Jenita Naidin

   

Motto:

       IUBIREA poate vindeca,

IUBIREA ne ajută să nu fim singuri,

IUBIREA ne inspiră să fim mai buni,

IUBIREA ne ajută în evoluţia noastră,

IUBIREA ne  apropie de Dumnezeu.

 

Avem fundamental nevoie să ştim, să simţim că suntem iubiţi şi că merităm iubirea.

La începutul vieţii suntem scăldaţi de dragostea mamei şi suntem total încrezători. Cât timp simţim că suntem iubiţi, uneori, doar în primele luni ale vieţii, ne simţim bine, nu punem la îndoială iubirea. Apoi, certitudinea totală dispare şi apare îndoiala. Dacă puiului de om i se zdruncină încrederea în iubire din primele luni de viaţă, e posibil ca acest fapt să aibă repercursiuni, cândva, în relaţia sa cu lumea. Fiinţa umană ştie totul dintotdeauna şi are încrustată ideea că omul a trăit cândva în paradis. Pe parcursul vieţii în trup, exteriorul, în care creşte puiul de om, pune învelişuri, ce îl deformează, precum foile de ceapă, şi, de aceea, această amintire este vagă sau inexistentă. Când omul caută paradisul pierdut îşi regăseşte starea de copil. El poate fi cu un corp fizic mai matur, de o vârstă calendaristică anume, dar conştiinţa este pură ca a unui copil. Dumnezeu a  făcut în aşa fel lucrurile, încât toate religiile lumii prezintă – fiecare în forma metaforică adoptată – ideea că omul a trăit în paradis. Ştiinţa ne spune că orice formă de viaţă este inteligentă în orice moment al evoluţiei sale. Copilul „simte” înainte de  a se naşte care este starea interioară, sufletească, a părinţilor. Este ştiut faptul că starea interioară, sufletească, a părinţilor este cea care-l guvernează şi-l educă pe copil. În prezent, spre binele Omenirii se discută despre aceste lucruri. Părinţii care au o stare interioară plină de iubire, de seninătate, de calm, îşi ajută copiii pentru a fi fericiţi. Ei trebuie să nu uite că această stare trebuie însoţită de acţiunile de disciplinare a copilului de când se naşte, pe etape, până va fi un adult responsabil.

Omul se naşte iubitor, apoi, mai târziu, starea lui de fiinţă plină de iubire se poate modifica din varii motive. În primii ani de viaţă copiii iubesc necondiţionat.

Îmi amintesc, cu drag, momente din viaţa copiilor mei aflaţi la vârste mici când şi-au exprimat iubirea faţă de mine. Aceste amintiri ale mele, pe care le iubesc, confirmă ceea ce am spus mai sus şi anume, iubirea pură a copilului în primii ani de viaţă.

Vă împărtăşesc două momente: Cristian avea vârsta de 4 ani, eram împreună în curtea bunicii lui paterne şi vroiam să mâncăm pere coapte căzute din pomul sub care stăteam. Ei bine, având el iubire faţă de mine, s-a gândit să îmi dea pere să mănânc, dar numai după ce le-a spălat cu săpun! Fantastic!

Florin avea cam 8 ani, fusese între noi o discuţie neplăcută, şi eu chiar mă gândeam la cele întâmplate şi eram supărată, când, îl văd că intră în bucătărie la mine zâmbind superb! Mi-a trecut toată supărarea! Am ştiut că mă iubea necondiţionat şi am fost fericită, pentru că el nu a ţinut mânie, mi-a zâmbit! Şi, dintre noi doi, el a zâmbit primul! Splendid!

Să ne gândim cu toţii, şi părinţii, dar şi ceilalţi adulţi din jurul copiilor (rude, profesori, vecini) de ce ajung copiii să nu mai poată iubi ca în primii ani de viaţă şi să ştim că nu e vina lor.

Familia are o valoare pământească, o valoare spirituală  în trăirea Iubirii. Cunoscând acest lucru, părinţii pot ajuta copilul în evoluţia lui, iar acest ajutor poate fi dat în principal prin insuflarea Iubirii faţă de Dumnezeu, faţă de Creator. Iubirea faţă de Dumnezeu este mai presus de toate valorile omeneşti. Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la El.

