Jenita Naidin

Cartea PSIHOLOGIA RUGĂCIUNII, scrisă de Ioan Bunea, a văzut lumina tiparului la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009 şi ne prilejuieşte comunicarea noastră în aceste momente după ce România şi-a petrecut pe Marele Drum pe genialul Poet Adrian Păunescu.

Faptul că posturile de televiziune au difuzat, în mod repetat, poeziile despre părinţi, scrise şi recitate cu atâta energie şi har de Adrian Păunescu, a constituit un prilej bun pentru ca tinerii şi copiii să se gândească cu mai multă iubire la părinţii lor.

Am ales să vorbim despre Rugăciune în acest moment ca un mod de a-i cinsti memoria acestui mare om de cultură pentru că a fost un iubitor de Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a dăruit o zi de înmormântare, Duminică, 7 noiembrie 2010, plină de Lumină, Soare, flori şi o mare de oameni care l-au însoţit personal sau uitându-se la televizor. Si apoi, pe care dintre noi: părinţi, bunici, copii sau tineri fiind, nu ne-au atins zilele acestea versurile:

„Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.”

            Aşa este: E greu să fii părinte! Uneori, doar Dumnezeu ne poate ajuta!

Să ne referim acum la minunata carte: PSIHOLOGIA RUGĂCIUNII.

În Prefaţa cărţii, preotul-profesor Ioan Chirilă spune: „Psihologia rugăciunii. 1. Psihologia este definită ca fiind ştiinţa care studiază psihicul, legitatea proceselor şi însuşirilor psihice ale persoanei. 2. Ori ca totalitate a fenomenelor care caracterizează un individ sau o colectivitate. Din această perspectivă abordarea unei teme ca cea propusă de autor poate părea forţată sau ne la locul ei. Cu toate acestea vom observa cu uşurinţă în tratare că autorul doreşte de fapt, în limitele celei de a doua definiţii, să arate, în chip pedagogic şi apologetic, că rugăciunea este o parte constitutivă a legii firii noastre. Ca dialog cu Creatorul, rugăciunea reaşează făptura umană, pentru o vreme, în starea sa paradisiacă.”

Şi cum să nu credem cuvintele Domnului părinte Ioan Chirilă din moment ce suntem, unii dintre noi, ajutaţi de Rugăciune în modul cel mai concret. Deci, îndemnul: RUGAŢI-VĂ NEÎNCETAT! este de urmat. Vă spun din experienţă proprie că este posibil ca Rugăciunea neîncetată să devină un mod de viaţă, şi este un mod de viaţă deosebit de util. Încercaţi şi Dumneavoastră! Veţi vedea că orice muncă însoţită de rugăciunea în gând este mai uşoară.

Ioan Bunea ne spune: „Rugăciunea este privilegiul omului, este inima religiei. Rugăciunea este legată indisolubil de natura fiinţei umane; ea este semnul neîndoielnic al superiorităţii şi supremaţiei omului faţă de fiinţele necuvântătoare, ea este manifestarea firească a omenităţii noastre.”

Despre încrederea în eficacitatea rugăciunii, ne vorbeşte Însuşi Mântuitorul, spunând: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevăr grăiesc vouă. De aceea, vă zic vouă: toate câte le cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi luat şi le veţi avea”, „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.”. Ca şi în alte opere, şi în cartea despre care vorbim găsim referire la Prezenţa divină în rugăciune pe care a simţit-o şi B. Pascal în noaptea cutremurătoarei şi definitivei sale convertiri (23 noiembrie 1654).

Continuăm să vorbim despre cartea PSIHOLOGIA RUGĂCIUNII, scrisă de Ioan Bunea, care spune: „Rugăciunea poate să aibă caracter antropocentric şi teocentric. Rugăciunea antropocentrică este aceea prin care se urmăreşte înlăturarea tuturor inhibiţiilor ce se opun în calea unei vitalităţi profunde şi sporirea puterii spirituale prin experienţa iubirii divine. Rugăciunea este teocentrică atunci când subiectul religios realizează cea mai profundă trebuinţă a vieţii unindu-se cu principiul întregii vieţi, intrând în contact cu puterea misterioasă de care crede că depinde. […] Rugăciunea este provocată de trebuinţa credinciosului de a-şi spori viaţa, convertind în valori religioase toate trebuinţele personale ale naturii sale, prin contactul cu Dumnezeu, izvorul întregii vieţi.”

Din proprie experienţă vă spun că practicarea Rugăciunii ne face fericiţi.

Dalai Lama spunea: „Drumul spre fericire presupune trei secrete: hotărâre, efort şi timp.”

Ioan Bunea ne spune, pe bună dreptate, că: „Rugăciunea este un efort continuu al spiritului nostru, efort de atenţie, de autocontrol, de concentrare în scopul apropierii de Dumnezeu şi harul Său.”

Ştim că fericirea nu este ceva întâmplător, ci urmarea unor gânduri şi acţiuni concrete.

Oamenii singuri îşi caută fericirea în lucruri spirituale îndeosebi, dar sunt şi unii care obţin fericirea prin ingerarea de mâncare multă, dulciuri, sau alte substanţe care amăgesc creierul. Amăgit, creierul uită de toate. Practicarea Rugăciunii ajută creierul omului să rămână lucid.

S-a spus că: „Unul dintre marile pericole ale singurătăţii este pierderea respectului de sine.”. Oamenii se simt fericiţi când sunt în siguranţă, iar prezenţa altor persoane în viaţa unui om îl ajută să îşi păstreze stima şi respectul de sine. Când suntem singuri, până ce Dumnezeu ne ajută să avem persoane potrivite în preajma noastră, prin muncă şi rugăciune ne păstrăm respectul de sine şi suntem fericiţi că suntem proprii noştri stăpâni aflaţi în legătură permanentă cu Tatăl nostru din Ceruri, adică cu Dumnezeu.

După ce, în ultima sută de ani, s-au instituit diferite şcoli pentru a ajuta sufletul omenesc să fie sănătos cum ar fi: psihanaliza şi alte multe tipuri de psihoterapii, în prezent este tot mai evident faptul că persoana suferindă sufleteşte găseşte în psihoterapia ortodoxă şi de responsabilizare ca şi în psihoterapia de grup tot mai mult sprijin.

În ceea ce mă priveşte, deoarece le-am studiat, respect şi consider utile toate metodele, atât ştiinţifice cât şi religioase, prin care oamenii pot fi sănătoşi sufleteşte, dar aici, aş vrea să insist asupra unei metode mult folosită de mine, şi anume Rugăciunea. Este vorba de Rugăciunea ce porneşte dintr-o conştiinţă iubitoare de Dumnezeu, conştiinţă care astfel, poate influenţa atât corpul fizic cât şi corpurile subtile. Practicând sincer şi conştient Rugăciunea putem vindeca fiinţa noastră. Este vorba de conştiinţa aflată în Rugăciune ce trece de nivelele grosiere ale copului fizic, adică de ţesuturi, celule şi sisteme fiziologice, şi ajunge la realizarea fuziunii minţii cu materia.

Această conştiinţă universală pe care o dezvoltăm este vindecătoare.

Atunci când punem Iubirea pentru Dumnezeu pe primul loc, iar intenţiile noastre sunt de a face binele, controlăm puterea înnăscută a Iubirii noastre şi dorinţa de vindecare.

Dorinţa de vindecare a celui suferind este cel mai bun medicament.

În orice situaţie şi la orice vârstă, omul are nevoie de vibraţia vindecătoare a Iubirii.

Bistriţa, 15 noiembrie 2010                                                   Jeniţa  Naidin