Jenita Naidin

Azi, 25 decembrie 2011,

se împlinesc 95 de ani de când a văzut lumina zilei mama mea, Catinca.

A plecat la Cer în ziua de 17 februarie 1996!

Născută în ziua de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos,

în ziua de Crăciun, a fost o fiinţă

extraordinar de bună şi o sfântă.

De câte ori mă gândesc la ce a făcut în viaţa ei spun că a fost o eroină.

A născut 8 copii, i-a crescut în curăţenie şi iubire. Mai suntem 4 surori în viaţă!

Îi aduc un omagiu citind într-o carte dedicată femeilor, scrisă de un mare filozof şi reproduc aici câteva cuvinte, cuvinte cu care sunt de acord şi vă invit cu Iubire să le citiţi şi Dumneavoastră dacă doriţi şi să medităm:

„Prima lecţie a iubirii constă în a nu solicita iubire, ci în a o dărui. Fiţi dumneavoastră cel care dăruieşte. De regulă, oamenii fac exact invers. Chiar şi atunci când dăruiesc, o fac numai cu speranţa că iubirea lor le va fi returnată. Ei nu dăruiesc de bunăvoie, ci doar condiţionat.  Ei dăruiesc, dar privesc cu coada ochilor să vadă dacă primesc ceva înapoi. Ei nu cunosc legea naturală de funcţionare a iubirii. Este suficient să turnaţi, să vă revărsaţi, iar iubirea va veni.

Şi chiar dacă nu vine, nu este nevoie să vă îngrijoraţi, căci adevăratul îndrăgostit ştie că a iubi înseamnă a fi fericit. Dacă iubirea vine înapoi, foarte bine; atunci fericirea e cu atât mai mare. Dar chiar dacă ea nu se întoarce înapoi, actul iubirii v-a făcut fericiţi, de-a dreptul extatici; atunci, de ce să mai fiţi îngrijoraţi în legătură cu întoarcerea ei?”

*

În amintirea mamei mele,

care are un straşnic suflet,

citesc  câteva versuri scrise de poetul Luminilor,

Lucian Blaga

*

[…]

Eram aşa de obosit

şi sufeream.

Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

*

Numai pe tine te am trecătorul meu trup

şi totuşi

flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port.

*

MELANCOLIE

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci

pe geamuri. Plouă.

Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată

durerea,

ce-o simt, n-o simt în mine,

în inimă, în piept,

ci-n picurii de ploaie, care curg.

Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume

cu toamna şi cu seara ei

mă doare ca o rană.

Spre munţi trec nori cu ugerele pline.

Şi plouă.

*

CUVINTE  PE  O   STELĂ  FUNERARĂ

Când murim, nu facem decât

Să ne retragem lin

în propria noastră umbră.

Astfel moare un om, astfel un crin.

Absorbindu-ne în ea materia sumbră,

umbra se întrupează

în sfârşit pe deplin.

O, cămaşa de in! O, ultimul suspin!

             Lucian Blaga

***