Un copil venit într-o familie reprezintă mijlocul prin care părinţii pot evolua.

Vă invit, cu iubire, să citim împreună un poem din cartea lui  Kahlil Gibran, intitulată Profetul.

Ştiu ce ecou au avut cuvintele acestea, din poemul Vorbeşte-ne despre Copii, pe care le-am propus şi altor oameni aşa cum e scris, la pag. 137, în lucrarea Scrisul şi Cititul, carte în care, de asemeni, am reprodus această perlă de înţelepciune, aşa cum fac şi aici:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe spuse: „Vorbeşte-ne despre Copii.”

Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi, dar nu din voi, Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre, Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul, fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă, Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri. Voi sunteţi arcul din care copiii voştri ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi. Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe. Şi puterea voastră, prin mâna  Arcaşului să vă aducă bucurie, Căci precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”».

Mesajul lăsat nouă de Gibran este deosebit de important pentru că ne ajută să privim copilul ca fiind opera Creatorului şi ca având o existenţă în slujirea Creaţiei. Sperăm să atingă sufletul părinţilor pentru a avea o adevărată Iubire faţă de copil şi să înţeleagă rostul Omului în Univers.  Dobândirea unei noi filozofii, şi a unui nou mod de viaţă nu sunt obţinute gratuit. A ne comporta cu Iubire faţă de puiul de om înseamnă să ajutăm ca, în viitor, Omenirea să fie mai fericită. Acesta este rezultatul unei evoluţii, evoluţie care se plăteşte scump, dar nu este imposibilă. Acest articol este un fir de nisip în slujba Evoluţiei şi vă mulţumesc pentru că l-aţi citit cu Iubire!

♦♦♦

 

 

 

 Iubirea vindecă –  Iubirea la adolescenţă

 

Motto:

       IUBIREA poate vindeca,

IUBIREA ne ajută să nu fim singuri,

IUBIREA ne inspiră să fim mai buni,

IUBIREA ne ajută în evoluţia noastră,

IUBIREA ne  apropie de Dumnezeu.

 

Am comunicat cu Dumneavoastră săptămâna trecută despre  Iubirea în primii ani de viaţă şi continuăm astăzi să vorbim despre Iubirea la adolescenţă. Ce poate fi mai vulcanic!?

Mai întâi să spunem că nu de multă vreme se vorbeşte despre această împărţire a vârstelor omului. Ciclurile de câte şapte ani, fiecare cu rolul său, ne descriu evoluţia fiinţei umane din punct de vedere spiritual, biologic, sufleteşte. Pe parcursul ciclurilor de evoluţie, puiul de om trebuie ajutat să înţeleagă ce este responsabilitatea de sine, adică libertatea sa adevărată.

Un copil crescut de părinţi sau adulţi, care îl ajută să Îl iubească în primul rând pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă, după mine, să devină responsabil pentru ceea ce i se întâmplă în viaţă, şi să nu dea vina pe nimeni, este un pui de om căruia i s-a dat o şansă imensă. Mulţi părinţi nu au ştiut să dea copiilor acest ajutor.    Este şansa ca Omul să nu îşi piardă sufletul.

Cunoaştem faptul că un copil se află mai aproape de natură decât adultul. Are o proprie fiinţare, elementară în felul său. El greşeşte inconştient, iar adulţii nu îi acceptă inocenţa, caută să îl schimbe. Dar, iată, primii ani de viaţă au trecut, s-au spus primele cuvinte, s-au făcut primii paşi, a trecut perioada grădiniţei şi primii ani de şcoală. În spatele acestor salturi stau, în inconştientul copilului, o sumedenie de acumulări ce aparţin speciei Om, dar şi  individului unic, care este acel copil. Psihologia ne vorbeşte despre o copilărie, o adolescenţă,  o tinereţe şi o perioadă de vârstă înaintată, dar nedespărţită clar de cea tânără. Se vorbeşte despre o primă copilărie, până la  vârsta de 7 ani, şi o a doua copilărie care s-ar situa în clasele primare. Adolescenţa ar fi tinereţea timpurie, parcursă între pubertate şi maturitate, adică, aproximativ, între 14-20 ani la fete, şi 16-23 ani la băieţi. Există şi decalaje. Mutaţia între etapele vieţii este relativă, dar se vede clar că se delimitează câte un statut conturat, obiectivat. Aşa este şi treapta fiziologic corespunzătoare pubertăţii însoţită de faza maturizării sexuale şi de primele semne ale iubirii pentru sexul opus. ADOLESCENŢA este, potrivit DEX, o perioadă a  vieţii omului cuprinsă între vârsta pubertăţii şi cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcţiilor fizice şi psihice ale organismului.

