Jenita Naidin

Sunt  55  de ani  petrecuţi  în Eternitate de Lucian Blaga,  importantă personalitate a vieţii spirituale româneşti, iar festivalul ce îi  este dedicat şi-a desfăşurat cea de-a 36 ediţie.

În perioada 6-7 mai 2016,  a avut loc Festivalul Internaţional  „Lucian Blaga” Sebeş,  iar în Calendarul‌ evenimentelor‌ culturale‌ a fost înscris şi judeţul Bistriţa-Năsăud, prin menţiunea:

 

„Vineri, 6 mai 2016
Lancrăm, Casa Memorială „Lucian Blaga”
Ora 16,00

Expoziție de faianţă portugheză – Lucian Blaga, de la Lisabona la Bistriţa (colecţie de azulejos)
Prezintă: Elena Pleniceanu – muzeograf – Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud”.

M-am bucurat citind cele de mai sus, şi,  în acest fel, din dorinţa de a face cunoscută, cât mai complet,   povestea lăzilor cu faianţă adusă în România de Lucian Blaga, faianţă  aflată, în prezent,  în grija Muzeului judeţean Bistriţa-Năsăud, m-am adresat Doamnei Elena Pleniceanu, deşi nu o cunoşteam personal înainte de acest moment.

Am găsit-o în biroul său şi a acceptat cu amabilitate să dialogăm despre Lucian Blaga urmare unui fir nevăzut de Iubire  pentru acest mare  filozof şi poet ce ne leagă  pe foarte mulţi dintre noi, românii şi nu numai, chiar dacă nu ne cunoaştem faţă către faţă.

Evenimentele au legea lor pentru ca să apară.

În Mintea Universală, din care şi mintea noastră face parte, lucrurile se petrec toate de la cauză la efect şi de la efect la cauză.

Gândul de a vorbi şi a publica desprea Lucian Blaga m-a condus să cunosc un Om ce lucrează în domeniul său cu pasiune şi responsabilitate.

Trei repere sunt prezente în ampla noastră convorbire, pe care  vă invit cu drag să o citiţi:

– povestea faianţei lusitane;

–  prezenţa lui Lucian Blaga la Bistriţa, când a locuit pe Dealul Târgului-Dumitra;

– o mirare a mea legată de cutii cu cărţi.

I-am spus dedicatei muzeograf, Elena Pleniceanu că am cunoştinţă despre faianţa lusitană din cele spuse de proprietar, în romanul:

„Luntrea lui Caron” (ediţia  a IV-a, 2013), scris de Lucian Blaga.

Personal, despre faianţă, voi cita câteva fragmente despre lăzile cu pricina, atât din perioada când, în locul unde  erau refugiaţi în timpul războiului,  Lucian Blaga ne povesteşte,

în stilul lui Ion Creangă, prin personajul Axente Creangă, legenda cu ce credeau ţăranii despre acele lăzi,  cât şi  cum au ajuns în posesia filozofului aceste opere de artă, prin dialogul cu  Elena Daniello, în roman, Ana Rareş.

Am ales, în loc să povestesc, să vă prezint chiar crâmpeie din romanul „Luntrea lui Caron”, fiind mult mai atractive.

Iată:

 „Printre oameni stărui însă încă luni de zile bănuiala că lăzile înguste şi lunguieţe ce le îngrămădiserăm în una din odăi cuprindeau mari comori. Lăzile erau într-adevăr foarte grele pentru «neînsemnata» lor mărime, argument ce sâcâia imaginaţia norodului. Măriuca, voind să-şi dea importanţă, lansă încă în ultimele momente înainte de alungarea ei, feluri de basme despre   «aurul» pe care Munţii Apuseni îl vărsaseră în lăzile noastre.”

[…]

«„Ciudat e că aceste lăzi există cu adevărat”, adaug eu,  şi ele cuprind într-adevăr ceva preţios sau, mai precis, ceva  „preţios”  pentru noi, şi mai ales pentru soţia mea.

Lăzile, vreo zece, conţin veche faianţă lusitană din secolele XVII şi XVIII.

Şi acum, doamnă Rareş, sunt sigur că vreţi să auziţi povestea achiziţionării acestei faianţe»

Doamna Rareş îşi întoarse puţin capul spre mine, ceea ce îmi dete ocazia să remarc cât de frumoasă se  «alegea» în dimineaţa aceea de răcoare solară şi-n aerul ce ieşea parcă radioactiv prin apele spectaculoase ale râului.

    «Face?»,

 mă întrebă doamna Ana, tachinându-mă, într-un fel, pentru întrebarea ce-i pusesem.

«Face»,

îi răspund râzând şi încep să istorisesc.

«În 1938, pe când mă găseam în Lusitania, într-o zi de vară insuportabil caniculară, mă dusei la birourile legaţiei noastre. Aflai acolo o scrisoare ce tocmai sosise. După antet, plicul venise tocmai de la Bucureşti, de la ministrul Palatului. Două scrisori erau în plic, una semnată de ministrul Palatului. O citii. Eram poftit să mă interesez de situaţia unui medic lusitan care solicita intervenţia regelui României într-o chestiune profesională despre care aveam să aflu amănunte din scrisoarea a doua.

