28 Octombrie 2018
Iată,
astăzi. 28 Octombrie 2018,
sunt 24 ani de când Tatăl meu a Plecat în Eternitate!
Vă invit să privim imagini frumoase ce le-am inserat printre poezii.
Am găsit, într-un volum cu 412 poeme scrise de Profesorul Zenovie Cârlugea, citit cândva fără să las cartea din mână,
poezia „Schitul Iezer -1994 -”.
Observând coincidenţa din titlu, cu anul Plecării Tatălui meu,
dar şi pentru că astăzi este Ziua de naştere
a acestui mare Poet, Zenovie Cârlugea, fiu de preot,
căruia îi dorim: La mulţi ani!,
voi începe să culeg la calculator poeziile de azi cu aceasta:
„SCHITUL IEZER
– 1994 –
acolo era o Vale a Plângerii – un sălaş cărăuşit
ridicat ca o ispăşire : candelă de sute de ani
aprinsă lângă moaştele închinoviatului Stătător
şi o cărare urcând pe sub cornii în floare
Duh păsuitor de toacă
se înşuruba într-un Sorb al Pământului
înrourând cu slavă stătătoare porfira oleandrilor
şi rotindu-se prisositor
într-un ciripit de pasăre
în ruina de putregai (luminător în noapte?)
a unui mic cimitir…”
Zenovie Cârlugea
***
Continuăm cu două poezii ale unui Poet Plecat demult de pe Pământ:
„AŞTEPTARE
Aceeași tăcută și dulce-așteptare…
Eri unul, azi altul, pier visele mele…
– Dar oare ce’nseamnă o stea ce dispare
Când bolta rămâne tot plină de stele?
Zadarnic: nădejdea în mine nu moare…
Ce-s spinii pe ramuri, când vezi trandafirii?
Ce-s norii în fața eternului soare?
Ce-i stavila lumei în fața iubirii?
Eu nu voi, zadarnic, să caut uitarea:
Din calea iubirei oricât te-ai ascunde,
Ca moartea ea trece pământul și marea,
Ca moartea ea numai te află ori unde…
Ce-mi pasă că’ntr-una pier visele mele:
O noapte de vară e mult mai divină
Și mult mai măreață când are și stele
Ce cad în răstimpuri cu dungi de lumină!
Aceeași tăcută și dulce-așteptare…
Eri unul, azi altul, pier visele mele;
– Dar oare ce’seamnă o stea ce dispare
Când bolta rămâne tot plină de stele?”
„ÎN ADORARE
Şi iar mă’ntorc la tine, slăvita mea Icoană,
Cu sufletul fierbinte şi fără de prihană:
L’aduc din depărtare şi-i obosit pe cale,
Zmerit îl plec în faţa altarurilor tale:
Că-mi vin în minte toate din clipa depărtată,
Când ne ’nflorea în suflet o dragoste curată.
Şi iar te văd mlădie ca floarea ’n adiere,
Şi creşti şi mai frumoasă în gândul ce te cere.
De mult mă mână gândul, şi cât de greu se lasă
Pustiul vremii grele pe clipa luminoasă;
E ’ntunecată zarea în urma mea, ’nainte,
Din vremuri depărtate cât încă mai ţiu minte,
De când, lumină sfântă a visurilor mele,
Ţi-ai dus lumina toată – şi lumile de stele –
În alte zări, departe. Acolo e lumină, –
Ce dor mă arde ’n suflet de raza ta senină?
Mi-i glasul slab şi versul nu poate să te prindă
În forma-ţi măiestrită ce ’n gândul meu s ’oglindă;
Nu poate să te-arate şi lumii, în splendoare,
Să spună că tresaltă în raza ta de soare:
O muzică divină, ce’n sufletu-mi pătrunde,
Un farmec ce se lasă cu mirul lui din unde
Ca un descântec dulce al inimii trudite,
Care-mi sporeşte toate visările ’nmiite
Şi-mi creşte iar iubirea şi’n gândul meu te sue
În flăcări de lumină ce n’au să mai apue.