Dacă mergem mai departe în DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX) la cuvântul IUBIRE, iubiri, s.f.  citim:  Faptul de a(se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relaţii de dragoste; amor, iubit. ♦ Sentiment de afecţiune (şi admiraţie) pentru cineva sau ceva.

Ei bine, despre Iubire este normal să vorbim cu adolescenţii şi în acest mod, şi anume informându-i despre înţelesul cuvintelor, despre faptul că a iubi înseamnă  a cunoaşte sentimente foarte complexe. Să le spunem că sunt mai multe feluri de Iubire.

Cu acelaşi cuvânt, Iubirea, noi românii, numim mai multe stări sufleteşti şi unele acţiuni, activităţi omeneşti.

În unele timpuri, dar şi în zilele noastre, uneori, în anumite familii, copiilor, adolescenţilor, li se vorbeşte despre Iubire ca fiind ceva negativ, periculos. Desigur, adulţii care descriu în acest fel Iubirea se referă la viaţa intimă a omului, la fenomenul Îndrăgostire, pentru că ignoră faptul că Dragostea vine din Cer şi că nu trebuie ponegrită.

În acelaşi timp, aceste fiinţe fragede, fragile, aud la sfârşitul Sfintei Liturghii la Biserică: Iubiţi-vă unii pe alţii.    Ce să mai înţeleagă!?

Este important să ne gândim la faptul că pentru copii Iubirea dintre părinţi este foarte importantă. Michel Philippe Laroche ne spune: „Valorile iubirii, atât de importante în viaţa familiei, se cultivă mai întâi în relaţia dintre soţ şi soţie. Şi e firesc ca iubirea aceasta vie să fie percepută ca adevărată valoare. Pentru copil, această valoare e întotdeauna foarte obiectivă, pentru că el o simte ca entitate fundamentală a existenţei sale. Copilul nu-şi descoperă părinţii doar ca persoane, ci ca o entitate, ca o fiinţă unică în două ipostasuri, tată şi mamă, fiinţă din care simte că face parte ca un membru însufleţit. Astfel, copilul nu trăieşte doar din relaţia pe care o stabileşte cu fiecare dintre părinţi, separat, ci şi din relaţia părinţilor, între ei. Iar pentru el, această relaţie constituie o fiinţă obiectivă şi reală, din a cărei realitate îşi hrăneşte fiinţa sa profundă –  Dacă realitatea aceasta e încordată, agresivă, impregnată de judecăţi aspre, copilul, […],  va suferi de pe urma ei, iar această suferinţă se va materializa în modificări de comportament. […] De aceea, calitatea de fiinţă a cuplului e fundamentală pentru creşterea şi înflorirea spirituală a copilului. Copilul poate avea absolut toată percepţia existenţei falsificată de un model parental negativ. Primind din partea fiinţei parentale o relaţie dizarmonică, ea riscă să devină pentru el un fals arhetip al relaţiei cu lumea. Educaţia începe de la relaţia dintre soţ şi soţie. Nici un sistem educativ, nici o pedagogie nu vor putea înlocui această relaţie, dacă e dreaptă, deci trăită în acceptarea existenţei celuilalt, a posibilităţii evoluţiei, a ajutorului oferit pentru lepădarea prejudecăţilor, gândurilor  necurate etc. Pentru că toate acestea ţin direct de iubirea adevărată. Dacă un copil îşi vede părinţii depunând eforturi, fiecare, din iubire unul pentru celălalt, atunci şi numai atunci, valoarea pe care îşi va construi el existenţa va fi iubirea.”

