ceea ce era dominare pentru individ va deveni un dialog între conştiinţă şi societate şi între conştiinţă şi inconştient. Persoana devine din ce în ce mai familiarizată cu aspecte suplimentare despre Sine.  Jung spune: „Relaţionarea cu Sinele este în acelaşi timp relaţionarea cu aproapele tău omul şi nimeni nu poate relaţiona cu altul atâta vreme cât nu este în relaţie cu sine însuşi. […] Omului care nu relaţionează îi lipseşte întregirea, pentru că o poate atinge doar prin suflet şi sufletul nu poate exista fără cealaltă parte a sa pe care o găseşte întotdeauna într-un tu”.

 

♦♦♦

 

 

 

 

 

  Personalitate şi Transfer – Anima şi Animus

În completarea articolului Individuaţia de săptămâna trecută să vorbim mai întâi.

De principium individuationis filosofii s-au interesat încă din timpul lui Aristotel.

În secolul XX, acest fenomen a fost studiat de puţini specialişti în psihologia dezvoltării şi au folosit termenii: autorealizare, autoactualizare.

Jung considera individuaţia ca fiind un principiu biologic ce se manifestă în toate fiinţele vii, nu numai în cazul fiinţelor umane:  „Individuaţia este expresia acelui proces biologic – simplu sau complicat, după cum e cazul – prin care fiecare lucru viu devine ceea ce era sortit să fie dintru început”.

„Jung era fascinat de ceea ce considera a fi realizarea supremă a principiului individuaţiei – psihicul uman în forma sa cea mai deplină de dezvoltare.”

Este vorba de actul creator al desăvârşirii Sinelui – o integrare treptată a Sinelui inconştient, atemporal, în personalitatea dependentă de timp a bărbatului sau femeii din contemporaneitate. Fuziunea aceasta neobişnuită se petrece în somn. Este de nepreţuit sprijinul pe care îl avem în evoluţia Sinelui noastru dacă ne notăm visele şi le analizăm cu atenţie. Este bine să ştim că, şi dacă nu ni le amintim, visele ne sunt de folos, ele reprezintă travaliul bioelectric al creierului şi ele au un rol în sănătatea noastră sufletească. Visele sunt vindecătoare, dar nu trebuie să credem în ele aşa cum ni le amintim pentru că în vis totul e simbol, substituire, activitate bioelectrică a creierului şi, în această misterioasă muncă a creierului trebuie să credem, fiindcă ea are un rost. „Numai ştiinţa visului te salvează de la păcatul visului.”  Rememorarea viselor, scrierea şi analiza lor intensifică funcţia homeostatică. Natura ştie ce face. Prin vise luăm contact cu omul străvechi din noi, vă spun asta din proprie experienţă, dar să ştiţi, că aceste informaţii nu le dobândim dacă notăm şi analizăm visele câtva timp, aşa, câteva luni şi apoi abandonăm această muncă. Eu am rezultate după 17 ani de studiu individual asupra viselor şi ce este mai frumos decât să ştim să ni le interpretăm singuri! Este o imprudenţă să ne povestim public visele! Până să ştiu asta şi eu povesteam a doua zi, la birou, ce visam noaptea. Acum ştiu că visele se analizează personal sau cu persoane apropiate, părinţi, duhovnic, consilier. Urmare acestui experiment de a ne ocupa de visele noastre în mod ştiinţific, iar ştiinţa nu este păcat, reuşim să ne facem o introspecţie binefăcătoare, visele nu ne mai sperie la trezire, chiar dacă uneori sunt coşmaruri, iar unele vise ne previn cu privire la anumite evenimente ale vieţii şi ne ajută în existenţa noastră. Să nu ne fie frică de vise, deci! Dar să le analizăm cu mintea la Dumnezeu şi la ştiinţa visului, singuri sau cu persoane potrivite. Să citim în Sfânta Scriptură despre visele profeţilor!

Jung spune: „În ultimă instanţă, cele mai multe din problemele noastre rezultă din faptul că am pierdut contactul cu instinctele, cu înţelepciunea străveche, de neşters, depozitată în noi înşine. Şi unde anume putem relua contactul cu omul străvechi din noi? În visele noastre. […] Oricât de favorizată ne-ar fi fost evoluţia, puţini dintre noi pot spera, odată ajunşi la vârsta de mijloc, să fie ceva mai mult decât o versiune relativ bună a Sinelui. O fiinţă umană n-ar ajunge, cu siguranţă, până la şaptezeci sau optzei de ani dacă această longevitate n-ar avea o semnificaţie anume pentru specie. După-amiaza vieţii trebuie să aibă o semnificaţie în sine. A-ţi folosi anii aceştia ca să devii o fiinţă umană atât de deplină pe cât îţi stă în puteri înseamnă să contribui la bunăstarea societăţii şi totodată la împlinirea individuală a vieţii proprii. Oamenii în vârstă care au obţinut individuaţia sunt – şi au fost întotdeauna – deţinătorii înţelepciunii, căci au avut răgaz să reflecteze, să integreze tot ce au învăţat de-a lungul unei vieţi. Oricât de bine instruiţi ar fi tinerii, învăţatul din cărţi nu  se va măsura niciodată cu suflul interior pe care-l poţi dobândi de la cineva care  ştie şi a trăit. A te individua înseamnă a-ţi realiza existenţa personală ca expresie unică a umanităţii şi, în vasul fragil al micii tale lumi psihice, a distila esenţa creaţiei. La scara microcosmică a acestui experiment, marele cosmos devine conştient de sine.”.