[…]

Cât timp am rămas în Lusitania, dr. Ribiera trecea cu maşinuţa lui în fiecare zi pe la legaţie, mereu la aceeaşi oră, cu exactitate de antică clepsidră. Şi se interesa dacă n-am vreo dorinţă.

[…]

Odată, mai târziu, când s-a întâmplat să mă găsească mai degajat în raport cu situaţia mea diplomatică, întrebându-mă, ca de obicei, dacă n-am vreo dorinţă, i-am răsuns: „Nu am nici o dorinţă. Ba da”, revenii eu, „am totuşi una. Adică mai curând soţia mea ar avea o dorinţă.  A îndrăgit grozav şi cu un soi de alean vechea faianţă lusitană. Avem o singură bucată de  corda seca  şi nu ştiu cum am putea să ne mai procurăm vreo câteva.»

«Lucrul cel mai simplu», răspunse doctorul.

Se scurse o săptămână când, într-un amurg oglindit roşu pe olanele clădirilor, doctorul veni cu vreo câteva bucăţi de faianţă. Nu erau  corda seca, darveche şi frumoasă şi aceasta, din secolul al XVII-lea. Apoi, în  altă zi pe la amiază, el se înfiinţă cu un aer destul de misterios: «Să veniţi cu mine, vreau să vă arăt ceva.»

Am urcat în maşina lui. Am luat-o pe un mare bulevard la capătul căruia străjuia statuia albă a lui Don Pedro, rege al Lusitaniei şi împărat al Braziliei.

[…]

Camera era în întregime căptuşită cu azuleizuş

[reproduc nota de subsol:- În principalele limbi iberice, acest tip de plăci de faianţă albastră smălţuită, fabricate iniţial de arabi, se numesc azulejos. Probabil că azuleizuş transcrie fonetic pronunţia locală a cuvântului. (n. ed. din roman)-]

din secolul al XVIII-lea.

„Vă place faianţa aceasta?”, mă întrebă doctorul.

„Da, îmi place”, răspund, dând nedumerit din cap.

„Atunci, o puteţi avea toată. O dau jos de pe pereţi.”

„O, nu”, mă grăbesc, făcând un gest oarecum de a-l  opri.

„N-am ce să fac cu atâta faianţă.”

„Atunci alegeţi. Face-ţi rogu-vă, câte un semn cu creionul pe bucăţile ce vă plac. Vi le aduc în lăzi pe măsură, împachetate şi sigilate. Restul va fi aruncat la gunoi.”

Aşa mă îndemna, luat de zel, doctorul.

Mi-am ales după inspiraţia momentului vreo câteva sute de bucăţi. Faianţa înfăţişa pe fond gri mat, în desen albastru, flori, păsări, cetăţi, corăbii.».

 

Cât despre legătura lui Lucian Blaga cu Bistriţa, pot spune că am fost de mai multe ori în casa ce a fost a lui un timp,  casă ce este acum o ruină, iar proprietarii actuali vor să o demoleze, şi am publicat pe blog cuvinte şi fotografii făcute de mine sau de scriitorul David Dorian:

http://jenita.ro/lucian-blaga-a-trait-la-bistrita-pe-dealul-targului

Acum, veţi citi cuvintele muzeografului Elena Pleniceanu, pe care am rugat-o să ne vorbească despre faianţa lusitană pornind de la Festivalul Internaţional  „Lucian Blaga” Sebeş,  şi, mergând înapoi,  la modul cum au ajuns aceste opere de artă la Bistriţa, dar şi ce gânduri are pentru viitorul acestei Colecţii, iar în ceea ce ne spune, veţi vedea preocupările unui profesionist şi om de cultură dedicat, implicat şi autentic.

 

 

Iată, Elena Pleniceanu ni se adresează:

 

«Cele mai multe informaţii şi detalii legate de această colecţie le-am găsit în romanul lui Lucian Blaga „Luntrea lui Caron”,  acestea provenind chiar de la proprietar. Dar au fost importante şi alte cărţi sau publicaţii precum:

Ion Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Bucureşti, 1995;

Scrierea d-lui Ion Floroiu, Ultimul post diplomatic al lui Lucian Blaga, apărut în:

Lucian Blaga în diplomaţia românească, Sebeş 2011;

Din Caietele Elenei Daniello, text inedit din 17 sept.1991, apărut în Apostrof  nr. 7/ 2011, reluat în 2015 în varianta online a revistei, 2015;

Ieronim Marţian, Revizorul şcolar Ioan Pavel, în File de Istorie 5, Muzeul Bistriţa, 1988; Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Corespondenţă, Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2001;

Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

De pe Internet am cercetat şi folosit date şi imagini din site-uri precum:

www.museodoazulejo.pt (cel mai important); www.ceramica-carcavelos.pt/azulejos portuqueses; www.wikipedia.ro; şi altele.