Am discutat cuvintele de mai sus cu părinţii unor adolescenţi care spuneau că nu au ştiut cât e de important să vadă copiii lor că se iubesc. Ei evitau să se poarte tandru în faţa copiilor, în schimb nu ezitau să se certe.  Şi aceştia sunt părinţi care se iubesc, dar îşi ascund iubirea de la faţa copiilor, deşi copiii simt armonia.  Însă, ce văd şi simt copiii ce trăiesc în preajma unui cuplu crispat, cum îşi vor trăi propria iubire?

Acestei întrebări, aici, în spaţiul restrâns al unui articol de ziar cotidian, dăm un răspuns succint prin cuvintele părintelui M.P. Laroche : „Realitatea iubirii umane se regăseşte în comuniunea dintre Om şi Dumnezeu, Care e unica iubire desăvârşită. Să devii una cu Dumnezeu, să te uneşti cu Dumnezeu – constituie ţelul suprem al vieţii duhovniceşti şi doar despre o asemenea comuniune se poate spune că e bazată pe iubire. Bineînţeles că Dumnezeu iese în întâmpinarea sentimentelor umane, dar pentru a le transfigura.”

Alături de  cuvintele lui Laroche,spun că numai Dumnezeu îi poate ajuta pe aceşti copii.

Este bine să spunem, cât mai din timp, fiinţei umane că pentru a deveni o persoană autentică, spirituală trebuie să te deschizi acelei părţi din noi care ştie, adică intuiţiei. Ştim că deciziile bazate doar pe raţiunea rece sunt luate de obicei pentru a-i satisface pe alţii. Deciziile intuitive ne fac pe noi să ne simţim bine, chiar şi când ceilalţi ne cred nebuni. Dar, devenind autentici, nu ne mai pasă ce cred alţii. Să îi ajutăm  pe adolescenţi să fie autentici.

Îl rugăm pe Dumnezeu să ajute adolescenţii să ajungă la maturitate pentru a cunoaşte Iubirea.

 

♦♦♦

 

 

 

 Iubirea vindecă – Iubirea la prima tinereţe

Motto:

       IUBIREA poate vindeca,

IUBIREA ne ajută să nu fim singuri,

IUBIREA ne inspiră să fim mai buni,

IUBIREA ne ajută în evoluţia noastră,

IUBIREA ne  apropie de Dumnezeu.

 

Dumneavoastră aţi observat că suntem la al treilea articol din tema Iubirea vindecă şi, după ce am vorbit despre  Iubirea în primii ani de viaţă şi despre Iubirea la adolescenţă, iată că puiul de om a ajuns să trăiască prima tinereţe. Spunem aşa, deoarece sunt interferenţe între adolescenţă şi tinereţe, nu pot fi despărţite net, studiind dezvoltarea omului pe vârste.

Se mai spune tinereţea tânără şi tinereţea matură. Ştim că nu se poate renunţa la o formă de viaţă, fără a o schimba cu alta şi că saltul, uneori, e imperceptibil, lent sau e un declic. Mai ştim că, în timp ce are lor transformarea interioară, fiecare etapă de viaţă are şi o formă exterioară care o susţine. La vârsta tinereţii devin importante relaţiile. Într-o relaţie cel mai valoros lucru pe care îl poţi aduce este potenţialul spiritual personal. Deci când un tânăr/o tânără începe să îşi trăiască povestea de Iubire are de oferit un ansamblu de calităţi din care, Eul său e de cea mai mare importanţă şi astfel începe trăirea la un nivel profund.

În timpurile pe care le trăim, este necesar să facem o schimbare şi să vorbim tinerilor despre aflarea Sinelui lor, să îi îndemnăm să se mire şi să se întrebe: Cine sunt!?.

Este necesar să schimbăm mentalul colectiv prin gândurile şi preocupările noastre.

Un mental colectiv bun înfluenţează pozitiv mentalul individual şi invers, ştim asta.

Preocuparea pentru cunoaşterea de Sine, pentru a vedea potenţialul spiritual, pentru dobândirea unui înalt grad de cultură – dacă se poate sub o îndrumare corectă, acceptată de tânărul/ tânăra respectivă – sunt repere sigure pentru suişul spre condiţia de Om.

Pentru ca o fiinţă umană să acceadă la Iubire are nevoie de un bun potenţial spiritual, exact cum o plantă, pentru a creşte, are nevoie de sămânţa din care începe viaţa.