Când citim cele de mai sus, gândul ne duce la utilitatea de a ne da copii la şcoală pentru a parcurge cărţile împreună cu învăţătorii şi profesorii lor, de a-i îndruma să asculte de cei mai în vârstă pentru că este un privilegiu să ai bunici în familie, sau alţi adulţi înţelepţi.

Sunt şi oameni care nu şi-au cunoscut bunicii pentru că părinţii lor au fost orfani! Şi nu este numai cazul meu! De aceea, dragi părinţi, sădiţi în inima copiilor iubirea pentru bunici şi lăsaţi-i în preajma lor, dar explicitaţi totul şi copiilor ,oricât de mici sunt, şi bunicilor. Spun asta, pentru că deseori, bunicii, pentru a ajuta la creşterea nepoţilor, pretind să li se spună lor mama, tata, şi, de aici decurg consecinţe în planul realizării ataşamentului în mintea şi inima acelor copii. Adulţii sunt responsabili de a clarifica în mintea copiilor mici cum stau lucrurile.

La începutul discuţiei noastre despre Anima şi Animus, vă invit să citim câteva cuvinte ale autorului cărţii Personalitate şi transfer, Carl Gustav Jung,  carte despre care vorbim în aceste săptămâni în cadrul mai multor articole.

„Dintre  spiritele posibile practic cele mai importante sunt spiritele părinţilor, de unde se trage şi universal răspânditul cult al strămoşilor, care servea iniţial îmbunării acelor «revenants», dar care a devenit pe o treaptă superioară, o instituţie preponderent morală şi educativă (vezi China!). Pentru copil părinţii sunt rudele cele mai apropiate şi mai influente. La o vârstă matură însă are loc desprinderea de această influenţă. De aceea aceste «imagines» ale părinţilor sunt, pe cât posibil şi mai puternic reprimate de către conştiinţă şi primesc cu uşurinţă o marcă negativă datorită înfluenţei lor persistente, poate chiar opresive.

Astfel, aceste «imagines» ale părinţilor rămân, străine fiind, într-o «exterioritate» psihică. Ceea ce ia însă de acum pentru bărbatul matur locul părinţilor în calitate de influenţă a mediului este femeia. Ea este cea care însoţeşte bărbatul, ţine de el, în măsura în care conveţuieşte cu acesta şi este mai mult sau mai puţin de aceeaşi vârstă cu el. Nu îi este superioară nici prin vârstă, nici prin autoritate sau forţă psihică. Ea constituie însă un factor influent care dă naştere asemenea părinţilor unei imago relativ autonome, dar nu unei imago de care – asemenea celei a părinţilor – trebuie să se desprindă, ci dimpotrivă uneia care trebuie menţinută în asociere cu conştiinţa. Datorită psihologiei sale atât de diferită de cea a bărbatului, femeia este (şi va fi mereu) o sursă de informaţii despre lucruri faţă de care bărbatul se dovedeşte insensibil. Ea poate să-l inspire; capacităţile ei premonitive, deseori mult superioare celor masculine, pot să-i ofere avertismente utile, iar sensibilitatea ei orientată personal este capabilă să-i indice căi nebănuite sensibilităţii sale orientată mai puţin personal.”

(va urma)

♦♦♦

 

 

 

 

 Personalitate şi Transfer – Jung şi credinţa în Dumnezeu

Pentru că săptămâna trecută am început să vorbim despre Anima şi Animus, dar nu am amintit câteva lucruri necesare, le vom spune acum, la începutul acestui ultim articol despre cartea Personalitate şi transfer.

„ANIMA este arhetipul feminin la bărbat, iar ANIMUS este arhetipul masculin la femeie. Fiecare sex manifestă trăsături temperamentale şi gesturi, atitudini care sunt, de regulă, proprii celuilalt sex datorită secolelor de viaţă trăită împreună.”

În Dicţionar citim:  Anima şi Animus. Personificare a unei naturi feminine în inconştientul bărbatului şi a unei naturi feminine în inconştientul femeii. Această bisexualitate psihică este o reflectare a realităţii biologice că numărul mai mare de gene masculine (respectiv feminine) este factorul decisiv în determinarea sexului masculin (respectiv feminin). Numărul mai mic al genelor sexului opus pare să formeze un caracter corespunzând sexului opus, care rămâne însă, datorită faptului că se află în inferioritate, de obicei inconştient.