 

Din depozitele Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud s-au scos, în primăvara anului 2014, un număr de 6 cutii din lemn cu plăci de faianţă (azulejos) din secolele XVII-XVIII. Acestea conţineau 125 plăci de azulejo (cahle portugheze) aduse de Lucian Blaga din Portugalia, la încheierea mandatului de diplomat, în anii 1938-1939.

„De acolo s-a întors cu multe azulejos”,

„o parte le cumpărase de la clădirile vechi dărâmate, o parte le primise el însuşi cadou…”, „avem şi noi câteva, a mai făcut cadou şi la prieteni” (Dorli Blaga în Ioan Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Bucureşti, 1995).

 

Faianţa portugheză şi câteva lucruri personale care au aparţinut poetului, donate de Dorli Blaga profesorului Leonida Dănilă pentru un proiect ce n-a mai fost finalizat, au intrat în depozitele Muzeului Bistriţa în 1985, când acesta, înainte de plecarea definitivă în Germania, donează obiectele muzeului. Câteva obiecte au fost date Casei memoriale Lucian Blaga, Lancrăm aici rămânând doar cahlele portugheze (informaţie Corneliu Gaiu, cercetător Muzeul Bistriţa).

 

Plăcile de azulejo au rămas astfel în depozitele muzeului până în anul 2014 când, în urma unei pensionări, mi-au fost date pentru a fi inventariate. Abia atunci le-am descoperit frumuseţea, apoi pe rând, valoarea ca vechime, provenienţă, aparţinător.

Acestea erau învelite în ziare vechi, cu ani cuprinşi între 1923 şi 1939.

Multe dintre ele sparte au fost spălate, lipite şi inventariate în patrimoniul Muzeului Bistriţa cu numere de inventar cuprinse între 24087 şi 24210. Cromatica lor este de albastru cu alb sau alb, albastru şi galben, orange. Cu forma pătrată laturile plăcilor au dimensiunile cuprinse între 13,0 si 15,5 cm şi se împart pe câteva tipuri de decor:

cu arabescuri,

geometric,

floral,

zoomorf etc.

Ca muzeograf trebuie să ai capacitatea de a vedea dincolo de o simplă inventariere a unor bunuri culturale, să afli şi povestea din spatele oricărui obiect de patrimoniu, să poţi să  transmiţi mai departe informaţia publicului şi vizitatorilor din muzee. Frumuseţea acestei colecţii, după o cercetare în care am aflat şi povestea din spatele ei, m-a făcut să-mi doresc să fac mai mult de atât. Şi am început… mai întâi cu expoziţia, apoi un scurt material informativ despre colecţie, am terminat filele analitice şi fişele de conservare, am trimis spre clasare la Bucureşti colecţia şi acum, ca un ultim pas, doresc să realizez şi catalogul Colecţiei de Azulejo „Lucian Blaga”.

Din păcate nu intră în priorităţile AFCN-ului la secţiunea editorială din acest an, dar mă gândesc în continuare la formule de finanţare pentru un catalog de calitate al colecţiei, nu doar la un simplu pliant de expoziţie.

 

Expoziţia Lucian Blaga de la Lisabona la Bistriţa. Colecţia de azulejos cuprinde cahlele portugheze iar cele 29 de panouri de 100 x 70 cm aduc, pe lângă multitudinea de imagini, informaţii destul de detaliate legate de povestea acestora.

Primele panouri descriu perioada de diplomaţie a lui Lucian Blaga, care, la 11 martie 1938, este trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în capitala Portugaliei ca ambasador, Lisabona fiind finalul carierei diplomatice a acestei profesii.

Scrisorile de acreditare le prezintă preşedintelui Republicii Portugheze, generalul António Óscar de Fragoso Carmona, la 18 mai 1938, când, în discursul său, Lucian Blaga aduce un omagiu  latinităţii:

„Născut în Carpaţii Transilvaniei, în citadela orientală a lumii latine, mă consider deosebit de fericit de marea onoare ce-mi revine de a reprezenta România în Portugalia, care este cealaltă citadelă, occidentală, în Europa, a acestei latinităţi, al cărei miracol de civilizaţie şi de glorie va străluci de-a pururea în viaţa umanităţii”.

(Ion Floroiu, Ultimul post diplomatic al lui Lucian Blaga, Sebeş, 2011).

Încă de la începutul lui aprilie 1938 transmite impresii privind locurile şi oamenii. Prietenilor le transmite vestea şi scrie, pe 14 aprilie 1938, lui Ion Breazu:

„Te salut chiar din Lisabona! „E necrezut de frumos pe aici, scria el. Peisajul o minune, oraşul fără pretenţii, dar neîntrecut. Rasa cam pestriţă. Limba plină de fragmente româneşti, încât nevrând trebuie să crezi că împăratul Traian a fost iberic”

(Ion Floroiu, Ultimul post diplomatic al lui Lucian Blaga, Sebeş, 2011).