Când ne vedem pe noi înşine cu ochii Iubirii, ne este mai uşor să îi vedem şi pe ceilalţi tot aşa. Potenţialul spiritual creşte şi prin cultivarea Iubirii pentru poezie în care este căutată mereu Dragostea. Ne-a plăcut întrebarea poetei-psiholog, Suzana Deac, din Bistriţa: „Dacă primul a fost cuvântul/ Unde a fost iubirea?/”, şi îndemn tinerii să îi citească scrierile, inclusiv articolele din ziarul Răsunetul, deosebit de utile pentru orice vârstă.

Daţi-mi voie să dau cuvântul unui medic de suflete, contemporan cu noi,  pentru a ne vorbi despre cum simte el Iubirea: „Sinele şi Spiritul/ Dumnezeu sunt acelaşi lucru. Întrebarea «Ce este Spiritul/ Dumnezeu? e, de fapt, un mod de a întreba: Cine sunt?»  Nu există Spirit/ Dumnezeu în afara ta; tu eşti El. De ce nu eşti conştient de El?  Eşti, dar numai într-un mod limitat, precum cineva care a văzut un pahar cu apă, dar nu şi oceanul. Ochii tăi văd pentru că, în spirit, tu eşti martor la tot. Gândeşti pentru că, în spirit, ştii totul. Simţi iubire pentru altă persoană deoarece, în spirit, eşti iubire infinită.

Refacerea dimensiunii spirituale a iubirii înseamnă abandonarea noţiunii unui eu limitat, a cărui capacitate de  a iubi este limitată, şi recâştigarea Sinelui, cu nelimitata sa capacitate de  a iubi.  «Eul», care eşti tu cu adevărat, e făcut din conştienţă pură, creativitate pură, spirit pur. Versiunea sa despre iubire este liberă de  toate amintirile sau imaginile din trecut. Dincolo de toate iluziile, se  află sursa iubirii, un câmp de potenţial pur.  Acel potenţial eşti tu.”

Sunt de acord cu cele de mai sus şi, vă rog pe cei care, pentru moment, aveţi reţineri, sau credeţi că textul e mai greu, să aşteptaţi până treceţi la tinereţea matură.

Avem fiecare dintre noi, şi în diferite momente ale vieţii, trăiri în conformitate cu vârsta, cu ce e scris în Destinul nostru. Cu smerenie să ne gândim la arta fiinţei umane de a fi exact la locul ei. Această artă de a ne cunoaşte locul potrivit se dobândeşte prin stabilitatea lucrării religioase a omului indiferent de religia sa. Găsim în cărţile despre Vieţile Sfinţilor învăţăminte deosebit de valoroase şi consider important să vorbim despre ele cu tinerii.

Tinerii, deşi e mai greu de crezut asta, se simt deseori singuri. Oamenii se simt singuri şi când sunt în miljocul familiei sau în cadrul unei relaţii, ştim asta. Uneori, fiinţa umană e la locul ei în singurătate, de unde mai limpede poate vedea. Să apreciem locul unde ne aflăm la un moment dat pentru că prezentul este cel mai bun lucru, este treapta de unde păşim mai departe vegheaţi de Divinitate.

Doresc să fie ajutată fiinţa umană aflată la prima tinereţe, să ştie că este important să devină bărbat şi femeie.  „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut.”(Sfânta Scriptură, Bucureşti, 2001, pag. 23.)

Închei acest articol cu câteva cuvinte scrise de Paul Evdokimov, de o frumuseţe aparte, pentru ca să avem prilej de meditaţie:

„Bărbatul este întotdeauna înclinat să poetizeze femeia şi rămâne un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeşte bărbatul pentru ceea ce este el şi aşa cum este. Iubirea feminină este cea mai profundă enigmă şi bărbatul nu va înceta niciodată să fie impresionat de ea. Helvétius defineşte bine iubirea bărbatului: «a iubi înseamnă a avea nevoie»; formula feminină este: «a iubi înseamnă a satisface nevoia, a alerga în întâmpinare şi chiar a o lua înainte».”