Carl Gustav Jung spune: „Fiecare bărbat poartă în sine imaginea femeii eterne, nu imaginea cutărei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este, în fond, un conglomerat ereditar inconştient, provenind din timpuri străvechi şi îngropat în sistemul viu, un «tip» («arhetip») obţinut din toate experienţele ancestrale legate de fiinţa feminină, un rezultat al tuturor impresiilor despre femeie, un sistem psihic de adaptare moştenit.. Acelaşi lucru este valabil şi la femeie, şi ea poartă în sine o imagine despre bărbat. […] Întrucât această imagine este inconştientă, ea e întotdeauna proiectată inconştient asupra fiinţei iubite şi este unul din motivele esenţiale ale atracţiei pasionale sau ale contrariului ei.”

Începem discuţia noastră despre Jung şi Dumnezeu cu o întrebare a unui reporter şi cu răspunsul lui Jung:

 „R. – Credeţi în Dumnezeu?  –  J. Nu cred.  Acum ştiu.”

Când a ajuns Jung la concluzia că ştie că Dumnezeu există nu ştim.

Referitor la multele filozofii formulate şi publicate de-a lungul vremii în legătură cu forţele ce mobilizează omul în existenţa sa, constatăm acum, la începutul Mileniului trei că, de fapt, în sufletul omului sunt prezente mai multe forţe şi pot fi explicate prin existenţa lui Dumnezeu. Existenţa omului pe diverse planuri ne face să vedem cum, în toate momentele vieţii pulsează aceeaşi energie divină ancestrală.

Înţelegând Fiinţa umană în mod holistic vom da dreptate:

• şi lui Freud care a considerat că cea mai importantă forţă motrice a manifestărilor umane este instinctul sexual;
• şi lui Adler care a determinat instinctul puterii drept un mobil compensator al sentimentului de inferioritate care, dacă se realizează pe deplin, diminuează sau exclude dorinţa sexuală;
• şi lui Jung care a cuprins în studiul său concluziile de mai sus, şi a spus că instinctul dominant ce depăşeşte alte pulsiuni şi pasiuni este o ancestrală şi mistică dorinţă a omului după Divinitate, un dor după Creatorul Lumii, al Universurilor. Un dor după Dumnezeu.

Deci, când reuşim să Îl iubim în primul rând pe Dumnezeu, acest sentiment poate să ne ajute să transformăm instinctele în spirit şi să depăşim cele mai puternice pulsiuni şi pasiuni umane, lucru care nu este uşor de realizat, dar ştiu că este posibil.

Jung ne spune că singura posibilitate de vindecare a omului din suferinţele sufleteşti şi bolile fizice, care sunt consecinţa bolilor sufleteşti, nu poate fi aflată decât prin realizarea personalităţii umane, prin iluminarea ei şi „transsubstanţializarea” acesteia.  Jung promovează conştientizarea şi restabilirea legăturii dintre om şi cosmos, dintre suflet şi trup, dintre om şi Dumnezeu. El ne-a lăsat o Operă din care învăţăm setea de iniţiere în ştiinţa deplină care este dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

În capitolul: Gânduri târzii din opera A.V.R. Jung spune:

„Remarcabil la creştinism este faptul că anticipează prin doctrina sa o metamorfoză în divinitate, deci o transformare istorică «de partea cealaltă». Aceasta are loc sub forma unui mit nou despre o sciziune în cer, indicată prima dată în mitul Creaţiei…[…] Treapta a treia şi decisivă a mitului este însă chiar realizarea de sine a lui Dumnezeu în formă omenească, ca o împlinire a ideii din Vechiul Testament a căsătoriei divine şi a consecinţelor ei. Încă din perioada creştinismului primitiv, ideea încarnării se amplificase până la concepţia de… Cristos în noi. Totalitatea inconştientă pătrundea astfel în domeniul psihic al experienţei lăuntrice, conferind omului o intuiţie a configuraţiei lui totale. N-a fost un eveniment hotărâtor doar pentru om, ci şi pentru Creator […] Continuarea dezvoltării mitului ar trebui să înceapă  de acolo unde Sfântul Duh S-a revărsat asupra apostolilor şi a făcut din ei fii ai Domnului; şi nu numai din ei, ci din toţi cei care prin ei şi după ei au primit filiatio, calitatea de copil al Domnului, fiind astfel părtaşi şi la certitudinea că nu erau doar animalia autohtone, izvorâte din pământ, ci, ca de două ori născuţi, îşi aveau rădăcinile în însăşi divinitatea. Viaţa lor vizibilă, fizică era de pe acest pământ; dar omul lor lăuntric, invizibil îşi avea originea şi viitorul în imaginea originară a totalităţii, în Tatăl etern, după cum spune mitul istoriei creştine a mântuirii.”

Vorbind astăzi despre Jung şi credinţa sa în existenţa lui Dumnezeu,

vă adresez o invitaţie blândă pentru a citi cartea Personalitate şi transfer,

operă despre care am vorbit în ultimele articole şi din care avem de învăţat.

Jeniţa Naidin

♦♦♦