În timpul şederii la Lisabona, peregrinările prin Portugalia, cu soarele, oceanul, peisajul şi natura lusitane au constituit elemente de inspiraţie pentru poetul Blaga, creând poeme deosebite în ciclul La curţile dorului 1938 ce cuprinde poezii care exprimă, în bună măsură, tristeţea poetului diplomat, aflat de mulţi ani în străinătate şi care doreşte tot mai puternic să se întoarcă acasă:

Estoril; Alean; Boare atlantică; Vânzătorul de greeri; Unicornul şi oceanul;

 Coasta Soarelui;  Destin; La curţile dorului.

 Tot inspirate în Portugalia sunt şi poeziile:

 Arrabida; Don Quijote; Soare iberic; Măgăruşul.

 (Ion Floroiu,  Ultimul post diplomatic al lui Lucian Blaga, Sebeş, 2011).

 

În corespondenţa cu Elena Daniello, Lucian Blaga vorbeşte despre călătoriile prin Portugalia:

„Am mai făcut în viaţă fireşte şi alte călătorii, care au rodit. Printre ele mai fecunde socot excursiile prin „Ţara celor două primăveri“, cum a fost numită Portugalia. Un an am stat pe-acolo, în apogeul carierei diplomatice. Am cutreierat ţara cu maşina, în excursii de câte o zi, spre sud mai ales, până la Ferre. Am îndrăgit în Portugalia ogoarele roşii, agavele, smochinii, viile, copacul care ne dă „plută“, uriaşii eucalipţi, măslinii, măgăruşii, morile de vânt. Mă pasiona câte o vizită la quintele părăsite, moşii cu castel de ţară, de-ale nobililor de altădată, care au sărăcit şi care nu-şi mai puteau întreţine casele şi grădinile. Am văzut castele, ale căror încăperi spaţioase de la parter erau transformate în grajduri din partea ţăranilor care au luat în stăpânire, cu de la sine putere, clădirile şi pământurile părăsite. Cam aceasta a trebuit să fie situaţia în Imperiul Roman, prin secolul VI, aşa-mi spuneam de multe ori. Nicăiri n-am încercat sentimentul iremediabilei decadenţe a istoriei ca în Portugalia, cu toate că anul meu portughez cădea în ritmul vânjoasei reconstrucţii îndrumate de Salazar. Atmosferă de melancolie istorică şi de reconstrucţie în inefabil dozaj. Cred că am reţinut ceva din această atmosferă în poeziile mele scrise la limanurile Tajelui” (Din Caietele Elenei Danielo, Apostrof  nr.7/ 2011).

Povestea lăzilor perindate de la Lisabona este una interesantă şi merita să aflăm cum acestea au intrat în posesia familiei şi cum fuseseră purtate după ea pe tot parcursul războiului. Această poveste am găsit-o detaliată în Luntrea lui Caron a lui Lucian Blaga din care redăm câteva pasaje despre felul în care a intrat în posesia plăcilor de faianţă.

În 1938, la birourile legaţiei din Lisabona cunoaşte un anume dr. Ribeira care solicita prin intermediul legaţiei, regelui României, un post de medic la o filială a Redevenţei române, o întreprindere petrolieră. Nu era vorba despre o întreprindere românească, ci de o convenţie între statul lusitan şi o întreprindere particulară francezo-română.

„Am primit de la Bucureşti o indicaţie să vă iau grijile sub scutul meu”; „Cât timp am rămas în Lusitania, doctorul Ribeira tre­cea, cu maşinuţa lui, în fiecare zi pe la legaţie, mereu, la aceeaşi oră, cu exactitate de antică clepsidră. Şi se inte­resa, dacă n-am vreo dorinţă”. „O dată, mai târziu, când s-a întâmplat să mă găsească mai degajat în raport cu si­tuaţia mea diplomatică, întrebându-mă ca de obicei, dacă n-am vreo dorinţă, i-am răspuns:

 Nu am nici o dorinţă. Ba da -, revenii eu, am totuşi una. Adică, mai curând soţia mea, ar avea o dorinţă. A îndrăgit grozav şi cu un soi de alean vechea faianţă lusitană. Avem o singură bucată de „corda seca”, şi nu ştiu cum am putea să ne mai procurăm vreo câteva”. „…doctorul veni cu vreo câteva bucăţi de faianţă. Nu erau «corda seca», dar veche şi frumoasă şi aceasta, din secolul XVII”.

Prin intermediul doctorului obţine, în semn de mulţumire, mai multe plăci de azulejos. ”Mi-am ales după inspiraţia momentului vreo câteva sute de bucăţi. Faianţa înfăţişa, pe fond gris-mat, în desen albăstriu, flori, pasări, cetăţi, corăbii… N-au trecut patruzeci şi opt de ore, şi mă trezii, la le­gaţie, cu faianţa rânduită în vreo zece lăzi pe măsură”.