 

♦♦♦

 

 

  Iubirea vindecă – Iubirea la tinereţea matură

 

Motto:

       IUBIREA poate vindeca,

IUBIREA ne ajută să nu fim singuri,

IUBIREA ne inspiră să fim mai buni,

IUBIREA ne ajută în evoluţia noastră,

IUBIREA ne  apropie de Dumnezeu.

 

Astăzi comunicăm cu privire la un subiect cunoscut şi etern: Iubirea vindecă.

Am vorbit despre  Iubirea în primii ani de viaţă, despre Iubirea la adolescenţă şi despre  Iubirea la prima tinereţe. Continuăm să spunem, acum, câteva cuvinte despre Iubirea la tinereţea matură.   Am amintit cele trei articole anterioare, alături de cel de astăzi, pentru că, toate patru la un loc formează un tot în care tema discuţiei este Iubirea.

Fie că este vorba despre  iubirea pentru copil, pentru părinte, pentru semeni sau pentru partenerul/ partenera de viaţă, pentru ca Iubirea să vindece trebuie ca fiinţa umană să aibă conştiinţa şi conştienţa acestui sentiment. În acest articol comunicăm despre iubirea dintre cele două sexe, adică Iubirea pentru partenerul/ partenera de viaţă.  Vorbind despre Iubirea la tinereţea matură precizăm că ne vom referi la Iubirea adevărată, dar făcând o paralelă cu Iubirea nebună. De ce? Pentru că Iubirea nebună este o trăsătură a omului imatur. Ştim că pentru a dărui şi a primi Iubirea, trebuie să fim oameni maturi.

Iată câteva diferenţe dintre Iubirea adevărată şi Iubirea nebună:

Iubirea este un sentiment care mereu se îmbunătăţeşte, mereu creşte, dar cere timp pentru a parcurge aceste trepte şi aşa apare Iubirea matură. Iubirea nebună apare brusc.

În iubirea matură partenerul/ partenera analizează o multitudine de  trăsături de caracter, vede potenţialul spiritual al celuilalt şi toate astea, pe lângă impactul vizual ce îl impresionează datorită calităţilor fizice. Iubirea nebună se  aprinde pentru doar câteva, sau chiar pentru o singură trăsătură.

Iubirea matură înseamnă să trăieşti pentru celălalt, este dăruirea sentimentelor şi ca rezultat apare împărtăşirea dragostei. Iubirea nebună este egoistă.

Cel care iubeşte matur este preocupat de binele celuilalt şi de binele comun. Se străduieşte să îl ajute pe celălalt să aibă o înaltă stimă de sine, dar are şi el o reală stimă de sine. Cel ce iubeşte matur începe să facă planuri realiste şi economii pentru a forma o familie în viitor.

Persoana cuprinsă de dragoste nebună îşi pierde interesul pentru treburile sale zilnice, îşi pierde ambiţia, pofta de mâncare, este pesimistă, are deseori accese de gelozie.

Iubirea adevărată este de durată, şi, potrivit Sfintei Scripturi, îndelung rabdă, se dăruie, nu ţine în seamă răul, nu caută pe ale sale, se bucură de adevăr şi nădăjduieşte. Iubirea nebună se poate schimba imprevizibil.   Ne oprim aici cu exemplele, deşi sunt încă multe asemenea deosebiri între cele două forme de iubire.

Acum vă invit să citim împreună câteva cuvinte dintr-un text admirabil, intitulat  Respectul faţă de trup scris de Papa Ioan Paul al II-lea:   „Oricât de material este, trupul nu este un obiect între alte obiecte. Înainte de toate, este cineva, în sensul că este manifestarea persoanei, un mijloc de prezenţă pentru ceilalţi, de comunicare, de expresie, extrem de variate. Trupul este un cuvânt, o limbă. Ce minunăţie şi ce risc în acelaşi timp! Tineri şi copii, să aveţi mare respect faţă de trupul vostru şi al altora! Trupul vostru să fie în slujba eului vostru profund! Gesturile, privirile voastre, să fie mereu reflectarea sufletului vostru! […] Faptul că teologia cuprinde şi trupul nu trebuie să mire, nici să surprindă pe nimeni care este conştient de misterul şi realitatea Întrupării. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup, trupul a intrat, aş spune, pe uşa din faţă în teologie, adică ştiinţa care are ca obiect divinitatea.”

