Jenita Naidin

Dragii mei cititori, vă invit să citim o poezie,

din care vedem că  Iubirea este Dumnezeu și  întemeiază tot Universul, pe toţi oamenii.

Poeţii  care au scris demult, dar şi cei contemporani afirmă

că doar Iubirea i-a întemeiat.

Doresc să  gândească fiecare în dreptul său care Iubire l-a întemeiat mai mult:

Iubirea pentru părinţi,  ca prima Iubire din viața omului;

Iubirea pentru pereche, ca altă Iubire;

Iubirea pentru copii care este  minunata Iubire

ce îi întemeiază pe toţi oamenii sănătoşi sufleteşte.

Pe lângă toate astea, avem cu toţii

cea mai mare Iubire întemeietoare:

IUBIREA pentru DUMNEZEU.

Iată, vă propun versuri tulburătoare:

Am cautat iubirea

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Ramâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinănd batjocuri,
lasând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaima,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

– Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povara de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
– Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

– Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
– Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
– Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…

Costache Ioanid   

*** 

Aţi sesizat:

Străinul era Dumnezeu.

Dumnezeu  este Iubirea.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Naidin

26 Mai 2018 

***

adus pe prima pagină azi 24 09 2018