 

Perioada 1940-1944 este una de refugiu la Sibiu iar anul 1944, îi găseşte refugiaţi prin satul Căpâlna. Aici, lăzile cu azulejos ajung să fie de poveste, cu „comori” din aur ale Munţilor Apuseni revărsate în lăzile familiei Blaga:

„pornise a răspândi în cătun şi diverse basme despre nu ştiu ce „bogăţii” şi „comori”, ce le-am fi adus împachetate în lăzi cu căruţele, când am sosit în sat. Lăzile au putut să fie văzute de oricine. Ele conţineau cele necesare traiului. Adevărat e că unele lăzi conţineau altceva, şi tocmai aces­tea au trezit probabil imaginaţia fetei. Da, într-adevăr, în astea erau „comorile”. „Lăzile erau într-adevăr foarte grele pentru „neînsemnata” lor mărime, argument ce sâcâia imaginaţia norodului” şi aşa au apărut „feluri de basme despre „aurul” pe care Munţii Apuseni îi vărsaseră în lăzile noastre”. Printre oameni stărui luni de zile bănuiala că lăzile, înguste şi lunguieţe, ce le îngrămădiserăm în una din odăi, cuprindeau mari comori”. „…aceasta e povestea lăzilor, în care vâlvele din Munţii Apuseni şi-au vărsat cloştile cu pui de aur. Acestea sunt nepreţuitele comori ce le aduserăm în rădvane” (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron).

Următoarea parte a expoziţiei face o descriere a istoriei faianţei portugheze, despre  tradiţia utilizării faianţei decorative în arhitectura exterioară dar şi interioară a locuinţei  comună mai multor ţări:

Spania, Italia, Olanda, Turcia, Maroc, Iran dar în Portugalia, cu o tradiţie de peste 500 de ani, apare într-o formă aparte de expresie artistică. Portughezii au adoptat de la mauri „horror vacui” acoperind astfel, complet zidurile cu azulejos.

Primele piese aliniate pe pereţii clădirilor din Portugalia au fost importate din Sevilia în jurul anilor 1500. Apoi se dezvoltă un stil propriu, de-a lungul anilor, împreună cu modernizarea ţării. Plăcile sunt peste tot şi nimeni nu trece prin Portugalia fără a le observa.  Forma, în general, pătrată cu una din feţe emailată, rezultată în urma coacerii unei substanţe pe bază de smalţ care devine impermeabilă şi strălucitoare. Această faţă poate fi monocromă sau policromă, netedă sau în relief. Azulejo e considerată azi ca una din producţiile cele mai originale ale culturii portugheze, care prezintă ilustrată printr-o mare bogăţie cromatică, nu numai istoria, dar şi mentalitatea şi gusturile fiecărei epoci.

 

Ansamblurile de azulejos, răspândite peste tot în Portugalia, sunt o ocazie excelentă pentru a vedea relaţia profundă care există între azulejo, arhitectură şi oraş. Aici o găsim aplicată pe pereţi, în palate, grădini, edificii religioase (biserici, mânăstiri), imobile şi locuri publice, mai ales în marile oraşe – Lisabona şi Porto – unde şiruri întregi de case sunt acoperite de jos până sus de plăcile colorate, mai cu seama în culorile tradiţionale albastru şi alb, dar şi în alte culori. Temele oscilează între relatarea de episoade istorice, scene mitologice, iconografie religioasă şi o gamă extinsă de elemente decorative (geometrice, vegetale, etc.).

Iorga spunea despre Portugalia:

”Într-o regiune unde şi biserica de sat îşi are faţade de azulejos albastre, admirabilă decoraţie în plăci de această faianţă a holului gării. Apar acolo lupte glorioase, fastuoase alaiuri, procesiuni religioase, scene populare – toată viaţa naţională în timp şi spaţiu”

(Nicolae Iorga – Ţara latină cea mai depărtată în Europa – Portugalia).

Bucuria mea a fost mare atunci când am reuşit să identific în imaginile descoperite, unele în Muzeul de Azulejos din Lisabona, altele în diferite alte locaţii din Portugalia, aproape toate modelele de decor din Colecţia de azulejos „Lucian Blaga”.

 

Câteva panouri ale expoziţiei descriu perioada bistriţeană a lui Lucian Blaga. Imediat după încheierea carierei diplomatice, Lucian Blaga a stat la Bistriţa, pentru o scurtă perioadă de timp, unde achiziţionase o casă. Într-o epistolă trimisă Leliei Rugescu, în vara anului 1938, acesta îi mărturisea nepoatei sale dorinţa de a cumpăra „5 – 10 jugăre de pământ, grădină cu pomi şi pentru zarzavat. Mi-aş  clădi şi o casă în stil ţărănesc. Acolo vreau să stau 5 – 7 luni pe an.   Şi vreau să fie pe la Bistriţa”.