Să mai spunem că Trupul este Templul Duhului Sfânt, şi, să vorbim, în economia acestui articol de ziar cotidian, despre  un lucru important: semnele îndrăgostirii.

Spuneam în cartea Vindecarea aşa: Aflaţi, deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă v-aţi îndrăgostit şi numai atunci căsătoriţi-vă!.

Am ales, pentru discuţia privind semnele îndrăgostirii, să reproduc, cu drag, cuvintele unui medic de suflete contemporan, Deepak Chopra, care este şi un practicant al iubirii în propria căsătorie bazată pe o adevărată şi matură dragoste. Iată ce ne spune:

„În cultura noastră nu suntem învăţaţi să considerăm îndrăgostirea ca un eveniment spiritual, deşi această interpretare a fost acceptată de secole. Când a fost pusă întrebarea De unde vine iubirea?, răspunsul universal a fost – Dumnezeu.

Vieţile sfinţilor din fiecare religie au demonstrat iubirea în dimensiunea ei spirituală; în acelaşi timp, cea mai umilă persoană care se îndrăgosteşte îşi dă seama că a călcat pe un pământ sfânt. De-a lungul secolelor, în special în Occident, legătura divină a fost pierdută şi iubirea romantică a devenit o chestiune mult mai pământeană, centrată în special pe calităţile fizice foarte atrăgătoare ale celeilalte persoane.  În termeni spirituali, a te îndrăgosti de cineva este o deschidere, o oportunitate de a păşi în eternitate şi de a rămâne acolo, de a învăţa căile spiritului şi de a le aduce jos, pe Pământ. Toate deschiderile sunt temporare – iar aceasta  nu este o limitare specifică stării de a te îndrăgosti. Întrebarea reală este ce vom face cu deschiderea?  Cele mai înalte calităţi spirituale – acelea ale adevărului, credinţei, încrederii şi compasiunii – cresc din cele mai mici seminţe ale experienţei zilnice. Primele vlăstare sunt extrem de vulnerabile…[…] Cum putem noi ocroti această fragilă deschidere a inimii şi să o îngrijim, până când va atinge stadii mai înalte de evoluţie?

Pentru a face asta, trebuie să studiem idila – prima etapă a călătoriei spre iubire, ca parte a unui ciclu fără sfârşit ce aduce o recunoaştere din ce în ce mai mare a realităţii spirituale.

Percepţiile acestui prim stadiu sunt, în mod natural, cele legate de o nouă naştere: Iubirea ştie că exişti şi îi pasă de existenţa ta…  Prin renaşterea inimii, vei vedea o lume nouă.

Toţi oamenii sunt inocenţi, priviţi în lumina iubirii.

Când te îndrăgosteşti, aceste percepţii vin către tine ca o apă proaspătă.

Există patru faze distincte ale idilei: Atracţia, Starea de a fi îndrăgostit, Curtarea, Intimitatea.

Orice iubire se bazează pe căutarea spiritului. Aceasta este prima idee majoră pe care o găsim în iubirea romantică – ea nu se referă la doi oameni care s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt, ci la doi oameni care văd spiritul unul în celălalt. O exprimare a acestei idei vine din vechea Indie; aici miticul rege Yajnavalkya îi vorbeşte reginei sale despre iubire: Cu adevărat, nu de dragul soţului este iubit un soţ, ci de dragul Sinelui./ Şi nu de dragul soţiei este iubită o soţie, ci de dragul Sinelui./ Şi nu de dragul fiilor sunt iubiţi fiii, ci de dragul Sinelui./ Într-adevăr, iubita mea,/ Sinele este cel care trebuie văzut,/ Sinele este cel care trebuie auzit,/ Sinele este cel la care trebuie să te gândeşti şi Sinele este cel care trebuie cunoscut. Acest fragment din Învăţăturile marii păduri (Brihadaranyka Upanishad) datează de mii de ani. Dacă ceea ce afirmă este adevărat, atunci a te îndrăgosti este incontestabil o acţiune a sufletului. Îndrăgostirea te conduce către o unire pasionată cu persoana iubită, dar pasiunea mai profundă e pentru Sine, sursa întregii iubiri.”

Să medităm la măreţia şi sfinţenia IUBIRII!

                                         Jeniţa Naidin