Jenita Naidin

Puterea  cuvintelor

21 aprilie 2012

Legat de puterea cuvintelor am scris un text pe care îl găsiţi pe  acest blog intitulat:

 Să ne alegem cu grijă cuvintele,

iar acum postez un fragment din scrierea Mariei Ivăniş- Frenţiu, dintr-un material mai amplu primit, pentru documentarea ce o fac pentru scrierea cărților, de la Părintele meu duhovnic  preotul  Grigore Conea, scriere intitulată:

Responsabilitatea morală şi lingvistică faţă de cuvinte: păcatele cu vorba.

„Lingvistul G. Steiner mărturisea:

„Întreaga mea operă este dedicată limbii şi anume, faptului esenţial că putem folosi cuvintele pentru a ne ruga, a binecuvânta, a tămădui, a ucide, a mutila şi a tortura! Omul creează – şi distruge – prin intermediul limbii. Mă fascinează faptul că forţa autonomă a vorbirii umane nu are nici un fel de limită”.

În cartea După Babel, G. Steiner a încercat să urmărească eforturile omenirii de a depăşi barierele dintre limbi prin traduceri ca rezultat al unei nostalgii, al unei tânjiri după Babel. Aplecându-se cu atenţie asupra fenomenului lingvistic, Steiner a descoperit brutalizarea şi devalorizarea cuvântului în cultura modernă:

„Conştiinţa omenirii a fost pătată şi petele s-au păstrat în limbă, limba umană înregistrează şi depozitează şi inumanul”.

Frecvenţa şi forţa sclerotică a clişeelor, a comparaţiilor neverificate, a figurilor de stil uzate (limbajul de lemn), fac ca unele cuvinte să fie lipsite de viaţă.

Limbajul are un rol esenţial în comunicarea umană.

Nu putem stabili relaţii cu ceilalţi, nu putem ieşi din izolare decât prin intermediul limbajului – care este singura cale de a trece de la singularitatea insului la comunicarea cu aproapele nostru, cu semenii, cu întreaga comunitate umană.

„Petele lingvistice” sunt de fapt „pete spirituale”; cuvântul omenesc îndepărtat de Cuvântul vieţii nu mai are de unde să-şi ia lumina. Întunericul din cuvinte este întunericul din sufletul omenesc. Azi, oamenii nici nu mai înregistrează ca păcate acele cuvinte cu forţă distrugătoare pe care le folosesc cu o înspăimântătoare frecvenţă. În fiecare zi şi în toate contextele ai prilejul să întâlneşti degradarea semantică şi spirituală a limbii. Acest lucru nu sperie pe nimeni. Lingviştii înregistrează numai evoluţia sensurilor unui cuvânt, fără a accentua aşa cum se cuvine încărcătura spirituală pe care vocabula în cauză o conţine.

Credem că nu trebuie să punem accentul doar pe corectitudinea cuvintelor, să ne preocupe numai etimologia acestora, ci mai ales înţelesul spiritual cu care ele au fost dintru început învestite. Descoperirea supremă a lui Dumnezeu s-a făcut oamenilor prin Cuvânt. Cuvântul Vieţii s-a întrupat ajungând în maximă apropiere de om şi grăind prin cuvânt omenesc.

Putem vorbi de o dublă funcţie a cuvântului: revelatoare şi etică, între cele două existând o legătură. Cuvântul omenesc concentrează în sine o mare putere.

Printr-un cuvânt pe care-l spune cineva despre sine afli lucruri despre acea persoană. Cuvântul îl descoperă, îl revelează pe acel ins.

Dar cuvântul nu serveşte doar spre a se descoperi pe sine, ci pentru a stabili o relaţie de comunicare cu semenii (e drept că , de multe ori, cuvântul a ajuns să distrugă nu numai comuniunea cu celălalt, ci chiar fiinţa aceluia).

Prin limbaj, o comunitate îşi poate păstra unitatea sau poate pieri. De aceea, funcţia revelatoare a cuvântului trebuie corelată mereu cu cea etică, aceasta relevând o atitudine şi obligând la o atitudine (fie că este vorba de o problemă măruntă, fie de ceva existenţial). Omul nu foloseşte limbajul doar pentru relevarea dezinteresată a gândurilor sale, el urmăreşte în acelaşi timp să-l câştige pe semenul său pentru propria-i imagine despre lume.  …

Deci nu se poate vorbi de un caracter monologic al cuvântului, ci de unul dialogic. Intrând într-un dialog cu o persoană, aceasta poate fi influenţată să-ţi accepte viziunea, de aici răspunderea pe care o implică folosirea cuvântului potrivit cu rostul lui pozitiv şi creator. Cuvântul tău poate deveni piatră de poticnire pentru unii sau cale de salvare; această dublă putere, creatoare şi distrugătoare a cuvântului, trebuie conştientizată de fiecare fiinţă umană.  Toţi oamenii au primit de la Dumnezeu darul de a rosti şi de a auzi cuvinte însă mulţi rămân străini de înţelesul darului. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt, oamenii au la rândul lor posibilitatea de a crea prin cuvânt realităţi noi, în conformitate cu realitatea şi voia divină, spre zidirea sufletelor.

…

În viziunea părintelui Stăniloae, cuvântul mincinos este „degradare, schimonosire a cuvântului, iar acolo unde cuvântul este degenerat, e degenerat însuşi subiectul, nemainutrindu-se cu substanţa vitală a răspunderii.  …  Degenerarea cuvântului, ca slăbire a puterii lui creatoare de realitate, ca pervertire în minciună şi miasmă dizolvantă, este semnul degenerării anticipate a subiectului ce-l rosteşte, al decăderii lui la o stare de umbră inconsistentă.

Ferm este numai omul care trăieşte în obligativitatea comuniunii, când semenii au siguranţa că se pot încrede în el în tot viitorul.”.

Jeniţa Naidin