Datorită străduinţei lui Ioan Pavel, revizor şcolar la Bistriţa şi cumnatul lui Blaga, i se împlineşte dorinţa de a cumpăra casa şi grădina de la Bistriţa, „templul său” cum îl numea. Casa achiziţionată se afla pe Dealul Cetăţii, drumul Dumitrei Vechi nr. 24. „Când am revenit în ţară, în 1939, am stat, mai întâi, vara, la Bistriţa. Aveam o grădină acolo. Şi toamna, în 1939, ne-am mutat la Cluj. Mama a aranjat locuinţa din Cluj, în septembrie … eu am rămas cu tatăl meu la Bistriţa…” (Ieronim Marţian, Revizorul şcolar Ioan Pavel în File de Istorie 5, Bistriţa, 1988).

„Tatălui meu îi plăcea viaţa la ţară şi considera că pentru formaţia mea era bine să cunosc viaţa de la ţară, nu numai pe cea de la oraş. Nu a fost considerată ca un mijloc de subzistenţă nici într-un caz…”. „Nu era aşa de întinsă. Şi oricum, noi nu eram agricultori şi totul mergea în pagubă, ca să zic așa… Două veri am stat acolo. În prima vară nu aveam nici o experienţă şi în a doua vară am lăsat totul acolo. Recolta, cât s-a strâns, a rămas pe loc” (Ioan Oprişan,            Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate).

 

Cât de încântat era Lucian Blaga de peisajul mioritic bistriţean se vede din epistolele datate: „Bistriţa, 6 august 1939, jud. Năsăud (trimisă lui Basil Munteanu). Gospodăria şi grădina sunt aşa că nu ne mai vine să ne despărţim de ele. Şi nici nu vom pleca de aici până la 1 noemvrie” şi „Bistriţa, jud. Năsăud, 18.VIII.1939 (trimisă lui Vasile Băncilă). Scumpe Băncilă, nu ţi-am mai dat nici un semn de viaţă mi se pare de când ne-am despărţit în Gara de Nord. Cauza acestei tăceri este grădina. Viaţa nouă, grija de toate vietăţile, noviciatul întru agricultură… m-au acaparat, cam pe jumătate din ceea ce sunt … Cu gospodăria am proiecte frumoase, chiar dacă n-ar fi de nici un folos. O fac de dragul gospodăriei în sine. Ca să vezi cât de mult îmi place, îţi spun, că timp de două luni n-am coborât la Bistriţa decât o singură dată ca să mă tund”.

”Acum mă bucur că pot să lucrez în linişte la întâiul volum al trilogiei cosmologice. Luna aceasta îl dau gata. Paralel lucrez în vie. Doamna Blaga îşi aranjează gospodăria şi adesea se scoală la 5 dimineaţa, dar îi prieşte. Dorli are viţei, iepuri, iezi. Şi vaci şi iepe în aşteptarea unor evenimente familiare”. (Bistriţa, 6 august 1939) „…ştii că acu sunt gospodar şi e tocmai timpul când se numără bobocii” (Bistriţa, 30 septembrie 1939).

 

În caietele Elenei Daniello am găsit publicată o parte din corespondenţa sa cu Lucian Blaga. O lungă scrisoare descrie cum a intrat în posesia grădinii din Bistriţa şi bucuria cu care şi-a petrecut două veri în „colţul lui de rai”:

„O împrejurare neaşteptată mă face să-mi amintesc de grădina de pe dealul Burgului de la Bistriţa, al cărei proprietar am fost din anul 1938 până imediat după al Doilea Război Mondial. Am cumpărat acea grădină în toamna anului 1938, pe când eram ministru plenipotenţiar în Portugalia. Universitatea de la Cluj îmi făcuse chemare la catedra înfiinţată anume pentru mine, de Filosofia culturii. Intenţia mea era să mă întorc în ţară, după aproape un deceniu şi jumătate de diplomaţie. Cea mai fierbinte dorinţă a mea era să am o grădină la ţară, prin împrejurimile Clujului, cu o căsuţă şi gospodărie ţărănească unde să mă pot retrage în timpul verii şi al lungilor vacanţe universitare. Sora mea, Letiţia, căsătorită şi statornicită de mult timp în oraşul Bistriţa, s-a oferit cu entuziasm să-mi caute o aşezare rustică potrivită. Mi-a găsit-o la vreo 3 km depărtare de acest oraş al grădinii, pe drumul vechi către Dumitra. Pe la capătul de jos al grădinii trecea drumul mai nou şi bine bătut spre Năsăud. Grădina se întindea pe clinul uşor învălurat al dealului, pe vârful căruia străjuia o pădure de stejar şi fag şi rămăşiţele unui turn de cetăţuie medievală, de unde, după legendele locului, nobili tâlhari răpeau prin secolul XV frumoase săsoaice pe care le închideau în Burg pentru plăcerile lor. Aveam de toate în grădina mea. Mai ales o splendidă privire asupra văii Bârgăului, asupra munţilor spre răsărit, unde se ascundea în albastrul neguros aşezarea Colibiţa. Când mi-am luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele că nu putea să găsească un loc mai potrivit visurilor mele de „tinereţe“ tomnatică. Casa era acoperită cu şindrilă şi avea pridvor de jur împrejur. Aveam, în ocol, şură, şopron, grajd. Aveam în livadă vreo patruzeci de nuci bătrâni ce dădeau multă umbră şi puţin rod. Şi mai aveam o vie, din care s-ar fi putut recolta până la o mie de litri de must. N-am avut norocul să stau în grădină decât două veri foarte lungi, în anul 1939, din mai până la sfârşitul lui septembrie, şi în 1940, din mai până la sfârşitul lui august, când verdictul de la Viena ne-a constrâns să ne refugiem în grabă, lăsând totul în grija unor vecini, care în anii următori s-au transformat în devastatori binevoitori ai bunului meu. Cele două veri petrecute la grădină au rămas însă printre amintirile de zenit ale vieţii mele. Elemente de atmosferă şi de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile mele scrise mai târziu. Dorinţa mea fusese să dau o mare dezvoltare vieţii mele rustice, dar evenimentele de răscruce ale vieţii internaţionale, răsturnările politice, deplasările de hotare au zădărnicit totul. Foarte prielnice au fost însă acele două veri pentru dezvoltarea fiicei noastre, care după întâia copilărie citadină a îndrăgit atunci viaţa la ţară.

