Jenita Naidin

Cu un cuvânt rău şi pe cei buni îi faci răi,

iar cu un  cuvânt bun şi pe cei răi îi faci buni.

În continuare vă invit  să citim câteva zile  fragmente din cartea:

„JUNG”,

scrisă de  Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,

în colecţia: Maeştri spirituali.

Prima postare  a început ieri, 15.03.2015.

Continuăm,  încet,  o lectură-studiu ce ne este cu siguranţă de folos, pentru noi şi  pentru cei din jurul nostru.

Citez:

«Urmărind cu atenţie ce îi spuneau pacienţii, scria Jung,

…mi-am dat seama că ideile paranoide şi halucinaţiile conţin un germene de sens.

În spatele psihozei se află o personalitate, istoricul unei vieţi, o alcătuire de speranţe şi dorinţe.

Dacă nu le înţelegem, vina ne aparţine.

Am început apoi să pricep pentru prima oară că înăuntrul psihozei se află disimulată o psihologie generală a personalităţii şi că ne confruntăm, şi aici, cu străvechile conflicte umane.

Chiar dacă pacienţii pot părea mărginiţi şi apatici, sau complet imbecilizaţi, în mintea lor se petrece ceva mai mult şi cu mai mult sens decât ai impresia.

În străfundurile bolnavilor mentali nu descoperim nimic nou sau necunoscut, ci întâlnim de fapt substratul propriei noastre naturi. […].

Lucrul acesta e încă şi mai adevărat în cazul nevrozei:

„Procesele psihice ale neuroticilor diferă prea puţin de ale aşa-numiţilor oameni normali – căci cine oare e astăzi absolut sigur că nu este la rândul lui neurotic?” . […].

Deşi învăţase la Burghölzli totul despre stabilirea unui diagnostic psihiatric, Jung considera că procedeul nu are decât o utilitate limitată:

„Diagnosticele clinice sunt importante, pentru că oferă doctorului un anumit sistem de orientare. Dar ele nu-l ajută pe pacient.

Crucială este povestea. Căci numai ea dezvăluie fundalul omenesc şi suferinţa umană şi numai de aici încolo terapia doctorului începe să acţioneze” […].

Vechea abordare patologistă, care persistă în psihiatria generală până în ziua de azi, descrie bolile mentale ca pe nişte entităţi distincte, fiecare prezentând un tablou clinic specific şi bine determinat.

Jung considera acest lucru benefic până la un punct, având însă dezavantajul de a proiecta în prim-plan toate trăsăturile neesenţiale ale afecţiunii, în vreme ce disimulează tocmai aspectul esenţial anume  „faptul că boala în cauză este întotdeauna un fenomen profund individual”. […].

În termeni  foarte  generali, Jung credea că schizofrenia (psihoza) şi isteria (nevroza) sunt nişte expresii-limită ale celor două tipuri fundamentale de atitudine:

introversiunea extremă –  având ca rezultat retragerea libidoului din lumea exterioară şi canalizarea lui într-un univers absolut privat al fanteziei şi imaginilor arhetipale –

şi extraversiunea extremă,

ducând,

prin pierderea simţului de integritate lăuntrică,

la o exagerată grijă pentru  propria influenţă exercitată în universul relaţiilor sociale.

Cu alte cuvinte, schizofrenicii trăiesc în inconştient, pe când istericii trăiesc în persona(masca) proprie.

Văzute, aşadar, în contextul lor conceptual cel mai larg, atât sănătatea, cât şi boala mentală sunt funcţii de echilibru sau dezechilibru homeostatic între nevoile factorului individual şi cerinţele celui colectiv.

Oamenii ajung neurotici pentru că înlăuntrul lor s-au petrecut sciziuni, iar procesele conştiente şi inconştiente nu mai funcţionează echilibrându-se homeostatic.

Această „dezbinare cu inconştientul”

este

„sinonimă cu pierderea instinctului şi a rădăcinilor”.

Însă  „dacă izbutim să ne dezvoltăm aşa cum trebuie acea funcţie pe care am numit-o transcendentă, discordanţa încetează şi ne putem bucura de latura benefică a inconştientului. Inconştientul ne oferă atunci toată acea încurajare şi asistenţă pe care natura cea generoasă o poate revărsa asupra omului”.  […].

Este adevărat că Jung pune mereu accentul pe viaţa psihică lăuntrică a omului, şi totuşi el nu ignoră importanţa adaptării la cerinţele sociale:

Astfel, din punct de vedere psihologic(nu clinic), putem împărţi psihonevrozele în două grupe principale: una cuprinzând oamenii  „colectivi”,  cu o individualitate puţin dezvoltată, cealaltă cuprinzându-i pe  „individualişti”, cu o adaptare de tip colectiv atrofiată. În consecinţă, atitudinea terapeutică e diferită, căci este absolut limpede că un individualist neurotic nu poate fi vindecat decât dacă îşi recunoaşte omul colectiv lăuntric – aşadar necesitatea adaptării de tip colectiv.”

*

Câteva imagini pentru seninătatea noastră:

Bistriţa,   Luni, 16 Martie 2015   Jeniţa Naidin