Jenita Naidin

Motto:

Nu contează câtă iubire începi să simţi,

tu trebuie să o reflectezi

către persoana pe care o iubeşti.

DEEPAK CHOPRA

Despre Octavio Paz (1914-1998), autorul cărţii DUBLA FLACĂRĂ, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, s-a spus:

Influenţat pe rând de marxism, suprarealism, existenţialism, budism şi hinduism, tema sa de predilecţie este capacitatea de a-şi depăşi singurătatea existenţială prin dragoste, erotism şi creativitate artistică.

Suntem de acord că aceste repere, pe care şi le-a luat în viaţa sa Octavio Paz, ne pot da capacitatea să depăşim singurătatea existenţială, dar mai adăugăm şi altele, învăţate de la creştinism, cum ar fi: munca şi rugăciunea. Desigur, creativitatea artistică este o muncă.

În cartea Dubla flacără, Octavio Paz realizează o amplă explorare a temei Iubirii ca urmare a faptului că a citit multe cărţi încă din perioada adolescenţei şi până spre sfârşitul vieţii sale când a scris această operă valoroasă.

El spune: „Primele mele poezii au fost poezii de dragoste şi, de atunci, această temă este constantă în lirica mea. Am fost în plus un cititor avid de tragedii şi comedii, de romane şi poeme de dragoste, de la poveştile din O mie şi una de nopţi la Romeo şi Julieta sau Mănăstirea din Parma. Lecturile acestea mi-au alimentat meditaţiile şi mi-au iluminat experienţele.”.

Când avem şansa, să citim o lucrare în care un semen al nostru a încorporat atâta muncă, atâta suflet şi trăire personală, nu putem decât să ne bucurăm şi să învăţăm. Dubla flacără este o carte deosebit de densă şi de aceea, mai grea, dar merită lectura pentru că are în cuprinsul său o sinteză, din multe scrieri universale reprezentative, despre cel mai important sentiment uman: IUBIREA.

Iată cum îşi motivează autorul titlul cărţii: „Această carte are o strânsă legătură cu un poem pe care l-am scris acum câţiva ani – Carta de creencia (Scrisoare de acreditare). Sintagma desemnează scrisoarea pe care o porţi asupra ta pentru a fi crezut de persoane necunoscute – în cazul de faţă, majoritatea cititorilor mei. Poate fi interpretată şi ca un document care conţine o declaraţie de credinţă. Cel puţin, acesta e sensul pe care i-l dau eu. Nu e frumos să repeţi un titlu; în plus, poate da naştere la confuzii. De aceea am preferat alt titlu, care chiar îmi place: Dubla flacără. După Diccionario de Autoridades, flacăra este „partea cea mai subtilă a focului, care se ridică şi se înalţă spre cer în formă de piramidă”. Focul originar şi primordial, sexualitatea, înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”.

După o incursiune în cele mai minunate şi importante opere ale Omenirii despre dragoste, respectiv, atât poveşti despre iubire, cât şi lucrări de sociologie, Octavio Paz încheie cartea Dubla flacără cu multe reflecţii interesante dintre care amintim câteva:

Auzim tot timpul: secolul nostru este secolul comunicaţiei. Un loc comun care, aşa cum se întâmplă cu toate, ascunde un echivoc. Mijloacele moderne de transmitere a ştirilor sunt prodigioase; mult mai puţin prodigioase sunt formele în care le folosim şi natura ştirilor şi a informaţiilor pe care le transmit. De multe ori, mijloacele manipulează informaţia şi, în plus, ne inundă cu trivialităţi. Dar chiar şi fără aceste defecte, orice comunicare, inclusiv cea directă şi fără intermediari, e echivocă. Dialogul, care este forma cea mai înaltă de comunicare pe care o cunoaştem, este o confruntare a alterităţi ireductibile. Caracterul său contradictoriu constă în aceea că este un schimb de informaţii concrete şi singulare pentru cel ce le emite, şi abstracte şi generale pentru cel ce le primeşte.[…] Există posibilităţi de comunicare concretă? Da, deşi echivocul nu dispare niciodată de tot. Suntem oameni, nu îngeri. Simţurile ne pun în comunicare cu lumea şi, simultan, ne închid în noi înşine: senzaţiile sunt subiective şi indicibile. Gândirea şi limbajul sunt punţi, dar, tocmai pentru că sunt punţi, nu suprimă distanţa dintre noi şi realitatea exterioară. Cu această excepţie, se poate spune că poezia, serbarea şi dragostea sunt forme de comunicare concretă, adică de comuniune. O nouă dificultate: comuniunea este indicibilă şi, într-un fel, exclude comunicarea: nu este un schimb de informaţii, ci o fuziune. În ce priveşte poezia, comuniunea începe într-o zonă de tăcere, exact când se termină poemul. Poemul s-ar putea defini ca un organism verbal producător de tăcere. În ce priveşte serbarea – mă gândesc în primul rând la rituri şi la alte ceremonii religioase – fuziunea operează în sens contrar: nu întoarcere la tăcere, refugiu al subiectivităţii, ci intrare în marele tot colectiv: eul devine noi. În dragoste, contradicţia dintre comunicare şi comuniune este şi mai evidentă. […] Trup care, dintr-o dată, a devenit infinit. Trupul perechii mele nu mai este o formă, se transformă într-o substanţă informă şi imensă în care mă pierd şi mă regăsesc în acelaşi timp. […] Mai este şi experienţa pierderii identităţii: dispersie a formelor în mii de senzaţii şi viziuni, cădere în ocean, evaporare a esenţei. […] Condamnarea dragostei carnale nu este creştină, ci platonică. Pentru Platon, forma este ideea, esenţa. […] Dragostea omenească, adică dragostea adevărată, nu neagă nici trupul şi nici lumea. Abstinenţa nu ne eliberează de timp:

îl transformă în agresiune psihică, împotriva celorlalţi şi împotriva noastră înşine. Orice dragoste e nefericită pentru că orice dragoste e făcută din timp, este nodul fragil a două fiinţe trecătoare şi care ştiu că vor muri […] Conform tradiţiei, dragostea este un indefinibil compus din suflet şi trup. Născându-ne, am fost smulţi totalităţii; în dragoste am simţit cu toţii că ne întoarcem la totalitatea originară.

De aceea imaginile poetice transformă persoana iubită în natură – munte, apă, nor, stea, pădure, mare, val –

iar la rândul ei, natura vorbeşte ca şi cum ar fi femeie.

Reconciliere cu totalitatea care este lumea.

 Bistriţa, 7 februarie 2011                        Jeniţa  Naidin