 În mijlocul curţii aveam un fel de monument al naturii: un copac din neamul coniferelor, un exemplar puternic şi sănătos din specia Sequoia Gigantia. Tulpina era foarte groasă, înălţimea de 30 de metri. Copacul era unul din cele câteva exemplare ale speciei pe care le avem în ţară. Se ştie că acest copac creşte prin America, în Statele Unite. Este copacul cu cea mai mare longevitate: trăieşte cinci mii de ani. Al meu să fi avut 70 de ani. Eram foarte mândru de prezenţa lui în grădina mea. Când te apropiai de Bistriţa cu trenul, copacul se vedea de la mare distanţă. Când la reîntoarcerea din refugiu, după război, m-am dus întâia oară la Bistriţa să văd ce s-a ales în curs de cinci ani de proprietatea mea, am băgat de seamă, apropiindu-mă cu trenul, încă de la mare depărtare, că Sequoia de pe Burg nu se mai ridica în peisaj ca altădată. Ajuns în grădină, aflu că Sequoia a fost tăiată în timpul războiului şi că se usca de sus în jos. Partea vie nu mai avea decât jumătate din înălţimea de odinioară. Copacul era pe cale de a se usca în întregime. Împrejurarea nu-mi era de bun augur pentru întoarcere. Trăiam acum în anul 1958, [când] citesc într-un ziar o notiţă despre descoperirile arheologice ce s-au făcut în toamna aceasta pe dealul Burgului de la Bistriţa. De la Institutul de arheologie aflu că sub pădure, nu departe de fosta mea grădină, s-au descoperit vreo 40 de urne cu cenuşă şi oscioare. După tehnică, ornamentică, stil, unele sunt de pe la 1500 înaintea erei noastre. Ele au deci o vechime aproximativă de 3.500 de ani. Urne protodace, desigur. Cât timp am stat în grădina de pe Burg, n-am putut să bănuiesc, nici chiar în visurile mele poetice, că sălăşluiesc pe-un cimitir dacic atât de impresionant. Dacii, a căror cenuşă s-a găsit lângă grădina mea, au fost contemporani cu Moise profetul şi cu nu ştiu care dintre piramidele vechiului Egipt. Ei au trăit câteva secole înainte de luptele de la Troia.

 Arheologia e o ştiinţă poetică.

 Dar deosebit de poetică devine această ştiinţă când se leagă într-un fel de locurile tale, de-o grădină în care ţi-ai făcut odihnitorul somn, după ce ai lucrat în viţa ta, de pe acelaşi loc, crescută din cenuşa strămoşească” (Grădina de la Bistriţa. Din Caietele Elenei Danielo, Apostrof  nr.7/ 2011).

 

Casa nu i-a aparţinut decât câţiva ani şi a fost foarte afectat de pierderea ei după Dictatul de la Viena. Aşa se explică încurajarea lui Basil Munteanu din scrisoarea adresată poetului la 12 august 1942:

„Grădina de la Bistriţa nu trebuie uitată, ci recâştigată. Trebuie!”.

Fiica sa, Dorli Blaga, spune mai multe despre gospodăria de la Bistriţa în interviul acordat lui Ioan Oprişan: „De grădina de la Bistriţa mă leagă amintiri foarte plăcute, pentru că au fost două veri minunate pe care le-am petrecut acolo”.

 

„Foarte anevoie ne adunăm încă şi acum de pe unde ne-am împrăştiat… mizerii inerente acestei toamne 1944. Şi ne ajung şi veştile din ţinuturile unde ne-au rămas ceea ce aveam. Grădina şi gospodăria – prăpăd”. „Casa, s-a vândut în anii imediat următori. A mai fost mama acolo, a mai luat nişte lucruri din casă, pe care le-a mai găsit, cât a mai găsit – foarte puţin. Eu n-am mai fost după război. Acum s-a paraginit îngrozitor. S-a stricat şi casa…” (Dorli Blaga, în Ioan Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate).