Atâta gingăşie e’n darul tău din ceruri,
Şi nepătrunse’s încă adâncile-i misteruri,
Că mă’nfioară gândul când ştiu că nu-mi lumină,
Că nu-mi trimite-o rază din lumea lui senină.
– Tu eşti iubirea însăşi, beţia de viaţă,
Ce nu e drept acuma să’nvălue sub ceaţă
Şi raza ei din urmă. Nu-i drept să’nchizi în tine
Atât isvor de vise, de farmece divine.
La tine se închină şi florile pe şesuri,
Cu o privire caldă în treacăt tu le ’mpresuri,
Şi parcă-ţi spun în şoapte de dorurile mele,
– Îndură-te, stăpână, şi-ascultă-le pe ele,
Şi vino într’o caldă de suflete’nfrăţire
Să înnălţăm tării cântare de slăvire.
Să fim pătrunşi în taină de-adâncă’nfiorare
Şi sufletul să cânte în pură adorare.”
Vasile Lascăr
*
„ECCE HOMO
Trestie în vânt tremurătoare
Mai presus de toate câte sunt
Nu-l pot încape stele muritoare
Unde ajunge e stăpân demult
Le-atrage toate să le-ndestuleze
Din jertfa sinei sale nentrerupt
Unii încep în preajmă-i să vieze
Alţii numai hămesiţi se-nfrupt
Dar nimenea nu poate să-l termine
Nu-l poate mistui desăvârşit
Nu-i cum sminti din oasele puţine
Mirosul sfânt de om neprihănit
Nu-l poţi retrage de unde-a fost odată
Măcar un scâncet sau măcar în vis
Făptura omului imaculată
Consacră universul pradis
Făptura ta a grâu mirositoare
Prunc pâine-ajunsă sanctuar
Oricât se frânge-ntru îndestulare
Mereu e-ntreagă-n cosmos pe altar”
Ioan Alexandru
***
„În marile singurătăţi din mine
Aud de mult un cântec. Dar e cântec
Ceva ce nu se poate auzi
Decât doar cu urechea sufletului:
Sunete stinse, susur de astre
Vârtej de vis şi amintiri de vânturi,
Sonoră-nchipuire ce poate fi lumină,
Prezenţă care-nlătură cuvântul?”
*
„Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,
Ros de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâine
În raftul vechilor mitologii.”
*
„M-aţi izgonit!
Mă-ntorc în nemurire,
Să-mi caut altă omenire-n loc;
Să-i dau şi ei mistuitorul foc;
Şi ferecat de-o nouă-nlănţuire
S-aştept să se mai năruie un cer,
Să mă mai latre încă-o omenire.
Şi-aşa, din izgonire-n izgonire,
Să-mi port prin haos râsul meu stingher.”
*
„Vreau să m-amestec pe deplin
Cu plasma din adânc a vieţii,
Să fiu la fel cu-acel elin
De care pomenesc poeţii
Şi căruia, în vremuri vechi
Un zeu îi dase drept pedeapsă
Să-i crească frunze din urechi
Şi negre rădăcini din coapsă”
*
„Pe buze ţi-am cules cu-o sărutare
Cuvântul care, nerostit, plutea
În sufletele noastre călătoare;
Şi-n mine, ca un chiot către soare,
O bucurie aprigă creştea.
Îmbrăţişam în tine cerul, vântul
Eram un mag, stăpân pe univers;
Dac-aş fi vrut, cu-o sfârlă, aş fi urnit pământul
Şi soarele, c-un deget, l-aş fi oprit din mers!”
Alexandru Philipide
***
„CRISTAL
Iubirea – boabă de diamante cu şase
feţe (tipar îngheţat, foc purificator)
când într-una bate soarele, în cealaltă
se arcuieşte curcubeul fără reproş
dacă moartea mă caută insidios pe o parte
eu mă aflu deodată pe alta, desigur
în cubul acesta strălimpede picură
lacrima heruvimilor
în veghe făr’ de-nserare
Văz-Duhul –
Entelechia…”
Zenovie Cârlugea
***
***
Jeniţa Dodiţă Naidin
- 10. 2018
De ziua Sfântului Ierarh Iachint,
Mitropolitul Țării Românești
