Jenita Naidin

La mulţi ani!

Sincronicităţile Minţii Cosmice  sunt adevăruri!

În Decembrie 2012, am primit cu o dedicaţie generoasă  cartea: „Riturile de trecere” Vol I, scrisă de profesorul Vasile V Filip împreună cu etnologul Menuţ Maximinian şi în Decembrie 2014 am finalizat lectura acestei lucrări importante.

Sub impresia lecturii unui studiu excepţional, „Riturile de trecere”,

mă gândeam în dimineaţa asta, în timp  ce aşteptam Preotul Parohiei Sfânta Ana să vină să binecuvinteze casa, că nu am avut telefonul să îl felicit de  Sfântul Vasile pe omul de ştiinţă  căruia i-am citit cartea ce ne învaţă să ne iubim rădăcinile.

Cum obişnuiesc să intru câteva minute pe internet să-mi văd corespondenţa, dar şi noutăţi culturale locale,  în ziarul „Răsunetul” am văzut numele Domnului profesor Vasile V. Filip şi o frumoasă fotografie  a sa în familie de Crăciun.

M-am gândit că cititorii Blogului meu ar fi încântaţi să citească ce a publicat,

– ca un fel de umor negru, un text cu adevăruri  triste, dar care să ne pună pe gânduri, indiferent ce vârstă avem  – ,

la început de an, 2015,  un om ce studiază, între altele,  „Cultura tradiţională imaterială românească de pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud” în cadrul unui ambiţios proiect cultural. Rezultatele vor fi publicate în trei volume, primul fiind publicat, (488 pagini) şi… citit.

Studiile acestea etnologice sunt greu de lecturat,  dar articolul acesta, veţi vedea… şi mai greu, căci e … de meditat… cât de o carte!

Iată ce am preluat din publicaţia amintită:

„Vasile V. Filip: Doctoratul ar putea fi inclus în învăţământul obligatoriu; chiar şi fără Bacalaureat

Cine nu se bucură de sosirea în lume a unui An nou? Chiar asocierea lui cu un copil nou-născut, în imaginarul colectiv, e în sine grăitoare. Iar alternativa care ar fi? Să fi rămas mereu în 2014? Să fi oprit timpul în loc?
Ştim cu toţii cum s-ar fi putut întâmpla asta. Într-un singur fel (care ne dă fiori reci pe şira spinării).
Şi totuşi! Luând mereu în braţe, cu entuziasm, tot ce vine, uităm că ne despărţim mereu de ceva. Că murim câte puţin. Şi o facem de obicei călcând în picioare trecutul, sacrificând ceva ce este tot al nostru, uitând… Dacă un „genial” neurochirurg (geniul este mai totdeauna demonic, nu?) ar anunţa că a pus la punct o operaţie de extirpare a memoriei, cred c-ar face în scurt timp o colosală avere. I-ar duce în sapă de lemn pe mulţi dintre chirurgii plasticieni. Ar avea mai mare succes ca silicoanele. Căci pe mulţi memoria ne încurcă, ne împiedică în „fericirea” de-a cosuma doar virtualul, care se mulează, cuminte, pe orizontul de aşteptare al oricui. Cei care-şi amintesc duc în cârcă o povară inutilă, sunt dezagreabili şi bătrânicioşi, comapară prea mult, gândesc prea mult… Trag lumea îndărăt. Nu există, pentru un om tânăr şi optimist, introducere mai stupidă decât nostalgicul, bătrâniciosul „Pe vremea mea…” Vremea aia a apus, n-o mai aduce nimeni îndărăt! „Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!”
Şi cine-ar îndrăzni să nu le dea dreptate? E atâta dreptate în acest fel al majorităţii oamenilor de-a vedea lucrurile, încât le-o dăm pe toată. Fără rezerve, fără nuanţe, fără discernământ. Căci memoria e drept că e partea noastră de umbră, dar e şi partea nostră de suflet. (Nu-i zic „spirit”, că e prea scânteietor. Sau prea religios.) Or, lumea asta în care trăim se vrea doar trup. Doar plăcere. Fără complicaţii, fără fraţi mai puţin norocoşi, fără patrie, fără tată şi mamă. (De dăruire şi jertfă nu mai în drăznesc să aduc vorba.)
Oricum, aud că de la Bucureşti se răspândeşte încoace un mod nonşalant de-a conduce maşina fără priviri timide în oglinda retrovizoare. (Avangardiştii o fac chiar fără carnet.)
Nu mai suntem copaci cu rădăcini adânci, ca strămoşii, nici măcar flori de glastră, ca părinţii. Suntem flori tăiate, vândute în florării, care ţin trei zile. Copiii noştri vor fi flori artificiale.
Aşadar, n-o să risc să vă spun ce-a fost şi cum a fost în 2014. Ce-a fost, a fost. Pe cine mai interesează? Ce va fi – iată întrebarea!
„Ce-o să fie? Ce-o să fie?”
O să fie o nebunie (na, c-am început să fac rime tip Nae Lăzărescu!) de câini cu colaci în coadă; de câştiguri grase fără muncă (din „retrocedări”); de şcoli fără cărţi şi caiete, fără teme (poate cu tăbliţe care se scriu singure); de cărţi care „din cărţi se fac”, dar pe care nu le mai citeşte nimeni. (Doctoratul ar putea fi inclus în învăţământul obligatoriu; chiar şi fără Bacalaureat.)
O să ne tot furăm căciula unii altora până când (ajunşi experţi, între oameni fără căciulă) o să ne-o furăm nouă înşine.
Unii o fac de pe-acum. Dar nu ţin minte…”

Am preluat articolul din Ziarul „Răsunetul” din data de 2 ianuarie 2015

*

Fotografiile postate astăzi

aparţin  fiului meu, 

Florin Naidin, director HeliosDesign.ro

*

Bistriţa,   Sâmbătă,  3 ianuarie 2015 Jeniţa Naidin