„Târziu, … l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei – de deasupra oraşului Bistriţa, unde poetul avea o căsuţă înconjurată de o tablă de pământ proprietate personală. Acolo, pe prispa acelei case ţărăneşti serveam pâine albă cu telemea şi roşii rupte chiar de mâinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu câte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermeş, Sâniacob, Lechinţa, Iuda sau Viişoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încărcaţi de rod, sau, târziu, înspre seară, în purpura asfinţitului, aidoma unor crai…”.

Grădina de la Bistriţa a fost vândută imediat după război… el a mai fost, într-adevăr, în aceea zonă doar în vizită acolo… dar se interesa mereu, stăruitor şi nostalgic, ca şi cum n-ar fi vândut-o, de dânsa, iar întâlnirile noastre au avut loc în toamna lui 45 şi 46 şi chiar şi după ce nu mai era proprietar, căci reapărea acolo ca fantoma” (Teohar Mihadaş, în Ioan Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate).

 

Ultimele panouri ale expoziţiei reprezintă plăcile din Colecţia de azulejos Lucian Blaga, aranjată pe tipuri de decor şi o încercare de îmbinare a acestora.

Expoziţia a fost prima dată vernisată la Bistriţa cu ocazia Nopţii Muzeelor 2015, unde a avut un public interesat mult mai numeros decât în alte condiţii, apoi, în urma unei bune colaborări cu dl. dr. Ovidiu Baron şi dr. Lucian Robu de la Sibiu, aceasta a fost expusă la Muzeul Naţional ASTRA Sibiu, în Casa de la Ticera, tot în 2015.

 

Acum (2016), în momentul de faţă este la Lancrăm, în Casa Memorială Lucian Blaga şi a fost vernisată cu ocazia deschiderii Festivalului Internaţional Lucian Blaga de la Sebeş, cu ajutorul d-lui Constantin Şalapi – directorul Centrului de Cultură Sebeş.

Expoziţia a fost bine primită peste tot unde am itinerat-o, cu public interesat dar şi mirat de această poveste nouă despre Blaga.

Dorinţa mea este de a fi „purtată” în cât mai multe locuri din ţară, în special în cele unde acesta a trăit sau activat într-un fel sau altul dar şi în altele unde există interes pentru marele nostru Lucian Blaga.

 

După realizarea catalogului voi putea spune că am reuşit, într-un timp relativ scurt, să fac cam tot ce trebuia legat de această colecţie din punct de vedere muzeal şi mă consider o norocoasă şi onorată în acelaşi timp că am ajuns să mă pot ocupa de această colecţie.»

Mulţumesc, Elena Pleniceanu pentru această vastă prezentare ce v-a bucura publicul, dar și pentru fotografii.

Când aţi amintit: „Grădina de la Bistriţa a fost vândută imediat după război”, mi-am amintit că în anul 2015, pe când vorbeam cu asistentul lui Blaga,  Profesorul Ovidiu Drimba, a amintit că pe dânsul l-a trimis fostul lui profesor să vândă această proprietate, dar urma ca într-o întâlnire viitoare să îmi povestească. Acum, fiind Plecat în Ceruri, posibil să fie aflat acest moment din însemnările sale. Cei care vor citi jurnalul lăsat de maestru în grija aistentei sale, care l-a îngrijit în ultima parte a vieţii, după cum mi-a mărturisit, vor găsi aceste informaţii despre vânzarea casei de la Bistriţa.

În final, o mirare a mea legată de cutii cu cărţi.

Desigur, ceea ce am să vă spun acum, are nevoie mai întâi să aduc în atenţie  faptul că ştiu să păstrez proporţiile între poveştile mele de viaţă şi ale Domnului Blaga, dar  din adâncul inconştietului meu, pe când am citit romanul „Luntrea lui Caron”,  a venit vie o mirare pe care  am trăit-o cândva.

Mă mutasem dintr-un oraş în altul şi, printre modestele mele bagaje au ajuns în apartamentul de la etajul trei  multe zeci de cutii  grele cu cărţi.

Le-am clădit în hol, la intrare.

Curiozitatea unor colocatari, care au asistat  sau ajutat la căratul lor pe scări, a fost satisfăcută când, o doamnă a intrat în locuinţă, s-a uitat spre ele şi a zis:

„Aici aveţi faianţă? E frumoasă?”

Am răspuns: în aceste cutii sunt cărţi.

Pe faţă i s-a ivit o anume dezamăgire. Nu a cerut să le vadă.

Pe Domnul Lucian Blaga l-au bănuit sătenii că ar avea aur în lădiţe.

Eu adusesem cărţile de la Bucureşti la Bistriţa, dânsul adusese faianţa din Portugalia în România. E o diferenţă…

Oricum, trebuie să fie ceva  legături între faianţă, aur şi cărţi, acolo, în Mintea Cosmică, mă gândesc, dar nu ştiu cam ce ar putea fi.

Las Poeţii să cerceteze.

 

Bistriţa,

Sâmbătă,

28 Mai 2016,  Jeniţa Naidin